În urma atentatelor teroriste din ce în ce mai dese și soldate cu tot mai multe victime, ne întrebăm dacă trebuie să alegem între Libertate și Securitate. Putem renunța la libertățile noastre pentru a trăi într-o lume mai sigură? Este acest schimb o iluzie și de fapt singurul ce are de câștigat este statul, ce deprinde un rol polițienesc? Este religia o problemă de securitate?
sursă imagine: digi24.ro
Discriminarea nu va putea fi niciodată considerată, acceptată ca un element pozitiv în societate, atâta timp cât ea se naște din prejudecăți gratuite, sau izvorăște din ignoranță. Corectitudinea politică a ajuns la nivelul unei discriminări, așa numita „discriminare pozitivă”, prin care individul trebuie pălmuit ideologic pentru că albastrului îi spune albastru, iar răului – rău. Am ajuns în situația în care cutumele vremurilor nu mai sunt suficiente, în poziția în care trebuie să legiferăm ce este corect și ce este incorect în materie de exprimare liberă.
După atentatele de vineri noapte din Paris – Franța, islamul (radical) intră din nou în atenția presei și în preocupările oamenilor gâtuiți de atâtea orori ce se petrec ceas după ceas în toată lumea. Deja nu ne mai surprinde, nu ne mai miră, cinismul atentatorilor, dorința lor de a muri, disponibilitatea lor imediată de a renunța la lumea asta, păcătoasă, în speranța uneia mai bune după moarte.
În podcast-ul de-aici, Cristi a menționat importanța valorii intrinsece a vieții, o însemnătate ontologică, care nu se pierde indiferent de conjunctură, indiferent de timpul în care trăiești, ori de suferința (chiar și numai psihologică) de care ești marcat ca individ, viața având valoare indiferent de cum este trăită și în orice context socio-cultural.
Sistemele religioase, mai ales cele avraamice, respectiv creștinismul și islamul, ambele având ca geneză iudaismul (la rându-i o religie avraamică), au respect pentru viață doar în contextul existenței viitoare, a vieții ce va să vie, ca răsplată pentru cei aleși ori neprihăniți.
Am fost la proteste și ne-a plăcut sentimentul de a trăi clipe istorice. Am simțit că suntem puternici, că existăm, că trăim o a doua revoluție, o revoltă a tinerilor ce produc banii acestei țări. Proteste colective nasc revolutie colectiva.
foto: @LaoAliss – twitter.com
Am participat în serile de marți și miercuri la mișcarea stradală ce s-a format în urma tragediei de la Colectiv. Oamenii nu au ieșit îmbibați de cerințe clare și concrete. Nu au așteptări, nu (mai) cred în minuni, nu se simt reprezentați.
Dupa catastrofa de vineri (30.10.2015) simți nevoia să strigi, să urli la toate și la toți, vrei să te descarci, să îți arăți furia. Și urli împotriva sistemului reprezentat de politicieni, împotriva indolenței bisericii, împotriva conspiraționiștilor, împotriva blocurilor și clădirilor neechipate corespunzător, împotriva secțiilor medicale noi, inaugurate și nefolosite, împotriva autostrăzilor scumpe și crăpate la mai puțin de o lună de la darea în folosință.
Nu a fost un protest, cel puțin nu unul vehement. A fost un act de prezență, a fost urletul oii (nu doar un behăit) împotriva ciobanului ce-i tunde lâna și îi valorifică laptele, a fost urletul spaimei în fața morții, a revoltei împotriva cuțitului ascuțit dinaintea paștelui și nu în ultimul rând plânsul pierderii celor dragi.
„Tragedia Colectiv” poate fi considerată o tragedie a însuși poporului român. Ce vină are primăria, guvernul și biserica în toată această catastrofă? Care este vina noastră, a cetățenilor acestei țări în calitate de laici sau creștini activi?
O ediție specială Pro și Contra.
imagine: wikipedia.org
Dacă în trecut religia a avut rol stabilizator pentru masele de populații greu de stăpânit și a fost un factor de schimbare socială, astăzi ne întrebăm care îi mai este este rolul și locul în societatea secularizată în care trăim. Cat de folositoare este religia omului modern și ce autoritate mai poate avea un preot sau un pastor asupra oamenilor laici. Avem așteptări mai degrabă progresiste, umaniste de la religie, ce pare a se încăpățâna în a rămâne dogmatică și superstițioasă.
Religia în spațiul public, fie că vorbim de școală sau alte instituții publice, este din ce în ce mai greu primită. Prin însăși natura ei, religia este o credință în supranatural, în sacru și divin. Aceste particularități sunt greu de asociat cu lumea seculară în care trăim. Religia simte nevoia de a nivela valorile, de a trasa liniile în gândire, de a pedepsi când nu e cazul și a lăsa libertate în sectoarele sociale în care ar trebui să fie mult mai implicată. Scopul declarat al religiei este mântuirea sufletului, ignorând nevoile materiale și chiar spirituale, nevoi generate de cultura timpului în care trăim.
Rolul terapeutic a fost diluat și el prin actele formale prin care omul de rând intră în contact cu religia organizată. Biserica acumulează averi în timp ce cei mulți, iar cei neajutorați se simt părăsiți de stat, de societate și nu în ultimul rând de biserică.
Pro si Contra Discutii Pro si Contra – Podcast
