HILIC, PSIHIC, PNEUMATIC – TREI TIPURI DE OAMENI

 Marile tradiţii spirituale şi religioase ale omenirii admit triplul mister divin pe care cunoaşterea noastră îl admite sub forma unei doctrine triple, numită de unii gnoză universală, doctrină ce îmbracă un aspect material, unul simbolic şi unul pur spiritual sau imaterial, fruct al unei revelaţii interioare sau iluminări, nu al raţiunii sau intelectului. Orice mesaj revelat conţine minim trei sensuri : unul exterior sau exoteric, altul interior sau ezoteric şi un al treilea, spiritual (ezoteric al ezotericului).

Celor trei tipuri, sensuri sau faţete ale uneia şi aceleiaşi învăţături le corespund trei tipuri de oameni, numite de tradiţia gnostică hilici, psihici şi pneumatici (carnali, psihici, spirituali). Această împărţire a omenirii în trei grupe este clasică, fiind baza fundamentală a învăţământului din şcolile spirituale, de la Antichitatea egipt­eană cea mai îndepărtată până astăzi. În gnoza indiană, cele trei tipuri omeneşti sunt desemnate sub numele de « tamasic », « rajasic » şi « sattvic », în relaţie cu cele trei « sanctuare » sau « palate » ale bazinului, inimii şi craniului. Fondată pe tripartiţia corp, suflet, spirit, această antropologie ternară provine din concepţia unei lumi triple.

Omul carnal

Noţiunile hilic, psihic şi pneumatic provin din limba greacă. Hilic desemnează materia, ceva material, carcasa materială. Omul hilic este material, pământean, cu o conştiinţă mintalo-trupească ce nu depăşeşte lumea vizibilă, mai mult sau mai puţin grosolan sau subtil, ce nu se cunoaşte pe sine decât ca aparenţă exterioară, dată lui de cei trei constituanţi ai existenţei materiale: materia, eterul (elementul de bază al lumii eterice) şi astralul (componentul fundamental al lumii astrale).

Gradul de evoluţie al conştiinţei acestui om, rezultatele extraordinare obţinute de el în cultură, artă, religie sau ştiinţă, modul mai mult sau mai puţin strălucit în care îi funcţionează intelectul nu au prea mare importanţă. Omul hilic este o carcasă compusă din diversele aspecte ale materiei (fizic, eteric, astral). Inteligenţa, gândi­rea lui se reduce la operaţii exclusiv materiale, dominate de emoţiile dorinţele, sentimentele şi instinctele sale. El nu posedă cunoaştere, nici înţelepciune, nicio idee despre o lume exterioară, superioară naturii sale, pe care Greci o numeau  fizis (physis) iar gnosticii ”natura morţii” (aceasta fiind compusă din cele de aici, de jos, şi din cele de pe celălalt tărâm, din lumea vizibilă şi din cea invizibilă), în opoziţie cu ”natura vieţii” (supra-natura), patria de origine a omului spiritual. Moartea nu schimbă nimic în soarta omului hilic, oricare i-ar fi meritele, cunoştinţele sau credinţele.

Omul psihic

Acest al doilea tip de om este desemnat de gnostici ca « om-suflet », psyche sau psihic, adică suflet, pe greceşte. În ce ne priveşte, îl putem caracteriza ca « om al dorinţei », diferenţiindu-l de omul gnostic sau pneumatic, care este « omul cunoaşterii ». Veritabila natură a sufletului este dorinţa, dorinţa către un altul, către Dumnezeul necunoscut, dorinţă ce atrage cele în corespondenţă cu ea şi respinge sau depărtează ceea ce o separă de, sau îi ascunde scopul ei, pe care mai mult îl presimte decât îl cunoaşte.

Viaţa acestui tip de om este o permanentă sfâşiere, trebuind să aleagă neîncetat între orientarea către lumea spiritului, ce încearcă să-l atragă, sau către lumea mate­riei, ce vrea să-l reţină, să-l sufoce. Omul psihic doreşte salvarea, mântuirea, lumina, viaţa adevărată ce nu are nimic comun cu existanţa brută, zadarnică şi fără de sens a omului hilic. Inima omului psihic bate altfel, dorinţele lui sunt de altă natură decât cele ale omului hilic, modul lui de a gândi, de a acţiona şi de a trăi este dife­rit. Centrul de omenie al omului hilic este sistemul ficat-splină-plexus solar, în vreme ce omul psihic îşi are centrul în inimă, iar omul pneumatic în craniu.

Omul psihic poate fi ocultist sau magician, viaţa, curiozitatea şi cercetarea lui se axează pe criptic sau ascuns, pe care încearcă să îl descopere, să îl înţeleagă. Omului psihic i se mai spune şi « om inte­rior », ce respinge dogmele şi credinţele exterioare, încercând să se « lege » de o viaţă, superioară, religioasă (religia vine din lati­nescul religare, a lega). Omul psihic aspiră la cunoaşterea miste­relor, iar pentru a-şi atinge ţelul îşi pune dorinţele şi pasiunile sub direcţia inteligenţei.

Elveţianul JUNG, fondatorul psihologiei profunzimilor şi al trans-personalului, cercetătorul pasionat al gândirii orientale şi al creştinismului ezoteric, prin interme­diul alchimiei, a căutat spiritul toată viaţa sa, fără să-l găsească. El este exemplul perfect al omului psihic.

Pavel din Tars, iniţiatul iudeo-gnostic, primul fals creştin şi apostol pocitor al păgânilor, exprimă disperarea sufletească a omului psihic prin descoperirea veritabilei naturi a propriei sale temniţe corporale, chemând în ajutor Spiritul salvator : « Ceea ce fac nu ştiu, căci nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc, recunosc că legea este bună. Dar acum nu eu fac acestea, ci păcatul care locuieşte în mine. Fiindcă ştiu că nu binele locuieşte în mine, în trupul meu. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu. Căci nu fac binele pe care îl voiesc ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. Că, după omul cel lăuntric mă bucur de legea lui Dumnezeu. Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. Om neno­rocit ce sunt ! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia ?». (Romani, 7, 15-24).

Prin ceea ce facem, în fiecare clipă a vieţii, determinăm ceea ce suntem, tipul de omenie căruia îi aparţinem. În diversele faze ale vieţii, în diversele momente ale uneia şi aceleiaşi zile, putem aparţine unui tip omenesc sau altul !

Omul pneumatic sau spiritual

Cuvântul grec pneuma înseamnă suflu, suflul omniprezent al lui Dumnezeu, care pătrunde pretutindeni, adică Spiritul lui Dumnezeu. Om pneumatic sau spiritual este cel care, pe baza unei noi stări sufleteşti, a unei (re)«naşteri» are o legătură conştientă cu Spiritul dumnezeiesc. Termenul de pneuma sau spirit nu poate fi definit în sens strict, realitatea sa depăşeşte posibilităţile limbajului. Totuşi, putem spune ceva despre acest pneuma sau spirit, în sensul că el este situat în afara conştiinţei şi a lumii, că nu este accesibil decât prin iluminare, viziune, intuiţie sau revelaţie interioară. Intelectul, raţiunea, facultatea gândirii, pe care o identificăm eronat cu spiritul, nu ne permite contactul cu pneuma sau Spiritul dumnezeiesc. Este vorba de un mister al Spiritului, pe care gnosticii îl defineau ca ceva ce aparţine creaţiei sau emană din aceasta, indiferent că este micro-cosmos, cosmos sau macro-cosmos, ceva cognoscibil.

Procesul de dezvoltare al curentelor vieţii se împlineşte în imensa şi glorioasa manifestaţie universală. Probabil, toate misterele universului vor fi cunoscute cândva, cel puţin misterele creaţiei, a tot ce a fost creat. Totuşi, trebuie să înţelegem că dincolo sau în afara celor manifestate la nivel universal se găseşte şi altceva, care nu poate fi cunoscut, nici definit, nici simţit sau presimţit, care nu aparţine spaţiului şi nu are existenţă, neputând fi atins de nicio creatură. Întreg spaţiul Manifestaţiei universale, cu miliardele sale de Căi Lactee, este nimic faţă de omniprezenţa şi importanţa acestui « Altceva » despre care nu putem spune nimic. Există şapte dimen­siuni în spaţiu, dar acest Altceva, acest Altul este deasupra, în afara oricăror dimensiuni.

Marea confuzie ce domneşte în jurul noţiunii de spirit şi spiritual (confundat în general cu mistica, extazul mistic sau psihologia trans-personală) ne obligă să depăşim Axioma a Şaptea a lui Wittgenstein, potrivit căreia ”despre ceea ce nu putem vorbi trebuie să tăcem”. Misiunea din totdeauna a înţelepţilor a fost de a vorbi, de a spune, de a arăta, de a expune, de a face vizibile ”cele despre care nu putem vorbi”, după Wittgenstein, sau mai curând ”cele despre care nu vrem să auzim vorbindu-se”, şi care, în felul lor, încalcă sau rup omerta, legea tăcerii, secretul.

Ceea ce putem spune despre dezvăluirea misterelor gnostice se rezumă la faptul că pneuma este suflul lui Dumnezeu asupra omului, fiinţa spirituală sau monada din microcosmosul ce ne încon­joară pe noi, care ne credem prea uşor fiinţe muritoare! Pneuma ar fi Focul divin din noi înşine, care ne împinge permanent pe drumul existenţei, căutând fără încetare accesul către fiinţa noastră, astfel încât Omul adevărat, Omul perfect sau Omul de lumină să se manifeste din nou.

În faţa ochiului interior al clarvăzătorului, omul apare ca un micro-univers sau un micro-cosmos, ca un câmp spiritual cu şapte nivele (conforme celor şapte ceruri tradiţionale), în interiorul cărora o personalitate dotată cu un suflet muritor şi trei corpuri (fizic, eteric, astral) se poate naşte, dezvolta şi muri. Conform celor susţi­nute de clarvăzători, monada ce formează inima acestor manifes­taţii se prezintă sub forma unei puternice roţi ardente.

Această roată de foc viu, cum o numesc unii clarvăzători, are doi poli. Primul, polul feminin, negativ, receptor şi generator, se găseşte în centru, la înălţimea inimii. Vorbind de acest pol, textele unor alchimişti şi maniheeni, îl numesc Sufletul, Mama sau Luna. Celălalt pol, masculin, creator, pozitiv, dominator este în legătură cu glanda pineală, situată în vârful craniului, la periferia roţii de foc. Vorbind de acest pol, mitologia gnostică îl numeşte Spirit, Părinte sau Soare.

Aspectul-Părinte şi aspectul-Mamă, aspectul masculin şi cel feminin sunt foarte apropiate în cadrul micro­cosmosului. În raport cu cele trei tipuri omeneşti, persona­litatea sau haina de lumină a fost numită de uniii « Fiul », ceea ce ne pune pe direcţia sensului original al Treimei sau Tri-Unităţii Tată, Mamă, Fiu, transmisă de gnos­tici, despre care se vorbeşte şi în textele găsite la Nag Hammandi (Egipt, 1945). Când, în mod conştient, omul se uneşte cu monada sa, cu Tatăl şi Mama din el însuşi, el se leagă astfel de Spiritul universal şi omniprezent, ”respirând” întru Infinitul universului şi devenind astfel un ”om pneumatic”, adică un om Suflet-Spirit.

Fiecare se poate întreba: cărui tip omenesc aparţine el însuși? Afară de noi înşine, nimeni nu poate răspunde la această întrebare. Întrebându-ne, fiecare se plasează în faţa propriului ”tribunal interior”, a propriei conştiinţe, iar răspunsul nu constă în cuvinte sau gânduri ci în starea de fapt, în faptele noastre. Prin ceea ce suntem în fiecare clipă, noi înşine determinăm cărui tip omenesc îi aparţinem, dintre cele trei.

Întrucât există mai multe faze de trecere, de la un tip la altul, întrucât starea atinsă la un moment dat nu este stabilă, regresiunea, mai ales, fiind posibilă, nu ne va fi uşor să clasăm răspunsul pe care ni-l vom da nouă înşine. Când întrebarea ne frământă zi şi noapte, când această chestiune se aprinde în inimile şi spiritele noas­­tre, când ea vibrează totdeauna trează, acesta este semnul că hilicul din noi este în defensivă, centrul nostru de gravitate personală deplasându-se din zona abdomenului (ficat-splină-plex solar) către inimă, locul în care ”Dumnezeu” (focul monadic din microcosmosul nostru) poate intra în contact cu noi, vorbindu-ne, sugestionându-ne. Ajunşi în această stare, înseamnă că ne apropiem de fiinţa spirituală şi spiritul universal de care suntem legaţi permanent; altfel spus, suntem pe cale de a trezi o stare aparte în cadrul existenţei noastre, care nu poate fi decât ceva care ne apropie de misterul propriului nostru microcosmos. La rândul ei, cunoaşterea acestuia ne apropie de cunoaşterea cosmosului, a întregului univers, a lui Dumnezeu.

Rasa Trupului, Rasa Sufletului şi Rasa Spiritului

Vorbind de rasele omeneşti, nu trebuie să uităm că ne situăm pe un teren controversat, falsificat, minat de diversele religii, ideologii, ştiinţe. Fiecare dintre acestea a născocit o întreagă listă de infantilisme, bizarerii, fantasme şi himere, nu numai pe tema purităţii rasiale înţeleasă în termeni fizici ci şi pe aceea a situării în faţa Divinităţii, ceea ce face aproape imposibilă dezbaterea serio­asă a acestei chestiuni. Pentru omul simplu și de bună credinţă, lucrurile sunt ceva mai simple : există soiuri ale aceloraşi plante, există rase ale tuturor animalelor şi păsărilor, există oameni de culoare albă, roşie, galbenă, neagră şi nuanţe intermediare peste nuanţe intermediare… Indiferent că se prezintă în sutană călugărească sau în mijlocul unui laborator de biologie, cei ce susţin că nu există rase de oameni nu pot fi tâmpiţi, de unde tragem concluzia că nu sunt cinstiţi, nu sunt de bună credinţă, ceea ce este foarte grav ! Nu este cazul să-i punem în genunchi, pe coji de nuci sau pe boabe de porumb. Aceşti oameni nu merită să fie băgaţi în seamă nici pe plan religios, nici pe plan ştiinţific, nici pe plan social, omenesc. Oriunde s-ar afla, aceştia împut lumea lui Dumnezeu prin hoiturile lor în care nu găsim decât minciună, ignoranţă, lăcomie, vicii.

Spunând acestea nu facem decât să pregătim terenul în vederea analizării chestiunii raselor omeneşti. În Geneza formelor culturii (P.P. Negulescu) şi în Trilogia culturii (L. Blaga) găsim o bună introducere în chestiunea raselor trupului, mai întâi, apoi în aceea a sufletului şi a spiritului. Aceşti autori sunt însă mai mult citaţi decât citiţi. Datorat creştinismului ortodox, mândru de sclavia iudaică, lenea intelectuală, ignoranţa lucie şi viciile prea-curvarilor şi libidinoişilor prea-sfinţi şi prea-cucernici falși părinți, climatul obscurantist a împiedicat dezba­terea problemei, de exemplu în perioada interbelică, din secolul trecut, când lumea era preocupată de chestiunea raselor. Modul cum s-a încheiat Războiul mondial nu a uşurat clarificarea chestiunii, cel ce s-ar consacra astăzi problemei rasiale fiind obligat să studieze zeci de lucrări pe tema rasei trupului, niciuna dintrea aceste nefiind tradusă în limba română.

Începând cu jumătatea secolului al XIX-lea, odată cu faimosul Eseu asupra Inegalităţii Raselor, al contelui și diplomatului Arthur de Gobineau, chestiunea speci­ficităţii şi a inegalităţii raselor a devenit obiect de studiu în universităţile din Occident. Lărgind calea deschisă de eseul lui Gobineau, exegeza rasială s-a consacrat mai ales direcţiei materialist-ştiinţifice, depărtându-se de viziunea intuiţionistă şi tradiţională a acestuia, acumulând unele deviaţii şi erori datorate înţelegerii exclusiv materialiste, scientiste şi naturaliste a omului. Iulius Evola va pleca însă nu de la această viziune scientist-materialistă, ci de la concepţia tradiţională a omului compus din trei elemente : corp, suflet şi spirit. În consecinţă, teoria completă a raselor trebuie să analizeze aceste trei elemente, altfel spus să distingă între o rasă a corpului sau a trupului, o rasă a sufletului şi una a spiritului.

Ajungem astfel la chestiunea unei doctrine rasiale etajate pe trei nivele, ce trebuie studiate şi clarificate separat. Deşi nu foarte clară pe plan pur ştiinţific, noţiunea de rasă a trupului pare simplă, evidentă oricui, de la prima vedere. Lucrurile sunt mai complicate  în ce priveşte rasa sufletului şi a spiritului. Rasa sufletului se referă forma şi structura caracterului, sensibi­lităţii şi înclinaţiilor naturale, a stilului de viaţă, acţiune şi reacţiune, a atitudinii în faţa propriilor experienţe. Altfel spus, rasa sufletului este ceva intermediar între corporalitate şi spiritualitate, doctrină psihologică şi tipologică, al cărei nume ar putea fi psiho-antropologia, ceea ce ar calma oarecum furia ideologico-epidermică a anti-rasiştilor, ce vor să distrugă, prin metizare, toate rasele omeneşti, de dragul bazaconiilor din minţile lor.

Rasa spiritului este cu totul altceva, aspectul psihologic cade pe al doilea plan și este înlocuit de o orientare metafizică generală. Faţă de suflet, spiritul este principiul omenesc al valorii supreme, superioare vieţii. Rasa spiritului se reflectă şi descoperă în atitudinea individului în faţa sacrului şi profanului, a desti­nului, problemelor de viaţă şi de moarte, a viziunilor şi concep­ţiilor generale despre lume, a religiilor, etc. La nivelul raselor spiritului nu mai este vorba de reacţiile omului faţă de me­diul ambiant, de conţinutul experienţelor, ci de atitudinea faţă de lumea spirituală, supra-omenească şi divină, aşa cum se reflectă sau se manifestă aceasta sub forma sistemelor speculative, a miturilor şi a vieții religioase. Fiecare concepţie generală despre lume şi viaţă trebuie considerată expresia unei rase spirituale.

Rasa spirituală diferă de cea sufletească prin faptul că depăşeşte planul vital şi transcende orice individualitate. Perfecţia manifestărilor unui arhetip rasial oarecare nu se poate realiza decât în măsura în care cele trei nivele rasiale sunt coerente, corespund unul altuia. Puritatea rasială există în măsura în care cele trei rase sunt în armonie, fiecare întregindu-se şi dezvăluindu-se parcă mai clar prin intermediul celeilalte. Criza existenţială a omului contemporan se explică şi prin deza­cordul sau disonanţa resimţită de fiecare în felul lui, convergenţa rasială la cele trei nivele rasiale neverificându-se perfect decât în cazuri foarte rare. Dintre cele trei nivele rasi­ale, rasa sufletească şi cea spirituală sunt mai importante întrucât există o ierarhie între componentele omului, ceea ce implică predominanţa rasială interioară asu­pra componentei exterioare, care este pur materială, biologică.

Cele opt rase ale spiritului

Iulius Evola a elaborat tipologia în care distingem opt rase ale spiritului. Prima dintre acestea « rasa solară sau olimpiană », pentru care elemen­tul « supra-uman » este natural, în vreme ce elementul uman apare ca străin şi îndepărtat. Pe această bază, la membrii rasei solare predomină un sentiment central, un stil compus din calm, linişte, putere, suvera­nitate irezistibilă şi intangibilitate, toate bine exprimate de ideea de rasă solară sau olimpiană.

Direct opusă rasei olimpimpiene, se vorbeşte de « rasa telurică sau htoniană », în cadrul căreia semnificaţia omului provine dintr-un obscur şi brutal raport al forţelor pământeşti, sub aspec­tul lor inferior şi fără de lumină. Evola admite o « rasă lunară sau demetriană », care nu manifestă niciun sentiment de centra­litate spirituală, trăind fiecare clipă în mod pasiv, spiritualitatea ei fiind un fel de oglindire, din care cauză este străină oricărui stil afirmativ, calm, bărbătesc. Într-o a patra poziţie, Evola vorbeşte de « rasa titanică », comparabilă cu cea telurică, prin faptul că întreţine acelaşi gen de legături cu forţele elementare, cu aspectul abi­sal, intens şi iraţional al vieţii, aceeaşi absenţă a luminoasei eliberări interioare, diferenţa provenind din atitudinea de afirmare a virilităţii, proprie dimensiunii tita­nice a spiritului.

O a cincea rasă spirituală evoliană este cea « amazoniană », feminină în esenţa ei, dar nu lipsită de unele forme afirmative şi chiar virile de expresie. A şasea rasă spirituală evoliană este « rasa afrodisiacă », caracterizată printr-o spiritualitate ce oscilează între iubirea frumuseţii şi a plăcerii senzuale. A şaptea rasă spirituală evoliană este « rasa dionisiacă », supusă exaltării instinc­telor şi conducând invariabil la soluţii orgasmice confuze, extatice.

În sfârşit, a opta rasă spirituală evoliană este « rasa eroilor », la care natura solară ce subzistă este în stare latentă, cu posibilitatea realizării, prin depăşire de sine activă şi conştientă. În acest sens, Evola precizează că Zeus sau principiul olimpian, din tradiţia mitică raportată de Hesiod, a dat naştere unei rase aptă să recuce­rească, prin acţiune, starea primordială sau solară a primei generaţii din ciclul hiperborean. Această stare nu este însă ereditară, cucerirea ei depinde de o transfor­mare interioară ce este o a doua naştere, singura stare capabilă să recucerească ceea ce s-a pierdut.

Evola şi alţi gânditori consideră că o nouă rasă omenească este posibilă, mai întâi însă ca rasă spirituală, lucru posibil în măsura în care un număr important de oameni trăiesc sub semnul uneia şi aceleiaşi concepţii generale despre lume şi viaţă, sub semnul unui Weltanschauung comun. Evident, realizată sau, mai curând abia schiţată pe plan spiritual, printr-o convieţuire îndelun­gată, noua rasă spirituală ar urma să se prelungească în trăirile specifice rasei sufleteşti, abia în ultimă instanţă ajungându-se la omogenizarea relativă a formelor şi aspectelor exterioare, mate­riale, biologice. Actuala campanie mondială în favoarea noii societăţi pluri-culturale şi multi-rasiale nu poate conduce la apariţia unei noi rase omeneşti ci numai la distrugerea celor existente. După Darwin-citire, s-a crezut că omul se trage din maimuţă. Se pare însă că mai curând maimuţele se trag din om, în sensul că rasele de maimuţe au putut fi cândva tipuri omenești, care au degenerat ulterior, aşa cum actuala campanie mondială pregăteşte degenerarea omenirii actuale, cu excepţia cunoscută dar improbabilă, a unui număr restrâns de « aleşi » !

O nouă rasă spirituală?

Evola consideră că o nouă rasă spirituală poate să apară, dacă un număr suficient de oameni se reunesc în jurul unui anumit ideal spiritual, mai exact în jurul unei anumite concepţii despre lume şi viaţă, a unui anumit Weltanschauung. Într-un climat istoric dat şi într-o colectivitate dată, dacă o idee acţionează cu o suficientă intensitate şi continuitate, ea sfârşește prin a da naştere unei noi rase spirituale şi apoi sufleteşti. Dacă acţiunea ideii persistă suficient de mult, cu aceeaşi intensitate, ea va da naştere unui nou tip fizic comun, în cadrul generaţiilor următoare. Acest tip comun trebuie considerat o nouă rasă.

Fenomenul nu va avea însă decât un caracter efemer, dacă într-un astfel de proces nu intervin principiile mai profunde, ale planului spiritual, în care se găsesc rădă­cinile ultime şi eterne ale rase­lor originale. Într-un astfel de caz, s-ar putea spune că noua rasă nu este un produs conjunctural. Unii autori iau în consideraţie doar forţele ce acţionează în interiorul unui eşantion limitat, considerând că, mai devreme sau mai târziu, tipurile apărute astfel dispar prin recădere în rasele ce le-au dat naştere. Pe durata câtorva milenii de istorie, tipul iudeo-jidovesc dovedeşte însă con­tra­riul. Tipul iudeo-jidovesc actual acoperă cam 95- 96% din iudeo-jidănimea mondială, adică peste 25 de milioane de oameni din cele mai puţin de 30, existente la ora actuală. Cele câteva procente restante provin din iudeii sefarzi sau verita­bili, vorbitori de ladină, nu de idiș, ai căror strămoşi au fost expulzaţi de Romani, ori au părăsit Iudeea de bună voie, în primele două secole ale erei noastre. Celelalte 95 de procente, adică grosul jidănimii actuale, provin din foştii Khazari şi supuşii acestora, de diverse rase din centrul Asiei, care s-au convertit la iudaism începând cu a doua jumătate a secolului al VIII-lea. Tipul jidovesc actual este rezultatul unui amestec de elemente etnice diferite, care sub acţiunea weltanschauungului iudaic s-au alipit vechilor Iudei expulzaţi din Iudeea, persistând cu toţii de aproape un mileniu şi jumătate, ceea ce nu se constată totdeauna la rasele normale sau naturale.

O astfel de posibilitate trebuie admisă mai ales când în procesul formativ intervine un element spiritual. În acest caz, contactul fizic este depăşit de ceva mai puter­nic, care nu se manifestă sau nu a fost pus în evidenţă pe cazul raselor naturale. Raportul natural pare să se inverseze cu totul : elemente rasiale disparate, instabile, care ar fi trebuit să dispară de mult, se unesc şi dau naştere unui tip spiritual pur, sub efectul unor forţe supra-rasiale, supra-biologice. De exemplu, khazarii din Asia centrală şi foştii lor supuşi, fără legătură de sânge cu vechii semiţi din Palestina, au devenit, în câteva secole, mai Iudei decât Iudeii, mai catolici decât papa de la Roma! Aceştia sunt jidanii Evului-Mediu târziu şi ai epocii moderne, care, după ultimul Război mondial, au cucerit (cu brațeleși armele altora) actualul Stat Israel. După cum rasialismul biologic este hotărîtor, la rasele naturale, tot aşa consideraţiile specifice raselor spirituale (sau sufleteşti, după unii) sunt funda­­mentale acolo unde procesul formativ al noii rase este în primul rând (poate aparent) unul spiritual. Cert este că, la scurtă vreme după 740, anul în care khaganul khazar Bulan şi curtenii lui s-au convertit la iudaism, khazarii au dispărut şi în locul lor au apărut jidovii sau jidanii, numiți de unii juifs, juden, giudio, etc.

Admitem însă că, cel puţin în starea actuală a cercetărilor, elementul spiritual al iudaizării a putut fi devansat de elementul mai curând material, se crede, al tăierii împrejur. Totuşi, unii endocri­nologi susţin că elementul material şi vizibil al tăierii împrejur este dublat de unul mai important, nu foarte vizibil materialicește, anume devierea sau deturnarea endocrino-interstiţială, care este efectul fiziologic al tăierea împrejur de ziua a opta (produsă pe durata primei pubertăți, între ziua a opta și ziua treizecea, după naștere  ! Oricum ar sta lucrurile, trebuie să admitem că, din punctul de vedere rasial, tăierea jidovească împrejur, de ziua a opta, se dove­deşte superioară botezului creştin, cu apă ! După câteva secole de creştinism, locuitorii Africii de Nord şi cei ai Peninsulei Arabice sau ai Asiei Mici au trecut fără probleme la religia musulmană. Tot aşa, după aproape o mie de ani de catolicism, Englezii au trecut la anglicanism, mare parte dintre popoarele germanice din Europa nordică au trecut la o formă sau alta de protestantism. Concluzie : convertirea la iudaism este mai puternică decât convertirea la iudeo-creştinism. De ce ? Numai factorul spiritual a contat, sau şi cel material ? Bineînţeles, acestea două nu pot fi separate, ele se împle­tesc, dar a merge mai departe ne-ar cere descrierea amănunţită atât a botezului şi a spiritualităţii creştine cât şi a tehnicii tăierii rituale jidoveşti împrejur, de ziua a opta, inclusiv aspectele ei magice, fără să mai vorbim de alte diferenţe între iudaismul curat și iudeo-creştinismul îndoit cu apă, adică un fel de merge și așa! Lucrurile se complică şi mai mult, dacă avem în vedere for­marea naţiunilor islamice, tăierea împrejur, masculină dar şi feminină, la naştere, la 13 ani sau variabilă, care se practică, cu unele diferenţe, din mijlocul Africii până în Indonezia, trecând prin lumea arabă, fără să mai vorbim de tăierea împrejur practicată în comunităţile şi instituţiile sanitare non-jidoveşti din Coreea de Sud şi întregul Occident, mai ales Anglia şi Statele Unite.

Chestiunea raselor omeneşti este departe de a fi înţeleasă, rezolvarea ei actuală fiind una dintre cele mai false probleme cu care a fost sau ar putea fi confruntată ome­nirea. După aproape șaptesprezece secole de creştinism, nu putem spune că noul element spiritual ar fi jucat un rol decisiv în formarea sau supravieţuirea rasei albe sau a altor rase, în diversele zone ale lumii. Dimpotrivă, în ulti­mele două secole, creştinismul a jucat un rol activ în dezagregarea rasială, naţională şi statală a popoarelor de rasă albă.

[1]. Fără prea multe cercetări, mi-am dat seama că Biblia (BOR, 1988, cu Binecuvântarea lui Teoctist) face din Cartea înţelepciunii lui Qoheleth, fiul regelui David, Cartea înţelepciunii lui Sirah. De ce? Mister! Se pare că numele de Qoheleth vine de la Qahal sau Kahal, care înseamnă adunare dar şi comunitate, şi care ar evoca două episoade importante din viaţa lui Solomon, ce ar fi primit înţelepciunea la Gabaon, în mijlocul unui popor numeros. În ediţiile critice, de exemplu traducerea ecumenică (Paris, 1991), această carte este prevăzută cu o Introducere, ce este binevenită, nece­sară. Nici urmă în ea de Isus şi de Sirah. În orice caz, tema centrală a acestei cărţi este deşertăciunea, tradusă, mai corect, în diverse limbi, prin vanitate! Qoheleth ar fi spus ”Vanitatea vanităţilor, totul este vanitate” – sau deşertă­ciune. Dacă spunem numai deşertăciune, fără vanitate, unii s-ar putea gândi la nisipul deşertului, din Sinai, unde, bineînţeles, totul este deşert… Important este că, în ebraică, Abel înseamnă vanitatea sau deşertăciune!

Spre Anti-Librărie