NUREMBERG  II  ÎNFĂŢIŞAREA  A  ŞASEA

 

 

Când tribunalul se reuni, ziariştii, oamenii de tot felul, curi­oșii erau mai numeroşi decât în cadrul înfăţişărilor precedente. Prezenţa grupurilor com­pacte de ziarişti şi observatori chi­nezi, japonezi, indieni, sud-americani, sovietici era mărturia intere­sului general pentru dezbaterile Tribunalului Nuremberg II. Aflu­enţa curioşilor se explica şi prin faptul că a şasea înfățișare a Tribunalului era consacrată afacerii celor şase milioane și a camerelor de gazare, de care toată lumea vorbește, probabil cea mai lungă vorbărie din întreaga istorie.

Rugând publicul să păstreze liniştea, Președintele Tribuna­lului dădu cuvântul avocatului lui Iuda, constituit în parte civilă pentru Statul Israel şi Iuda. adică întreaga Jidănime.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Onorat Tribunal, domnule preşedinte, domnilor juraţi, în mod solemn acuz pe Adolf Hitler că a exterminat şase milioane de Jidani, nu pentru că aceştia s-ar fi arătat ostili ţării sale, pentru că ar fi comis aten­tate de vreun fel sau altul, ci pentru că, după ideo­logia nazistă, Jidanii ar fi reprezentat răul biologic suprem, ce trebuia extirpat din mijlocul omenirii prin exterminarea fizică a fiecărui Jidan în parte. Permiteţi-mi să citez câteva rânduri din marele scriitor contemporan, David Rousset, care a definit perfect această monstruoasă erezie :

« În cadrul filosofiei SS, inamicul este puterea Răului exprimată pe plan fizic şi intelectual. Comunistul, socialistul, liberalul german, revoluţionarii, partizanii străini sunt figuri active ale Răului, iar exis­tenţa anumitor rase, Jidani, Polonezi, Ruşi constituie expresia statică a Răului. Nu-i nevoie ca Jidanul, Polonezul, Rusul să facă ceva contra naţional-socialismului. Prin faptul naşterii şi existenţei lor, aceştia sunt eretici, non-asimilabili, pre­des­­tinaţi camerelor de gazare, flăcă­rilor apocaliptice ale crematoriilor omeneşti.

Pentru unii, moartea n-are sens complet, lagărele de concen­trare fiind neaşteptata, complexa maşină a ispăşirii. Cei ce trebuie să moară merg către moarte cu încetineală calculată, pentru ca, reali­zată în trepte, distru­gerea lor fizică şi morală să-i ajute să înţeleagă că-s blestemaţi, expresii ale rău­lui absolut, nu oameni. Distrugând corpurile acestora, preotul justiţiar trăieşte un soi de plăcere secretă, o voluptate intimă[1]».

Iată, onorat Tribunal, ceea ce defineşte perfect sensul pro­fund al crimei hitleriste contra lui Iuda, a Jidănimii mondiale.

Acuzatorul public Ante Kozica – Domnule avocat, baza acuzaţiei voastre este excesiv literară, chiar estetică, dar lite­ratura şi estetica nu concordă aproape niciodată cu realitatea, cu faptele, evenimentele concrete, pe care pretind că se bazează. Nu cumva atribuiţi național-socialiștilor germani o imaginaţie incom­­pa­tibilă cu stupiditatea abondantei literaturi holocaustico-jidoveşti, cu care aţi îmbâcsit, infectat, murdărit și insultat omeni­rea de peste treizeci de ani ?

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Domnule acuzator public, să nu fim aşa severi cu confratele meu. Lăsaţi-l să învârtă morişca holocaustică ce funcţionează de treizeci de ani, dar care astăzi nu prea mai este luată în serios decât de așa numiții tăiați împrejur la creier.

Onorat Tribunal, în timpul celui de al II-lea Război mon­dial nu a existat niciun fel de distrugere fizică planificată a Jidanilor, așa cum încercă adver­sarul meu, să ne păcălească. Dacă așa plan ar fi existat, am fi găsit ordinele scrise în acest sens, urmele contabile ale sumelor alocate operaţiunii res­pective, căci, fără bani, nimic nu se face pe lumea asta. Dacă acest plan ar fi existat, s-ar fi găsit mijloacele tehnice, personalul care l-ar fi realizat. Nimic din acestea n-a fost prezentat așa numitului Tribunal Nuremberg I : nici ordine scrise, nici urmele contabile ale banilor cheltuiţi pen­tru asta, nici identitatea celor ce ar fi realizat acest plan, mijloa­cele tehnice, arma, maşinăria, faimoasa cameră de gazare prin care se pretinde că ar fi fost exterminaţi cei mai mulţi dintre faimoasele şase milioane, în jurul cărora, după 1946, s-a cons­truit mitologia, idolatria, ideologia și hoția holocaustică.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Pardon. Ordinele de exterminare a Jidănimii au fost date !

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – De cine anume, dragă confrate ? Cine le-a semnat ?

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – De Hitler în per­soană. Nu vorbesc de Procesul Nuremberg I, ci de cel al lui Eichmann, din Israel. În faţa Tribu­nalului de la Ierusalim, obersturmführerul Wisliceny a certificat că şeful său, sinistrul Eichmann, i-a arătat o scrisoare a lui Himmler, prin care i se cerea să procedeze la soluţia finală a problemei jidoveşti în termenii camerelor de gazare.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Această scrisoare a fost prezentată Tribunalului din Ierusalim ?

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Nu.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Oare de ce ? Nu cumva pentru motivul că scrisoarea respectivă n-a existat, fiind doar o licență literară ? Prelu­crat, condiţionat, drogat, bătut la tălpi, chinuit de călăii israelieni pentru care tortura este legală, acuzatul Eichmann a afirmat și reafirmat că n-a pri­mit ordine scrise de la nimeni.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Eichmann a spus : „Heydrich m-a convocat și m-a informat că Führerul a ordonat distrugerea fizică a Jida­nilor”. Mărturia este înregistrată pe bandă magnetică şi a fost prezentată Tribunalului din Ierusalim în şedinţa din 10 aprilie 1961.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Înregistrată pe timpul detenţiei prealabile a acuzatului, sub tortură. Niciun tri­bunal adevărat nu acceptă înregistrările magnetice ca dovezi în materie de drept. Astfel de înregistrări pot fi realizate de oricine. Laboratoare de acustică electronică sunt peste tot. Cine poate să creadă că modestul Obersturmführer Eichmann s-a pus pe gazat şase milioane de Jidani pe baza câtorva cuvinte despre un ordin al Führerului, fără să ceară acest ordin? Germania este o țară de oameni cu scaun la cap. Nimeni nu-şi poate imagina ce spune Domnia Voastră.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Tribunalului nu i-a fost prezentat ordinul scris de exterminare a Jidanilor ci ordine prin care se cerea oprirea exterminării. Iată mărturia Standarten­führerului SS Kurt Becher, în faţa Tribunalului Nuremberg I :

« Subsemnatul Kurt Becher, fost Standartenführer SS, născut la 12 sept. 1909, la Hamburg, declar, sub jurământ, cele ce urmează : între jumătatea lui sept. şi jumătatea lui oct. 1944, am primit de la Reichsführerul SS Himmler ordinul următor, în două exemplare, pentru Obergruppenführerii Kaltenbrunner şi lui Pohl, plus alt exemplar pen­tru mine :

”Cu efect imediat, interzic orice exterminare a Jidanilor. Dimpo­trivă, or­don ca cei slăbiți ori bolnavi să fie îngrijiţi. Sunteți res­ponsabili de execu­tarea ordinului, inclusiv de eşaloanele subal­terne” (…). Lui Pohl, i-am pre­zentat personal ordinul, la Berlin. Exem­plarul lui Kaltenbrunner l-am dat secretarului acestuia, tot la Berlin[2]».

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Ce vreţi să spu­neţi cu acest ordin?

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Dacă Himmler, la un moment dat, a ordonat interzicerea exterminării Jidanilor, înseamnă că, în prealabil, ordonase exter­minarea lor. E evident!

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Nu foarte evi­dent, dragă confrate. Forma literară a acestui ordin nu vorbeşte de « exterminarea Jidanilor » ci de « orice exterminare a Jidanilor ». Se înţelege că ar fi existat mai multe feluri de exter­minări. Acestea nu sunt însă specificate, ceea ce pune la îndo­ială autenticitatea mărturiei respective. De altfel, acest Kurt Becher a prezentat sau n-a prezentat tribunalului cel de al treilea exemplar al ordinului, care îi fusese destinat lui personal ?

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Nu ! Nu l-a prezen­tat, pentru că-l pierduse între timp, dar Kaltenbrunner a certificat că într-adevăr primise un astfel de ordin, negând însă orice parti­cipare sau rol direct în această chestiune.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Curios lucru. Kurt Becher a pierdut documentul pe care pretinde că l-a învăţat pe de rost, iar noi trebuie să credem asta. În lipsa documentului scris, confirmarea sau infirmarea lui Kaltenbrunner n-are valoare juridică.

Pe de altă parte, în faţa Tribunalului din Ierusalim, Eichmann a pretins că auzise şi el de un astfel de ordin, care nu fusese însă niciodată dat în scris, negru pe alb, pe hârtie. Aceste măr­turii se bat cap în cap. Himmler n-a emis ordin scris pentru declanşarea, apoi stoparea exterminării Jidanilor. În schimb s-a găsit ordinul din 15 mai 1944, prin care se interzicea orice expe­rienţe medicale în lagărele de concentrare[3].

Se vorbeşte mult de blestemaţii medicii din cel de al III-lea Reich, care făceau aceleaşi expe­rienţe precum colegii lor francezi sau englezi în imperiile colo­niale respective, sau colegii americani în închiso­rile lor, unde dispuneau de mult mai mulţi cobai omenești decât al III-lea Reich, în lagărele sale. Orice vaccin este o experienţă medicală pe cobai omenesc, din moment ce vaccinatul este prin definiţie sănătos, iar din punct de vedere juridic este obligat, prin lege, să se lase vaccinat-infectat cu germenii anu­mitor boli ! Cum se face că aceleaşi experienţe medicale sunt conside­rate umaniste de medicina oficială actuală, şi criminale în cazul medicinii ger­mane din timpul războiului ? Onorat Tribunal, colegul meu umblă cu fofârlica, face pe atotştiutorul, îşi dă aerul că deţine dovezi irefutabile cu privire la exterminarea a şase milioane de oameni, afacere care este cea mai mare impostură din întreaga istorie.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Această afirmaţie e criminală. Conform legilor, colegul meu trebuie arestat şi defe­rit justiţiei.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Prea vă grăbiţi cu aşa zisa voastră justiţie actuală, ce obligă oamenii terorizați să închidă ochii, făcându-se că acceptă falsa istorie a infamilor mercenari ai minciunii și nedemnilor teroriști descreierați, câştigători ai ultimului război, conspiratori contra  vieții normale a insectelor, plantelor, animalelor, oamenilor, contra liberei cercetări ştiinţi­fice, contra oricărui adevăr. Nu numai eu afirm că povestea celor şase milioane e o impostură  colosală. Nu numai eu neg ordinele ce ar fi fost date pentru exterminarea jidovilor. Jidovul foarte important, bine plasat, doctorul şi cercetătorul Kubovy, de la Centrul de Documentare Jidovească din Tel-Aviv, spune acelaşi lucru :

« Nu există document semnat de Hitler, Himmler sau Heydrich, cu privire la exterminarea Jidanilor. Cuvântul exterminare nu figu­rează în scri­soarea lui Göring către Heydrich, cu privire la soluţia finală a problemei jidoveşti[4]».

Rog onoratul Tribunal să constate că există surse oficiale jidoveşti, inclusiv din actualul Stat Israel, care, mai mult sau mai puţin, direct ori indirect, contestă existenţa aşa numitului Holo­caust.

Preşedintele Zermatten – Dacă n-a existat niciun plan de distrugere sistematică a Jidanilor, cum explicaţi că şase mili­oane de Jidani au dispărut în mai puţin de trei ani ?

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Voi mătura această minciună la momentul potrivit. Pentru moment, e evi­dent că această afacere este o campa­nie publicitară şi o colosală lovitură bursieră, prin care Statul terorist Israel şi Jidovimea mondială încasează miliarde de Mărci de la actuala Republică Federală Germană, şi de la alte State, mai ales de la foştii aliaţi ai Germaniei naţional-socialiste. Exter­minarea de care vorbește avocatul lui Iuda este minciuna ce mă obligă să demasc astăzi infamii criminali, speculatori, falsificatori și hoți, prinși cu mâna în avuția popoarelor și bugetele guvernelor.

Pentru a-şi exprima voinţa de a scăpa de Jidanii ce pătrun­seseră în Germania, mai ales în mod clandestin, liderii naţional-socialişti foloseau expresii al căror sens putea fi lărgit cu uşu­rinţă, de exemplu cu ocazia traducerilor. În Protocolul de la Vansee, Darea de seamă a şedinţei din 20 ianuarie 1942[5], ţinută de secretarul de Stat însărcinat cu afacerile jidoveşti, găsim fraza următoare : « die Zurückdrängung der Juden aus dem Lebenstraum des deutschen Volkes ».

Aceasta înseamnă «expulzarea Jidanilor în afara spaţiului vital al poporului ger­man ». De la falsa și infama traducere, în engleză şi rusă, a cuvân­tului expulzare prin acela de exterminare, s-a ajuns la incri­minarea poporului german !

Tradu­cerea falsă a fost preluată şi vehiculată de presa mizerabilă a zilelor noastre, care, în diverse limbi, în ce privește ADEVĂRUL, nu depăşeşte nivelul gazetelor de perete din azilele de alienați, Gulagul sovietic sau pușcăriile răufăcătorilor de pretutindeni. Impostura lingvistică a fost și este practicată sistematic, permanent, în toate limbile pămân­tului, la nivel mondial. Imposibil de crezut că nu s-a găsit niciun cunoscător al limbii germane care să ceară originalul acestei fraze, nu falsa ei traducere în engleză sau în rusă, ulterior în alte limbi, mai puţin germana, limba de origine a documen­tului incriminat. Oricine poate însă controla într-un dicţionar german : zurückdrängung, zurückdrängeni înseamnă a res­pinge, a refula, a reprima, a constrânge, în nici un caz a extermina!  

Falsa, criminala, banditeasca, mafiota traducere s-a practicat pe alte câteva documente germane, găsite în zecile de mii de tone de arhive civile şi mili­tare, industriale sau de altă natură, confiscate de bandiții câștigători ai războiului. De exemplu, la 4 oct. 1943, la Posen (Poznan, Polonia), în faţa unei adunări de gene­rali Waffen SS (Obergruppenführeri), Himmler a pronunţat următoarea frază: «Ich meine jetzt die Judenevakuirung, die Ausrottung des jüdischen Volkes». Ceva mai încolo, utilizează cuvântul «Ausschaltung[6]». Traducere corectă : « Mă gândesc la evacu­area Jidanilor, la extirparea poporului jidovesc ». Iată însă traducerea lui M. Billig, din Dosarul Eichmann : « Înţeleg prin asta exter­minarea Jidanilor, exterminarea poporului jido­vesc » (p. 55). El traduce evacuarea Jidanilor prin  extermi­narea Jidanilor. (p. 47).

Într-o notă din 16 decembrie 1941, rezumând o discuție cu Adolf Hitler[7], Alfred Rosenberg foloseşte expresia «Ausrottung des Jüdentums». La Procesul Nuremberg I, în loc de traducerea corectă « extirparea, evacuarea Jidănimii », procurorul ameri­can Dodd traduce incorect prin « exter­minarea Jidănimii ». Rosenberg protestează[8], dar în zadar. Câştigătorii războiului schimbă totul cum vor, inclusiv limbile popoarelor. Subliniem: când, întâlnesc expresia «Ausrottung des Christentums», toți traducătorii o traduc corect prin « extirparea, scoaterea creşti­nis­mului » (din cultura germană). Când aceeași traducători întâlnesc însă expresia «Ausrottung des jüdischen Volkes», în loc de scoaterea, extir­parea, evacuarea poporului jidovesc, se traduce « extermi­narea poporului jidănesc ». Iată deci onorat tribunal, genul de pungășii ordinare, de şmecherii de borfași, prin care Tribunalul Nuremberg I şi-a permis să acrediteze o enormă minciună istorică, pe care nu o putea argumenta cu niciun document adevărat.

Acuzatorul public Ante Kozica – Tribunalul constată cele spuse de domnia voastră şi vă mulţumeşte pentru asta. Cum explicaţi însă că aceste mărunte pungăşii sau şmecheri de bor­fași, după cum le-aţi numit, cum explicați că aceste nereguli regretabile şi ruşinoase, din culisele unui pretins tribunal, s-au putut totuşi impune în faţa lumii întregi.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Să nu uităm: în 1945, Iuda a reluat controlul total al presei continentului euro­pean, control pe care îl pierduse în 1940. După război, pungă­şiile ziaristice, manipularea opiniei publice, tăierea cerebrală împre­jur a popoarelor au devenit mult mai uşor de realizat decât înainte de război. Ultimii ziarişti integri, ultimii profesori, ofiţeri, alţi specialişti sau oameni de onoare au fost pretutindeni împuşcaţi, închişi, persecutaţi, speriaţi, daţi afară din slujbele lor, reduşi la mizerie.

Treptat, noii patroni ai presei şi-au format ziarişti şi editori mincinoşi, fără coloană vertebrală, a căror misiune a fost și este îndobitocirea popoarelor. Teroarea postbelică a fost la fel de puternică în Europa de Vest, căzută sub lasoul sau arcanul american, ca şi în Europa de Est, căzută sub cizma sovietică. Cum vă închipuiţi, onorat tribunal, că Francezul, Italianul, Grecul, Românul sau Bulgarul de rând ar putea fi în măsură să judece dacă «Ausrottung» înseamnă extirpare, eliminare, evacuare sau exterminare ? Cu sau fără voia lor, căci nu putem şti ce era în sufletul fiecăruia, prin tăierea cerebrală împrejur a popoarelor, alături de profesorii din şcoli şi alţi politruci, poliţai sau comisari ai gândirii, ziariştii Jidovi sau supuşi Jidovilor au pregătit pacea jidovească, sclavia, rușinea, supușenia pe care astăzi o trăiește nu numai Germania învinsă ci întreaga lume.

Trăim o pace murdară, mincinoasă, ruşinoasă, o multiplă şi totală agresiune contra tuturor popoarelor, obligate să accepte gândirea gata făcută de ministerele adevărului și poliția jidovească a gândirii. După al II-lea Război mondial, lumea a fost împărţită în două mari lagăre de concentrare a popoarelor : în Est, lagărul sovietic de concentrare, de care vorbeşte întreg Occidentul, iar în Vest, lagărul de concentrare al Pactului imperialist NATO, lagărul american de concentrare mai elastică, despre care se vorbește mai ales în Uniunea Sovietică şi sateliţii acesteia, ţări cunoscute sub numele de democraţii populare !

Întrucât lumea întreagă este, de fapt, un lagăr sovieto-american de concentrare a popoarelor, legile tuturora se fac şi desfac de pungaşii din parlamentele respective, deputaţi sau senatori între care, indiferent de ţară, e aproape imposibil să găseşti un om capabil, cinstit și mai ales suficient de curajos. În Gulagul sovietic, ca și în Gulagul occidental, s-a format mafia concen­traţionară și teroristă ale cărei metastaze au atins toate instituţiile Statelor contemporane : poliţia, armata, administraţia, economia, sănătatea, institutele de cerce­tare ştiinţifică, universităţile, şcoala, biserica, totul, absolut totul!

Din acest motiv, aproape fără excepție, statele contemporane sunt mai mult sau mai puțin teroriste. Învăţământul devine tot mai criminal, el nu urmăreşte împlinirea omului, ci fabricarea de roboţi omenești, de carne de tun pentru Statele teroriste ce pun juvăţul de gâtul popoarelor neputincioase ! Ministerele sănătăţii, şi medicina oficială actuală fac acelaşi lucru, în domeniul lor.

Nu există preocupare pentru sănătatea publică, după cum nu există nici pentru învățământ. Vaccinarea sau infectarea, contaminarea populației este sau devine cu timpul obligatorie, oamenii sănătoşi sunt obligaţi prin lege să se inoculeze-infecteze cu substanţe toxice, cu micro­organisme, cu cadav­rele și excrementele acestora, care ucid relativ rar, dar ne transformă în bolnavi sau handicapați perma­nenți, în autiști mai mult sau mai puțin veri­tabili. La limită, omenirea va fi drastic redusă numericește, devenind o turmă de non-oameni, deja numită transumanism!

Onorat Tribunal, domnilor jurați, în barăcile Gulagului mon­dial, deopotrivă sovietic sau american, oamenii sunt trataţi ca vitele, infectarea vaccinală adesea obligatorie este echiva­lentul înfierării bovinelor cu fierul roşu, şcoala este și ea o vastă intreprin­dere de pocire spirituală a tinerelor generații, de tăiere cerebrală împrejur a popoarelor. Pe parcursul câtorva generaţii, bine dresată, întreaga omenire va gândi cum vrea Iuda, cum vrea Jidovi­mea, adică va înceta să gândească ! Nu mai amintesc hrana traficată, otrăvită, nu amintesc nici teroarea poliţistă, judiciară, pe alocuri nucleară, din lagărele surori, de concen­trare, sovietice de o parte, americane de cealaltă.

Mă limitez la sănătate, învățământ, presă, cultură, domenii în care manipularea popoarelor este mult mai crâncenă decât înainte de război. Medicii au devenit ucigași cu stetoscop și halate albe, profesorii sunt politruci sau comisari agramați ai gândirii, adesea tremurând pentru slujba şi pâinea lor de mizerabili ce debitează minciuni sau nimicuri în faţa elevilor și studenților. În presă, cultură, spectacole, editură publicitatea bine plătită implică porția neîntreruptă de vulgarism, minciuni și falsuri ziaristice.

Subtila tehnică de tăiere cerebrală împrejur, a popoarelor, prin intermediul şcolii, al cărţilor mincinoase, presei, radioului, televiziunii, a fost prevăzută de Protocoalele Înţelepţilor Sionului. Citez : «Vom converti cheltuielile de publi­citate, ce costă enorm la ora actuală; le vom converti într-o sursă de venituri pentru Stat, și graţie lor vom controla presa[9]».

Nu mai amintesc miile de scârţa-scârţa pe hârtie, scriitori, poeţi ce freacă și descântă Auschwitzul, se masturbează cu Stalin și pasionarele Spaniei, României (Ana Pauker), ierarhi fără credinţă nici Dumnezeu, ce-și învârt ochii după tineri, viitori homosexuali ce vor fi instalați și unși în fruntea sectelor neo-protestante, anglicane, a tuturor bisericilor. Preluate, disti­late, sucite, răsucite de miile de scribălăi semidocți și lași din academiile deturnate de la vocația și misi­unea lor, uniunile naţional scriitoriceşti, ONG-urile creatoare de nimicuri ce spurcă hârtia, falsifică istoria, deviază și îmbâcsesc mințile, mărturiile mincinoase în faţa falselor autorități și falselor tribunale, model Nuremberg I, toate acestea au devenit capodo­pere, de tip nou.

Aşa s-a născut minci­noasa, bănoasa literatură holocaustică, din care confratele meu a servit onoratului Tribunal un eșantion de rahat cu perje ! Nu voi vorbi de martorii mincinoşi, plătiţi de tribunalele învingătorilor pentru a minţii, a-şi acuza foştii conducători, pe care îi aplaudaseră, când aceştia erau la putere. Acestea s-au petrecut şi se petrec în lagărul sovietic, din Estul Europei, dar şi în cel american, din Vestul continentului. La Bucureşti, de exemplu, acuzat de jidovii bolșevici, pa care îi ocrotise prostește, conducătorul românilor în războiul contra Rusiei sovietice, mareşalul Antonescu, condamnat și executat banditește, a putut înțelege, înaintea executării, vorba nu foarte creștină că, în ce privește dușmanul, facerea de bine este  fu…eter de mamă…

Și mai sălbatică a fost represiunea jidovească în Franța. Miile de procese iudeo-stalinisto-americano-nurembergiene s-au soldat cu aproape tot atâtea condamnări capitale, inclusiv a mareșalului Philippe Pétain. Peste o sută de mii de francezi au fost uciși pe stradă, în casele lor sau la locul de muncă. Pieirea, în curs, a Statului și a poporului francez a început, ca pieirea României și a românilor, în aceeleași zile, 23 și 24 August 1944, când bolșevicii sovietici au ocupat Bucureștiul iar bolșevicii anglo-americani au ocupat Parisul. Cele două țări și popoare supraviețuiseră câțiva ani grație, între altele sacrificiului consim­țit de armata și poporul german, sub conducerea eroică a clientului meu.

Revenind la afacerea celor şase milioane, ea a fost montată ca toate celelalte. Pentru că trăim într-o lume tăiată cerebra­licește împrejur, este vorba, pur și simplu, de o campanie publicitară în favoarea unui produs, enormitatea mijloacelor angajate făcând diferenţa specifică.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Nu uitaţi cifrele, dragul meu confrate. Cele şase milioane de oameni n-au putut să dispară din cauza unei campanii publicitare.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Foarte bine ! Să vorbim despre cele şase milioane, cifra preferată, idee fixă, hobby national iudeo-khazar. Demența celor șase milioane este mai veche, dar rădăcina minciunii contemporane a celor șase milioane o găsim în cadrul Procesului Nuremberg I. Pentru prima oară, în mod public şi oficial, de la înalta sau, mai exact, de la josnicia tribunei, dându-și aere educative ce n-au putut ascunde sinistra înscenare judiciară Nuremberg I, la 21 noiembrie 1945, procurorul american Justice Jackson declară următoarele :

«Din 9 500 000 de Jidani ce trăiau în Europa dominată de național-socialiști, se estimeză, pe bună dreptate, la 60% numărul celor ce au pierit. Din ţările unde Jidanii trăiseră înainte, lipsesc 5 700 000, dintre care 4 500 000 nu pot fi consideraţi nici morţi în cadrul ratei normale de decese, nici emigraţi în alte ţări[10]».

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Subliniez că această cifră nu a fost reţinută de tribunalul Nuremberg I în sentinţa sa.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Cifra procuro­rului american «Justiție Jakson » a fost considerată insuficient de mare. Pentru caricatura de justiție, ce se pregătea, America l-a ales pe judecătorul Jakson, prenumit exact JUSTIȚIE! Au fost și alții, bineînțeles. La 21 martie 1946, interogându-l pe Göring, procurorul englez David Maxwell-Fyfe declară următoarele : « S-a dovedit că aproximativ zece milioane de Jidani şi alte persoane au fost masacrate cu sânge rece, fără să mai ținem cont de cei ce au murit luptând ». Asigurându-şi astfel o confortabilă rezervă strategică de cadavre fictive, specialiştii jidovi s-au pus la socoată pe îndelete. Domnii Alexandrov, Lechtinsky, Poliakov, Billing, Shalom Baron, ultimul titular al catedrei de istorie-bidon-turtit, la universitatea Columbia, au făcut nu se ştie cum şi au fixat pierderile jidoveşti, în oameni, la  exact şase milioane, din care trei milioane şi jumătate, până la patru milioane, ar fi pierit gazaţi la Auschwitz-Birkenau.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Nimeni încă nu a contestat această cifră.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – În anii1945- 1946, nimeni nu îndrăznea, în Franţa, să-l contrazică pe Maurice Thorez, când acesta prezenta somptuoasa cifră de 75000 de comu­nişti francezi, chipurile împuşcaţi de nemţi, PCF fiind supranumit partidul celor 75000… După treizeci de ani, în 1976, istoricii francezi şi-au revenit din ameţeala şi fripturismul de după război, considerând că cel mult 75 de comunişti francezi au putut fi împuşcaţi de către ocupantul german, adică de o mie de ori mai puţini ! Onorat Tribunal, domnilor juraţi, să ne întrebăm cu toții : oare câţi Jidani au trăit efectiv în spaţiul european con­trolat şi dominat de cel de al III-lea Reich, între 1939 şi 1945?

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Coreligionarul meu Arthur Ruppin, istoric serios, consideră că între 1930-1932, trăiau în Europa 8 710 000 de Jidani. Ținând cont de emigraţia către Statele Unite, Centrul de Documentație Jidovească din Paris a redus această cifră la 8 284 500.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – De acord, confrate dragă. Absolut de acord. Credeţi însă posibilă extermi­narea a şase milioane de Jidani dintr-un total de 8 284 500?

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Bineînţeles! De ce nu?

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – De-a lungul istoriei, niciun război, nicio revoluţie sau răsturnare social-politică nu a distrus, în cinci ani, un popor în proporţie 75% .

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Aşa o fi, dar cei mai mulţi dintre aceste șase milioane au murit în camerele de gazare.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Pe timpul primului Război mondial, ambele tabere s-au servit de gaze toxice. Rezultatele au fost atât de decep­ţionante încât nimeni nu a mai folosit substanțele toxice de luptă între 1939 şi 1945.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Doar în lagărele de concentrare.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Vom vorbi şi despre asta, ceva mai încolo. Întâi să terminăm cu cifrele. Cam ce număr de Jidani credeţi că au fost arestaţi de clientul meu, în spaţiul controlat şi dominat de trupele sale, pe toată durata războiului?

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Arthur Ruppin estimează acest număr la 5 710 000, iar Centrul de Documentaţie Jidovească din Paris la 5 294 000.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Presupunând că aceştia au fost exterminaţi în proporţie de sută la sută, tot nu putem atinge cifra fatidică de şase milioane.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Ba da, cu vârf şi îndesat. Pentru asta, e suficient să luăm în consideraţie şi cele trei milioane de Jidani sovietici, căzuți pe mâna lui Hitler cu ocazia ofensivelor acestuia din anii 1941 şi 1942.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Fals. În faţa ofen­sivei germane, Jidanii sovietici s-au retras frumuşel în inte­ri­­orul Uniunii Sovietice, la adăpost, imitând Jidanii polonezi, care şi ei fugiseră din faţa armatei germane, în septem­brie 1939, refugiindu-se de partea sovietică a liniei de demar­caţie sta­bi­lită atunci. Mărturiile sunt abundente. Iată una dintre ele. La 5 decembrie 1942, ziaristul jidan David Bergelson scria într-un ziar moscovit: « Graţie evacuării, majoritatea Jida­nilor din Ucraina, Rusia albă, Lituania şi Letonia s-au salvat ». Să nu uităm: în urma anexiunilor teritoriale sovietice, din 1940, Gali­ţia, Basarabia, Bucovina de Nord, ţinutul român Herţa, Lituania, Letonia, Estonia fuseseră anexate de URSS, cu Jidani cu tot.

Altă mărturie. Doi Jidani polonezi, Zwi Patcher şi Yacov Goldfine, au declarat Tribunalului din Ierusalim, ce-l judeca pe Eichmann, că Germanii împin­geau siste­matic Jidanii din Polonia către Rusia. Mărturia lor, rog să fie reţinută la dosarul dezbaterii noastre[11]. Repet : Cele 6 000 000 de Jidani s-au fabricat din 5 294 000 Jidani disponibili ! Poporul ale cărui fecioare rămân grele cu Sf Duh ne poate rezerva și alte minuni. Suntem abia la începutul demonstraţiei.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Jidanii sovietici au fost exterminaţi de Hitler ca toţi ceilalţi Jidovi din Europa. Centrul parizian de Documen­taţie Contemporană Jidovească ne asigură că, în 1946, numai 600 000 de Jidani supravieţuiau încă în Uniunea Sovietică.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Foarte curios întrucât, în 1960, KGB-ul sovietic estima numărul de Jidani din URSS la şase milioane de oameni. Aşa stând lucrurile, muzica ar fi cum ar fi, dar acordaţi-vă instrumentele, domnilor jidani ! În 1961, preşedintele Congresului Mondial Jidovesc, venerabilul « 33 » Nahum Goldman, cu ocazia congresului organizaţiei sale mondiale, declară că trei milioane de Jidani erau persecutaţi, în acel moment, de către autorităţile sovietice.

Cei 600 000 de Jidani sovietici, de care vorbea Centrul de Documentare Jido­vească din Paris, în 1946, nu se puteau multiplica de cinci ori în cincisprezece ani, pentru Nahum Goldman, şi de zece ori, tot în cincisprezece ani, pentru statistica KGB, care trebuie să fi fost destul de aproape de realitate. Problema statisticilor este că Jidanii le fabrică funcţie de inamicul ce trebuie doborît. Ieri trebuia doborît Hitler. Astăzi a sosit timpul să fie doborît tovarăşului Brejnev. Ceea ce contează este că cifra de peste cinci milioane de Jidani, care ar fi căzut în mâna clientului meu, este absolut falsă.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – De ce ar fi falsă cifra confirmată de reputatul statistician Arthur Ruppin şi de pres­­tigiosul Centru de Documen­taţie Contemporană Jidovească din Paris ?

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Pentru că, pe măsură ce Jidanii scapă, într-un fel sau altul, ritmul arestărilor nu poate decât să descrească.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – De exemplu ?

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Când Centrul Jidovesc de Documentaţie Contemporană spune că, în 1946, Polonia mai avea doar 500 000 de Jidani, din 3 300 000, câţi avusese înainte de război, şi că toţi ceilalţi Jidani au fost exter­minaţi în lagăre, pur şi simplu e vorba de o minciună ! Am văzut că o mare parte dintre Jidanii polonezi au şters-o în Uniunea Sovietică.

Nemţii înşişi i-au împins în imperiul stalinist, pentru a-i goni din Germania, cum au fost goniți cândva din Egipt, căci asta era, pentru ei, ca și pentru egipteni, soluţia finală a proble­mei jidoveşti. Vom vedea însă : o altă parte a Jidanilor polo­nezi a trecut în Ungaria, fără să-i socotim pe cei fugiţi în România, cu tezaurul polonez cu tot, în primele zile din sep­tembrie 1939. În al său Bericht des jüdischen Rettungskomittes aus Budapest (Raport al Comitetetelor de Salvare jidovească din Budaspesta), Reszo Kasztner spune : « Ocuparea Ungariei de către Germani însemna condamnarea la moarte a 800 000 de Jidani, cât număra comunitatea jidovească maghiară ». Se ştie însă, la începutul războiului, această comunitate nu depăşea 300 000 de oameni.

De unde au apărut ceilalţi ? Simplu : dato­rită politicii omenești a lui Horthy, mulţi Jidani din Ceho­­slovacia, Polonia și Austria s-au refugiat în Ungaria, ţară care, până la 19 martie 1944, a fost o importantă poartă de ieşire a jidănimii europene, către Constanţa românească, Istambul, restul lumii. Mulţi Jidani polonezi, consideraţi exter­minaţi de cei interesaţi, se preumblă azi prin Tel-Aviv sau New York. Centrul de Documentaţie Jidovească din Paris a numă­rat Jidanii lipsă din Europa ocupată de nemți, declarându-i gazaţi de barbaria nazistă, fără să ţină cont de creşterea simţi­toare a populaţiei jidoveşti în alte ţări ale lumii.

Profesorul Shalom Baron, deja citat, s-a deplasat din America pentru a depune mărturie în faţa tribunalului din Ierusalim, care judeca pe Eichmann. După acest specialist,  rata  jidovească  de creştere demografică  se situa în jur de 20 la 1000, ceea ce pare normal.  Pe această bază, el concluzionează: « În 1939, eram aproximativ 16 milioane în întreaga lume. Ar fi trebuit să fim astăzi 19 milioane. Nu suntem însă decât 12 milioane ». Socoteala lui Baron este limpede 16 milioane minus 6 milioane de gazaţi plus creşterea de 20/1000, prin naşteri, înseamnă cam către numărul de Jidani estimat de el, în 1961, la 12 milioane. Totuşi e vorba de o cifră falsă. În momentul de faţă, după cincisprezece ani, cam toţi specialiştii admit cifra de 17 milioane de Jidani în întreaga lume.

Acuzatorul public Ante Kozica – Domnilor avocaţi, disputa în jurul cifrelor neverificabile nu are rost. Din prudenţă sau pentru a nu contrazice statisticele anterioare, Jidanii au refuzat totdeauna să comunice numărul lor exact. Încercând să ajungă la un rezultat, avocatul lui Hitler își pierde timpul. Nimeni nu crede azi absurda cifră de şase milioane, după cum nimeni nu crede nici enorma cifră de 75000 de comuniști francezi împuşcaţi de nemții. Să fim serioşi !

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Îmi asum misiunea cu toată seriozitatea posibilă şi reduc la un nivel rezo­nabil pretenţiile absurde ale adver­sarului meu, în materie de marti­rologie jidovească. Pe baza unei cifre ce nu poate atinge cinci milioane de Jidani, în spaţiul nazist, trebuie să stabilim câţi au putut fi arestaţi şi internaţi în lagăre.

Preşedintele Zermatten – Tribunalul consideră că acest lucru este imposibil, datorită lipsei de documente, din cauza caracterului confuz al docu­mentelor existente, plus haosul gene­ral de la sfârşitul războiului.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Ceea ce este vala­bil contra statisticienilor jidovi este valabil şi contra dom­nului preşedinte al Tribunalului nostru. În ce mă priveşte, voi rămâne cât mai aproape de realitate, indicând procentajele fiecărei ţări în parte, împrăştierea sau concentrarea Jidovilor, ordinele prioritare ale nemților, efectivele disponibile pentru efectuarea arestărilor şi materialul afectat pentru transportul arestaţilor. Ca preşedinte al unui tribunal militar, în timpul războ­­iului, cunosc timpul necesar pentru a împuş­ca un vinovat, ca şi pe acela necesar pentru arestarea lui. În ciuda ubicuităţii pe care propaganda atrocităţilor le-o atribuie de peste treizeci de ani, Gestapoul şi SD-ul nu puteau fi peste tot în acelaşi timp.

Istoricii şi specialiştii estimează că din cei 300 000 de Jidani din Franţa, mai puţin de o treime au fost deportaţi[12], ceea ce nu împiedică Centrul de Documentare Contemporană Jidovească din Paris să decreteze că 120 000 nu s-au mai întors din deportare – deşi cifra totală, oficială, a deportaţilor din Franţa, nu numai Jidani, este de 77 052! Cum se face că numărul de Jidani exter­minaţi este superior cifrei totale şi oficiale a tuturor categoriilor de deportaţi? Nu cumva există ceva putred în Danemarca? De vreme ce cifra de 77 052 nu ţine cont de cei 110 000 emigranţi din Germania şi Europa cen­trală, cum se face că Institutul Naţional Francez de Statistică nu spune acest lucru?

Italia neavând decât o neglijabilă comunitate de Jidani poate fi omisă din calculul nostru. Pentru Ungaria, consider cifra de 50% deportaţi, conform Raportului Kasztner. În ce priveşte Polonia, cifra probabilă pare să fie 60%. În Germania, cifra respectivă este 40% din cei 300 000 de Jidani rămaşi, faţă de cifra iniţială, 500 000, când Hitler a preluat puterea. Din Reichul german, 200 000 de Jidani au emigrat înainte de 1939, pe căi paşnice, cum am arărat în înfăţişările precedente.

În România, cifra ce ne interesează este de aproximativ 50%. Aşadar, în mare, cu foarte multă îngăduinţă, putem considera că jumătate din Jidanii aflaţi în spaţiul sub influenţă germană au fost internaţi în lagăre de concentrare. Având în vedere mijloacele de coer­ciţie de care dispunea Germania şi aliaţii ei, nu putem merge dincolo de cifra de 50% internaţi şi deportaţi, din totalul Jidovilor Europeni care, cu multă largheţe, nu putea nici el depăşi cifra de cinci milioane. Aşadar, putem admite că aproximativ două milioane şi jumătate de Jidani europeni au putut fi internaţi în lagărele de concentrare germane, pe timpul războiului 1939-1945. Centrul de Documentare Contemporană Jidovească din Paris dă cifra de 2 251 000, de unde rezultă aproximativ 250 000 de dispăruţi.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Deşi apreciez că cifra la care aţi ajuns este ridicol de neînsemnată, aş dori să ne spuneţi cum s-au evaporat cei 250 000 de dispăruţi?

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Vă văd deja cădelnițând ceremonios cutiuţa Ziklon B, ca preoţii creştini cu tămâia și Sfintele Taine. Vreți să relansaţi fructuoasa legendă a Camerelor de gazare ? Nu vă jenaţi. Aduceți însă dovezile necesare.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Mărturiile acestea sunt fără de număr.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Ba de loc ! Ele sunt pe cât de rare, pe atât de false. Trec peste faptul că nimeni n-a prezentat Tribunalului Nuremberg I cel puţin foto­grafia unei camere de gazare, instrucţiunile de utili­zare ale presupusei arme, schiţa sau schema tehnică ce însoţeşte până şi jucăriile copiilor.

Nimeni n-a furnizat, cu dovezile irefutabile de rigoare, măcar numele unui singur om, care să fi fost gazat în condiţii clare, precise, aşa cum putem avea, de exemplu, numele condamnatului american, gazat în camera de gazare din cristal, a penitenciarului cutare, la ora, chiar minu­tul cutare, în faţa câtorva sute sau mii de spectatori ce plătesc spectacolul acesta, aşa cum alţii plătesc intrarea pe stadion, la bordel ori la teatru ! Astăzi s-a stabilit şi recunoscut oficial că, pe teritoriul german, n-a existat nicio cameră de gazare destinată a ucide oameni.

Domnilor ziarişti, dacă vi se arată o cameră de gazare la Buchenwald, Dachau, Neuengamme sau Struthof, puteţi fi siguri că ghidul turistic respectiv botează astfel o cameră oarecare, eventual mai întunecoasă, de cele mai multe ori construită după război, pentru nevoile cinematografiei hollywoodiene și ale oficiilor de turism și îndoctrinare holocaustică. Spun lucruri absolut reale. Constatăm cu oroare că civilizaţia în care trăim face bani inclusiv din cadavre inexis­tente. Aşadar, domnilor ziarişti, dacă cu vreo ocazie oarecare, într-un fost lagăr de concentrare sau altul, vi se prezintă o cameră de gazare, puteţi spune cu încredere ghidului dumneavoastră : « Domnule ghid turistic, cei ce v-au angajat şi vă plătesc sunt nişte impostori».

Un jurnalist strigă :

– Dumneavoastră sunteţi mincinosul, impostorul !

Era un redactor destul de vârstnic, fost angajat la Figaro sau Le Temps, ce reprezenta acum un ziar regional. Până acum nu se manifestase. Semănând mai curând cu o interjecţie, intervenţia lui provocă oarecare mişcare printre ziariştii din jur, destul de numeroşi de când prin berăriile marilor oraşe se discuta curent despre Tribunalul Nuremberg II. Bineînţeles, ziariştii nu atacau niciodată fondul problemei, limitându-se a spune că, în urmă cu ceva ani, filosoful englez Bertrand Russel, a avut o inițiativă asemănătoare, devenită realitate în Suedia şi Danemarca. Scorţos, chiar ostil, ziaristul în cauză era izolat, printre reporterii mai tineri ca el. S-a văzut clar că distanţa dintre gene­raţii se măsoară în replicile spontane şi pertinente, care circulau printre fotoliile rezervate presei :

– Lăsaţi avocatul să continue, strigă cineva.

– Linişte !

Perturbatorul însă insistă :

– Hitler nu poate fi apărat !

– Tacă-ţi fleanca babacule !

– Scoateţi afară boşorogul ăsta !

Cam în vârstă dar deloc boşorog, acest ziarist venea de departe, dintr-un trecut ce-l împiedica să vadă prezentul, să înţeleagă că lumea s-a săturat de lozincile dogmatice ale politrucilor şi comisarilor gândirii, ce se comportă ca vrăjitorii africani, sau poate preoţii creştini, ce nu admit că probabilitatea ca o fecioară să rămână gravidă cu Sfântul Duh este egală cu zero!

Ziaristul în cauză era un foarte reușit exemplar de tăiat împrejur la creier, în sensul că nu gândea ci „procesa” conform tabuurilor şi intereslor jidoveşti, cu care se drogase. El nu putea admite că, mai devreme sau mai târziu, întregul război mondial şi toate cele debitate pe seama cancelarului Hitler vor fi reconsiderate. Când ? Într-o zi ! De ce nu chiar azi ? Există oameni depăşiţi de vremuri, iar tinerii suportă greu bătrânii ce dau lecţii de dans după o muzică pe care nu o aud decât ei înşişi. Dacă chiar o aud !

– Hei babacule, e vorba de camere de gazare, nu de grăunţe pentru cloşca matale…

Babac, nebabac, bunicuţul urlă ca un apucat :

– Fiul meu a murit la Buchenvald !

– Să-i fie de bine ! Toţi murim undeva !

– Bunicul meu a murit la Stalingrad !

– I-aţi bilet Tataie, pentru Marea Moartă.

– Ia-o către Ţara promisă şi compromisă, puriule !

Nimeni n-ar putea spune dacă cel interpelat astfel se gândea cu adevărat la ţara sfântă şi Iordanul cu care îl blagosloveau și umezeau cei din jur. În sfârşit, cu un aer năuc, îşi închise carnetul şi o luă, pâş-pâş, către ieşire.

Preşedintele Zermatten ridică şedinţa.

 

*

*          *

La începutul după-amiezii, când şedinţa fu reluată, spiritele se liniştiseră complet. Preşedintele Zermatten dădu cuvântul avocatului celui de al III-lea Reich, pentru a-şi continua pledoaria.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Spuneam că faimoasele camere de gazare n-au existat pe teritoriul celui de al III-lea Reich, acest lucru fiind recunoscut de istoriografia ofici­ală a câştigătorilor războiului. Rămâne Polonia, cu cele şase lagăre ale ei : Auschwitz-Birkenau, Chelmno, Belzec, Treblinka, Maidanek și Sobibor, despre care încă se discută. Pentru ultimele cinci, un singur document pretinde a dovedi existenţa acestor camere de gazare. Este vorba de documentul Gerstein, prezentat în procesul Nuremberg I, la 30 ianuarie 1946[13], de către procurorul francez Dubost. Acest document s-a dovedit însă atât de absurd încât tribunalul Nuremberg I a refuzat să asculte lectura lui până la capăt[14].

Mai puţin exigenţi şi mai stupizi decât tribunalul inter-aliat Nuremberg I, ziariştii au făcut așa tapaj în jurul documentului Gerstein încât acesta a sfâr­şit prin a fi luat în consideraţie, de unii… Celebritatea lui se datorează propagandei neruşinate şi stupidităţii presei holocaustice. De altfel, în ciuda acceptării lui de către cunoscutul scriitor jidan, exterminaționistul Poliakov[15], unul dintre apostolii idolatriei şi industriei holo­caustice, astăzi absolut nimic din acest document nu este considerat valabil, nici din scrisoarea, pe aceeaşi linie, a unui anumit doctor Wetzel (15 octombrie 1941), care vorbea şi el de ceva aparate cu gaz (Gasapparaten[16]). Rămâne lagărul de la Auschwitz, pe care, fără să depăşească nivelul unei monumen­tale confuzii, pro­­pa­ganda oficială îl scoate de la naftalină, din când în când.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Totuşi, confuzia nu va mai domni în spiritul domnilor juraţi, când le voi cita spovedania Sturmbahnführerului Rudolf Höss.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Mă îndoiesc că juraţii vor lua în consideraţie această tristă şi falsă spovedanie, când vor afla că Rudolf Höss a fost capturat de Englezi, la 11 martie 1946, apoi torturat prin procedee iudeo-jidoveşti made in England. Citez :

« Primul meu interogatoriu a fost o lovitură, în sensul exact al termenului. Am semnat procesul verbal, dar nu ştiu ce conţinea ; alternanţa de alcool şi biciuire era foarte dificilă pentru mine. Biciul era proprietatea mea personală. L-au găsit printre bagajele soţiei mele, unde se afla din întâm­plare. Nu cred că m-am servit vreodată pentru a lovi calul şi absolut niciodată pentru a lovi deţinuţii. Cel ce mă interoga credea probabil că m-am servit de această biciuşcă pentru a bate prizonierii ziua întreagă.

După câteva zile, am fost condus la Minden pe Weser, centrul de interogatorii al zonei engleze. Acolo am fost torturat şi mai groaznic de către pro­cu­rorul militar, un maior englez. Regimul închisorii unde am fost închis corespundea întru totul atitudinii acestui ofiţer-procuror englezesc[17]».

Iată, onorat tribunal, o excelentă pregătire pentru a obţine ulterior mărturisiri sincere şi chiar un efort de imaginaţie sau bună voinţă pentru a semna orice hârtie pregătită de acuzatorii vicleni. Avertismentul plasat în fruntea cărţii lui Höss ne previne cu discreţie : «Sfătuit de avocaţii săi şi de perso­nalităţi poloneze însărcinate cu anchetarea crimelor germane din Polonia, această autobiografie a fost redactată de către fostul comandant de la Auschwitz în cursul detenţiei la închisoarea din Cracovia, în aşteptarea procesului[18]».

Ce cred domnii juraţi despre aceste mărturii scrise în tem­niţă, de către un deţinut ce speră să evite condamnarea la moarte, dacă se arată cooperant în fabricarea de minciuni holo­caustice ? Cât despre domnii ziarişti specializaţi în cronici judiciare, ei ştiu mai bine ce înseamnă acest gen de mărturisiri spontane, chipurile. Lectura atentă a acestor mărturii este indis­pensabilă pentru surprinderea numeroaselor ei contradicţii şi imposibilităţi tehnice, pe care le voi semnala în măsura timpului de care dispune onoratul tribunal. Subliniez că aceste mărturii sau memorii, cum spun unii, au fost publi­cate după spânzurarea autorului, ceea ce a făcut imposibilă eventuală corecție a pasajelor ce trebuie să îi fi fost dictate de călăii şi torţio­narii săi, cum se obişnuieşte, din păcate, în astfel de cazuri, oriunde în lume. Nu văd niciun inconvenient ca onoratul meu confrate să exploateze cum doreşte proza fantas­tică şi absurdă, a lui Rudolf Höss.

Avocatul lui Hitler, Ivor Ben Sion – Resping consideraţiile antisemite ale părţii adverse şi citez:

« În primăvara lui 1942 sosiră din Silezia de Nord primele convoaie de Jidani destinate a fi exterminate până la ultimul om.

I-am trecut prin sârma ghimpată şi i-am condus peste câmpurile unde urma să se ridice, mai târziu, construcţiile lagărului II, înspre o fermă trans­formată în bunker. Aumeier, Palitzsch şi câţiva şefi de bloc îi însoţeau şi discutau cu ei te miri ce, fără interes, pentru ca ei să nu bănuiască nimic : îi întrebau de profesie, aptitudini.

Ajunşi la fermă, noii sosiţi primiră ordin să se dezbrace şi intrară în camere, unde se aşteptau să fie dezinfectaţi. Şi-au păstrat calmul perfect, până ce unul, mai bănuitor, a început să vorbească de asfixie şi exter­minare. Imediat, un soi de panică cuprinse întreg con­voiul, dar oamenii mei se descurcară rapid : cei ce erau încă afară fură împinşi în camere şi uşile fură zăvorîte peste ei. La sosirea convoaielor următoare, i-am căutat pe cei neîncrezători şi nu i-am scăpat din ochi.

Când vreo nelinişte ameninţa să apară, îl săltam frumuşel pe cel ce tulbura apele, îl duceam în spatele casei şi îl împuşcam cu carabina de mic calibru, pentru ca ceilalţi să nu audă. De altfel, prezenţa comandoului special şi atitudinea calmă a membrilor lui,  îi lnişteau pe acei condamnaţi, care bănuiau ceva. Ei se simţeau cu atât mai în siguranţă cu cât mai mulţi oameni din comandoul special intrau cu ei în camere şi rămâneau acolo până în ultimul moment, în vreme ce un SS sta la post chiar în uşă. (…)

Totuşi, în această participare activă şi zeloasă a oamenilor din Sonderkommando era ceva bizar, mai ales în ce priveşte dezbrăcarea şi intrarea în camerele de gazare. N-am văzut, nici n-am auzit vreodată ca unul dintre ei să spună victimelor vreun cuvinţel cu privire la ce le aşteaptă. Dimpo­trivă, încercau prin toate mijloacele să-i păcălească şi liniştească, pe cei ce aveau vreo bănuială. Condamnaţii aveau toate motivele să nu se încrea­dă în SS, dar aveau încredere în cei din propria lor rasă. Precizez că pentru a favoriza buna înţelegere, comandourile speciale erau compuse exclu­siv din Jidani originari din ţările de unde proveneau victimele (…)

În această ambianţă neobişnuită, copiii de vârstă fragedă se puneau pe plâns. După ce erau însă mângâiaţi, de mamele lor sau de oamenii din comandou, se calmau şi, jucându-se, o luau către camera de gazare, tachinându-se reciproc sau cu vreo jucărie în braţe.

Uneori am observat femei conştiente de destinul lor; cu toată frica mortală din ochii, ele găseau încă forţa necesară pentru a glumi şi calma copiii lor[19]».

 

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Domnule preşedinte, vă cer permisiunea de a mă adresa direct domnilor ziarişti, pe tema capodoperei citite de confratele meu. Este vorba de binecunoscuta literatură, scrisă pentru mass media, în care găsim tot ce trebuie: nazişti perfizi, ce abuzează de bieţii Jidănuţi… şefii de bloc ce discutau cu ei pentru a nu le trezi bănuieli… Jidanii oprimaţi şi minţiţi, ce Intră în cameră unde se aşteaptă să fie desin­fectaţi.

Extraluciditatea lor : Cuprinşi de bănuieli, se puseră să vorbească despre asfixie şi exterminare. Cuvintele, unii termeni tehnici sunt folosiţi ca şi cum Jidanii din Europa orientală, lipsiţi de orice sursă de informaţii, cunoşteau planul secret de distrugere a rasei lor. Cu cei turbulenţi se pro­ceda altfel. Aceştia erau împuşcaţi cu carabina de calibru mic, pentru a nu se auzi zgomotul împuşcăturii. De ce nu un simplu anti-detonator, adaptat la puşcă ?

Femeile intră şi ele în scenă, soli­ci­tând lacrimile celor mai creduli şi mai sensibili dintre lectori. Durerea devine ea însă şi mărturie : Numeroase femei îşi ascundeau copiii în grămada de bulendre… emoţia la maxim. Cu argumente ce înduioşază inima, se ajunge dintr-un foc la tiraje editoriale de zeci şi sute de mii de exemplare. Domnilor ziarişti, atenție, biata jidovcuţă îşi împinge cei patru copii ce se ţin de mână şi se adresează unui SS : Cum puteţi lua decizia de a ucide aceşti copii frumoşi ? Nu aveţi inimă ? Notaţi că această fiică a ghetoului vorbeşte ca la curtea din Viena sau la Naţiunile Unite… Bineînţeles, există şi bărbaţi ce se adresează istoriei : Germania va plăti scump masacrul Jidanilor !

Efectiv, ţara mea plăteşte foarte scump pentru un masacru imaginar. Domnilor ziarişti, literatura holocaustică nu cores­punde realităţii. Cine a trăit un război ştie că nu aşa se petrec lucrurile. Totu-i mai puţin literar, mai simplu, brutal, fără zgo­mot. Consider că acest text este opera comuniştilor polo­nezi, care au comis câteva gafe. Citez şi eu, la rândul meu :

Comportamentul celor din Sonderkommando era la fel de bizar. Ştiau perfect că după terminarea oricărei operaţii vor avea cu toţii acelaşi destin cu al miilor de oameni, de rasa lor, la a căror exter­minare contribuiseră şi ei. Chiar a oricărei nu, poate vreunei…

Erau animaţi de un zel ce mă stupefia. Niciodată nu preveneau victimele, se arătau grăbiţi să le ajute la dezbrăcare. Când se manifesta vreo rezis­tenţă, nu ezitau să recurgă la forţă. Îi scoteau din rând pe cei agitaţi şi îi păzeau pe cei ce urmau a fi împuşcaţi. Îşi escortau victimele în aşa fel încât ele nu puteau vedea pe cel ce se pregătea deja, cu carabina, să le planteze un glonţ în ceafă. Foloseau aceleaşi metode cu bolnavii şi invalizii ce nu puteau fi conduşi în camerele de gazare. Toate astea foarte simplu, de parcă erau înţeleşi cu ucigaşii.

Scoteau cadavrele din camera de gazare cu aceeaşi indiferenţă, le smulgeau dinţii de aur, îi tundeau, apoi îi târau la groapa comună sau la crema­toriu, întreţineau focul rugurilor arzânde, umpleau bidoanele cu grăsime omenească, trăgeau şi scuturau cadavrele arzânde pentru a uşura arde­rea prin pătrunderea aerului.

Executau toate astea cu o totală indiferenţă, ca şi cum ar fi fost vorba de ceva absolut normal. Mâncau, fumau, târau cadavrele. Nu renunţau la masa lor nici când era vorba de munca cea mai grea şi teribilă : arderea cadavrelor înţepenite, un anumit timp, în gropile comune.

De mai multe ori s-a întâmplat că cei din komandoul special au întâlnit rude printre cadavre sau printre cei pe care îi conduceau în camerele de gazare. Asta îi afecta, evident, dar nu s-a ajuns niciodată la vreun incident.

Am fost martorul unui astfel de caz. Scoţând un cadavru dintr-o cameră de gazare, un tip din komandou fu dintr-o dată surprins şi se opri înlem­­nit; după o clipă însă, se alătură camarazilor la manipu­­larea cadavrelor. M-am adresat primului kapo, cerându-i să afle despre ce a fost vorba. Am aflat astfel că Jidanul respectiv îşi descoperise nevasta printre cadavre. L-am observat pe respectivul încă o vreme, fără să remarc ceva deosebit. Continua să plimbe cadavrele. Peste câtva timp, când am revenit la acest komando, l-am găsit mâncând liniştit, lângă ceilalţi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Reuşise să îşi domine emoţia sau devenise indiferent chiar şi la o astfel de tragedie ?[20]».

Domnilor ziarişti, bănuiesc că nu puteţi înghiţi ultima gogoriţă a redactorului comunist de serviciu : Jidanul ce şi-a descoperit nevasta printre cadavre fără să reacţioneze în vreun fel. Minciuna e prea mare. Exces de zel jidănesc. Între­barea care se pune însă, dragul meu confrate este următoarea : câte cadavre au putut fi incinerate astfel la Auschwitz ?

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Două milioane şi jumătate de Jidani au fost exterminați acolo, în camere de gazare şi crematorii.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Foarte curios ! Pierderile totale de soldaţi germani, pe toate fronturile, au fost de 2 892 000 de ucişi, între 1939 şi 1945. Camerele de gazare au fost mai eficace decât toate armele moderne reunite. Foarte interesant.

Totuşi, conform mărturiilor pe care le manipu­laţi, camerele de gazare de la Auschwitz ar fi început să funcţioneze în primăvara lui 1942, şi ar fi încetat să funcţioneze la 15 noiembrie 1944. Rudolf Höss însuşi declară că aceste camere de gazare şi crematoriile nu existau încă, la sârşitul lui 1942, întâr­ziere confirmată de documentul N-11450”42”B.1”H, prezentat tribunalului Nuremberg şi conţinând scrisoarea de comandă a crematoriilor la firma Topf und Söhne din Erfurt – scri­soare datată 2 august 1942.

Doctorul Miklos Nyiszli, în cartea sa Medic la Auschwitz şi în Revue d’Histoire de la Deuxième Guerre mondiale (publicată sub controlul şi cu acordul fostului rezistent-partizan Henri Michel) certifică, de comun acord, că ceea ce numesc ei camere de gazare nu au fost gata decât la începutul lui 1943. După aceştia doi, camerele de gazare nu ar fi funcţionat decât de la 1 ianuarie 1943 la 25 noiembrie 1944. Un pasaj din Raportul lui Kasztner semnalează un incident jenant pentru statisticienii jidani :

Ştirile din Bratislava confirmă temerile noastre. Comitetul nos­tru de acolo (Waadah) continuă să ne adreseze informaţiile servi­ciului său de ştiri. Din acestea rezultă că SS era pe cale să repare şi să perfecţioneze camerele de gazare şi crematoriile de la Auschwitz, ce erau în pană de serviciu din toamna lui 1943.

Această pană este atât de jenantă încât editorul Kindler, din Munchen, publicând documentul Kasztner omite să menţioneze fraza : ce erau în pană de serviciu din toamna lui 1943 (p. 235). Aceasta este o falsificare prin omisiune, una dintre miile de falsificări cu care ne întâlnim în toate procesele intentate celui de al III-lea Reich.

Aşadar, întrucât camerele de gazare nu au funcţionat vreme de 8 luni, rezultă că în numai 15 luni de activi­tate, ele au exterminat două milioane şi jumătate de Jidani, adică aproape acelaşi număr ca totalitatea armatelor poloneze, ruseşti, englezeşti, americane şi franţuzeşti, în cinci ani şi jumătate de război.

În aceşti cinci ani şi jumătate, patru din cele mai mari şi mai puternice armate din lume au ucis 2 892 000 de soldaţi germani, în vreme ce, în numai 15 luni, camerele de gazare de la Auschwitz au ucis două milioane şi jumătate de Jidani. Randamentul camerelor de gazare de la Auschwitz ar fi depăşit 5000 de victime pe zi. Formidabilă eficacitate ! Fără îndoială, aceste camere de gazare se confundă cu armele secrete pe care clientul meu nu a avut timp să le pună în serviciu, în 1945. Câte camere de gazare au funcţionat în lagărul Auschwitz-Birkenau ?

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Patru, conform mărturiei lui Rudolf Höss.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – În cartea lui, Höss spune multe despre crematorii şi problemele lor, dar foarte rar vorbeşte de camerele de gazare; când spune totuşi ceva, o face foarte vag, nu arată că ar avea cât de cât o idee despre ce înseamnă asta, în ce constă camera de gazare. Aceasta ar trebui să fie o instalație complexă, nu o cameră pur şi simplu, o odaie..

Uneori, camera de gazare se găsea într-o veche fermă, alteori acelaşi Höss spune că se găsea într-un bunker, cutiile de Zyklon B se aruncau înăuntru pe fereastră, sau prin vreo lucarnă. În orice cameră de gazare, spune tot Höss, se puteau înghesui 3000 de Jidani, cifră care, tot el precizează, nu a fost atinsă niciodată. Imposibil de înţeles cum ar fi putut fi atinsă această cifră în sala comună a unei ferme poloneze, care rar se întâmplă să fie mai mare decât şopronul unui agricultor oarecare.

Fie şi-un lup mâncat de-o oaie! Să admitem! Mare comandant la Auschwitz, şef peste zeci de mii de oameni, uneori chiar peste suta de mii de deţinuţi, plus personalul militar subaltern şi numeroşii civili care lucrau în fabricile şi uzinele de acolo, cui încredinţa Höss delicata, dificila utilizare a camerelor de gazare? Citez:

Morţii erau traşi iar cadavrele duse către gropi cu ajutorul unor vagonete, pe o cale ferată de ţară.

Hainele se transportau în camioane, către locul de triere. Toată munca, adică ajutorul la dezbrăcat, umplerea şi evacuarea buncărului, ridicarea cadavrelor, săpatul, astupatul gropilor comu­ne, se făcea de către un comando special de Jidani, ce trăiau aparte, urmând să fie exterminaţi şi ei, după fiecare acţiune de o anumită importanţă, în conformitate cu ordinele lui Eichmann[21].

Domnilor juraţi, subliniez, Eichmann era un biet locotenent-colonel la Biroul IV, Afaceri jidoveşti, ce ţinea de Oficiul central de securitate a Reichului (Reichssicherheithauptamt). În realitate, Eichmann a fost un biet acar Păun, însărcinat cu trans­portul Jidovilor către lagăre, fără vreo putere de deci­zie. Totuşi, Rudolf Höss continuă imperturbabil :

Îndată după sosirea primelor convoaie, Eichmann ne-a prezentat un ordin al Reichsführerului, conform căruia trebuia să zmulgem dinţii de aur ai cadavrelor şi să tundem femeile, muncă ce se făcea tot de către un comando special.

Alte precizări :

Toată vara 1942 s-a continuat cu transportul cadavrelor în gropile comune. Abia către sfârşitul verii am început să le ardem. La început, pe un mare rug puteau fi arse 10 000 de cadavre ; apoi am început incinerarea în gropile comune golite de cadavrele precedente. (…) Către sfârşitul lui 1942, toate gropile comune au fost curăţate. Numărul de cadavre ce fuseseră îngropate se ridica la 107 000. (…) Cifra maximă de gazaţi şi de incineraţi, în 24 de ore, s-a ridicat un pic peste 9000, în toate instalaţiile, cu excepţia buncărului III, în vara lui 1943.

Domnilor juraţi, vă rog să nu vă lăsaţi impresionaţi şi să judecaţi la rece. Vă daţi seama ce înseamnă 9000 de oameni ? Pentru a-i gaza pe aceştia, tre­buia ca ei să fie împinşi către buncăr… Împingerea unei coloane de trei kilometri lungime, pe trei rânduri, 9000 de oameni obosiţi, sfârşiţi – asta-i ceva fantastic. Nici măcar un comando de Sfarmă Piatră şi Strâmbă Lemne nu s-ar fi putut achita de aşa sarcină, zi de zi… În sfârşit, o notă din cartea lui Höss precizează : Din mai până în iulie 1944, 400 000 de mii de Jidani unguri au fost gazaţi la Auschwitz.

Se înţelege, domnilor juraţi, acceleraţia trebuia apăsată la maxim, altfel cum să atingi cifra de şase milioane ? Reunirea Jidanilor pe un peron sau plat­formă, ajutorul dat pentru a-i dezbrăca, vorbindu-le frumos şi încurajându-i, înghesuirea lor, cum-necum, în camera de gazare, plantarea unui glonţ discret în ceafa celor ce vociferau, punerea în funcţiune a camerei de gazare – toate acestea nu sunt floare la ureche !

De altfel, subliniez, nicio frază, niciun cuvinţel nu permite să ne facem o idee despre funcţionarea complexei instalaţii numită cameră de gazare… Cât despre substanţa chimică activă, adică gazul nociv care ar fi fost folosit, unii vorbesc de gazele de eşapament ale motoarelor de pe camioane sau tancuri, gaze ce erau transpor­tate prin conducte speciale… alţii vorbesc de gaze ce soseau prin chiar conductele falselor duşuri sau produse de niscai plăcuţe aruncate pe jos, care, stropite de apa duşurilor, adevărate, de data asta, ar fi eliberat gazul din ele… Apoi, trebuia aşteptat o vreme, între câteva minute şi câteva ore, căci condamnaţii nu mureau imediat… detaliu important asupra căruia mărturiile se contrazic… Apoi retragerea cadavrelor, tunderea femeilor, zmulgerea protezelor dentare, încărcarea cadavrelor în vagonete, transportul către crematorii sau către un rug în aer liber…

Domnilor juraţi, toate acestea înseamnă o muncă titanică, fără să mai vorbim de caracterul ei groaznic !

Onoratul tribunal trebuie să îşi facă o idee precisă despre aceste operaţii, de exemplu sub aspectul forţei de muncă nece­sare. De unde era recrutată forţa de muncă ?

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Dintre Jidanii din lagăr, încadraţi în Sonderkomando, v-am spus deja.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Chiar aşa ? În cartea sa însă, Rudolf Höss afirmă că Jidanii erau incapabili să lucreze. Citez :

Îi reunisem în mare grabă, grabă de necrezut. Îi reunisem conform instrucţiunilor delegatului Construcţiilor Reichului. Aspectul lor era lamentabil. Sosiţi care de pe unde, erau constrânşi la o muncă penibilă şi neobişnuită, în vreme ce hrana devenea tot mai inexistentă. Dacă i-am fi expediat direct în camerele de gazare, i-am fi scutit de multă suferinţă. Mureau în foarte scurt timp, fără să fi fost de vreun folos pentru industria de reînarmare (sic !).

Aşadar, oamenii aceştia incapabili să lucreze pentru indus­tria de armament se arată foarte performanţi în distrugerea coreli­gionarilor lor. Manipu­larea celor 9000 de cadavre, redes­chiderea gropilor comune în care se găseau cele 107 000 de cadavre, dispersarea cenuşii prin păduri şi pe câmpii, reaco­perirea gropilor, înălţarea rugurilor pentru 10 000 de cadavre… toate acestea înseamnă o muncă pentru oameni în plină forţă şi sănătate!

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Nu neapărat.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Încărcaţi stimate coleg cu o simplă roabă de pământ. După ce o împingeţi zece sau douăzeci de metri veţi înţe­lege că Rudolf Höss a scris de fapt un roman de umor negru, o carte de grozăvii imposibile, care, de altfel, nu pot trece prin capul unui om normal. De fapt, de câţi Jidani dispunea Rudolf Höss pentru formarea acestor Sonderkomandouri?

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Nu ştiu. Probabil câteva mii.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – În nota din josul paginii 230, a Raportului anexat, Soluţia finală a problemei jidoveşti în lagărul de concentrare Auschvitz, Höss precizează :

Sonderkomandoul s-a revoltat în octombrie 1944 şi a fost exterminat în mare parte (cam 250 de oameni), după ce aruncase în aer două crematorii, încetinind astfel opera de exterminare.

Această revoltă contrazice pasivitatea Jidanilor, despre care Höss vorbeşte adesea. Pentru că 250 de oameni reprezintă o mare parte dintr-un Sonderkomando, putem presupune că efec­tivul total al acestuia nu depăşea 300 sau 350 de oameni. Semnalez o contradicţie capitală : ori oamenii din Sonder­komando mureau de foame, în care caz cum ar fi putut dezgropa cele 107 000 de cadavre, ridica ruguri enorme pentru 10 000 de oameni, transportând pe deasupra lemnul necesar; ori oamenii din Sonderkomando erau un fel de Strâmbă Lemne ce cărau copacii de la mare distanţă, se revoltau chiar, şi cu mâna goală, reuşeau să arunce în aer două crematorii. Ajungem astfel să credem că Hitler a eşuat în tentativa de edificare a supra-omului nietzschean pe baza cadrelor sale SS, dar a reuşit perfect cu super-Jidani din Sonderkomandouri.

Juratul Kadervern – Domnule preşedinte, se vorbeşte de ruguri, deci de lemne. Trebuie oare să înţeleg că cele patru crematorii funcţionau pe bază de combustibil lemnos?

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Bineînţeles. De unde şi-ar fi putut procura Hitler produse pe bază de petrol, având în vedere că deja în 1944 el nu mai avea benzină pentru avioane, nici pentru tancuri?

Juratul Kadervern – Deci Auschwitz se încălzea cu lemne. Crematoriile moderne, ce funcţionează cu motorină, necesită pe puțin o oră şi jumătate pentru a transforma un cadavru în cenuşă. Întrucât funcţionau cu lemne, crematoriile de la Auschwitz aveau nevoie cam de şase ore, pentru a transforma un cadavru omenesc în cenuşă. Am calculat că incinerearea a trei milioane şi jumătate de Jidani, în cele patru crematorii, de care vorbeşte martorul Höss, ar fi necesitat ani şi ani de funcţionare neîntreruptă, eficacitate ce nu a fost atinsă, de vreme ce două crematorii au fost distruse cu ocazia revoltei sonderco­mandoului. Stimatul avocat al lui Iuda ne poate oare asigura că cele două sau patru crematorii, eventual câte or mai fi fost, chiar şi-au terminat, la ora actuală, macabra lor operaţiune ?

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Crematoriile de la Auschwitz au fost distruse în 1944.

Juratul Kadervern – În acest caz, unde sunt cadavrele ce nu au putut fi incinerate ?

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Domnule preşedinte, vă pot ruga să întrerupeţi şedinţa ? Sensibilitatea mea nu mai suportă argumentaţia ostilă a confratelui meu şi a unora dintre juraţi.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Ăsta este preţul minciunii ! Dacă nu puteţi suporta lectura şi analiza unui roman de groază, coreligionarii domniei voastre nu ar fi trebuit să îl scrie, să umple lumea cu proza lor infectă.

Preşedintele Zermatten – Şedinţa se suspendă pentru 15 minute.

 

*

*          *

 

În timpul pauzei am surprins câteva frânturi de frază ale tinerilor ziarişti, din care am înţeles scepticismul lor cu privire la existenţa camerelor de gazare din lagărele de concentrare germane.

– Dacă juraţii împărtăşesc acelaşi sentiment, avocatul Kleist are toate şansele să-l înfunde pe Ivor Ben Sion. Cum s-ar putea însă justifica simpla existenţă a acestor lagăre?

Când şedinţa a fost reluată, tribunalul părea că împărtă­şește aceeaşi stare de spirit, comună majorităţii celor ce asistaseră la dezbaterea de azi.

Acuzator public Ante Kozica – Am ascultat pledoariile celor doi avocaţi. Fiecare şi-a apărat punctul său de vedere privind exterminarea sau neexterminarea Jidanilor de către cel de al III-lea Reich, respectiv tehnica utilizată în acest scop, mai exact inexistenţa tehnicii, căci avocatul Jidănimii nu a putut furniza nici măcar fotografia sau desenul tehnic al unei camere de gazare!

Rechizitoriul meu se îndreaptă contra lui Iuda, pentru fals şi uz de fals în toată această afacere. În urma celor două pledoarii, a întrebărilor şi dezba­terii iscate în jurul întregii chestiuni, devine evident că, din punct de vedere strict tehnic, extermi­narea celor şase milioane de Jidani a fost şi rămâne imposibilă, pentru următoarele trei motive:

1. Pentru că procurorii Jidănimii, din procesele de crime contra omenirii, de la tribunalul Nuremberg I, prin procesul Eichmann, de la Ierusalim, şi alte mii de procese, judecate pe teritoriul Germaniei, Poloniei, Cehoslovaciei, Rusiei, României sau Ungariei nu au fost niciodată în măsură să dovedească voinţa de exterminare a lor sau a altor popoare, de către Germania. Ei nu au fost în măsură să prezinte fotografia unei camere de gazare, o dovadă scrisă, un ordin autentic semnat de Hitler, Himmler, Heydrich sau un alt responsabil nazist de rang înalt.
2. În cazul că Rudolf Höss şi alţi înalţi şefi SS ar fi luat cu de la ei putere decizia de exterminare a Jidanilor, timpul pentru traducerea în fapt a unei astfel de intenţii le-a lipsit cu desă­vârşire. Uciderea, organizarea dispariţiei fără urmă a milioane de cadavre, realizarea efectivă a acestor operaţiuni nu se face cu creionul pe hârtie, precum literatura, discutabilă ca valoare şi gust, a unor scriitori sau pretinşi martori, în frunte cu fostul comandant de la Auschwitz, Rudolf Höss. Pentru motivele arătate în cursul dezbaterii, acesta nu pare a fi autorul cărţii publicată sub numele lui, de către cei care l-au torturat, judecat, condamnat şi executat înainte de a-i publica pretinsa spovedanie.
3. Exterminarea sistematică a Jidovilor, în cel de al III-lea Reich, nu a putut avea loc nici din perspectiva pretinselor mijloace tehnice şi de distrugere. Acestea, aşa cum au fost prezentate la procesul Nuremberg I, în procesului Eichmann, de la Ierusalim (1961), şi cadrul procesului de faţă, Nuremberg II, sunt derizorii şi ridicole, în comparaţie cu efectele ucigaşe ale armelor moderne utilizate pe toate fronturile războiului şi împotriva populaţiei civile din marile oraşe.

Coaliţia celor patru mari aliaţi, Anglia, Franţa, URSS şi Statele Unite, cu armele de nimicire în masă, care se cunosc, a avut nevoie de cinci ani şi jumătate pentru a ucide 2 892 000 de soldaţi germani. Cum ar fi putut Germania, cu ridicolele şi invizibilele camere de gazare sau prin simplă împuşcare, să ucidă şi să facă să dispară, fără urme, cele şase milioane de Jidani ? În plus, Germania a trebuit să se ocupe de morţii din propria ei armată, propria sa populaţie civilă, victimă a bombar­damentelor aeriene teroriste, anglo-americane, soldate cu de trei ori mai multe victime printre copii, femei și bătrâni, decât printre militarii de pe front.

De peste cincisprezece ani, Institutul de Istorie Contempo­rană din Munchen, organism ştiinţific german condus de foştii inamici ai Germaniei a recunoscut public şi oficial că pe teritoriul celui de al III-lea Reich nu au existat camere de gazare[22]. Cât priveşte existenţa acestora în Polonia, nu dispu­nem decât de mărturi puţine, contradictorii şi îndoielnice.

Preşedintele Zermatten – Avocatul Jidănimii este rugat să prezinte dovezile de care dispune, pentru argumentarea tezei privind existenţa camerelor de gazare în lagărele germane de concentrare și de muncă, din Polonia ocupată.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Onorat tribunal, domnilor juraţi, încep prin evocarea mărturiilor doctorilor Benedikt Kautsky şi Franz Blaha, ale domnilor Janda Weiss, Miklos Nyiszli, Michel Borwicv, ale lui Eichman, Höss şi alţii. Nu de martori duce lipsă apărarea sfântului popor ales şi martir. Benedikt Kautsky s-a prezentat la Tribu­nalul Nuremberg I după trei ani petrecuți la Auschwitz. Apoi, a concentrat întreaga lui expe­rienţă de viaţă la Auschwitz într-o carte publicată de Elveţieni[23]. Cu puţină exagerare, Benedikt Kautsky susține că trei milioane şi jumătate de Jidani au fost exterminaţi în came­rele de gazare de la Auschwitz-Birkenau.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – În cartea pe care o citatți, vorbind de camerele de gazare de la Auschwitz, martorul dumneavoastră spune textual :

« Nu le-am văzut eu însumi, dar existenţa lor mi-a fost confirmată de atâţia oameni demni de încredere[24]».

Ce putem crede despre un martor care a petrecut trei ani într-un lagăr, în care, după el, nu se supravieţuia decât trei luni, dar care nu a reuşit să vadă cu ochii lui faimoasele camere de gazare, atât de importante pentru exterminarea a trei milioane şi jumătate de Jidani în mai puţin de doi ani ? Acest martor suferea cumva de orbul găinilor ?

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Aţi putea face o afacere şi mai bună cu mărturia tânărului jidan Janda Weiss care, în 1944, aparţinea Sonderkomandoului Birkenau, a cărui aventură a fost povestită de Eugen Kogon la pagina 155 din cartea sa L’Enfer organisé (Iadul organizat).

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Literatura iudeo-concentraţionară este compromisă din cauza minciunilor, a contradicţiilor de tot felul. Ea nu merită nicio atenţie. Curioasă alternativă îmi sugeraţi. In sfârşit, iată un martor cu nume și pre­nume, pe care l-am putea cunoaşte, dar care şi-a povestit aven­tura doar scriitorului Kogon. Parc-ar fi prinţul Mâşkin, al lui Dostoievski, căpitanul Nemo, al lui Jules Verne, biblicul patri­arh Noe, corăbierul ce și-a rătăcit arca pe muntele Ararat. De ce Janda Weiss nu s-a prezentat în faţa tribunalelor ? I s-ar fi plătit deplasarea, bani de buzunar și un an de concediu sabatic, pentru refacerea moralului zdruncinat.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion. – La 11 ianuarie 1946, doctorul Franz Blaha, comunist ceh, s-a prezentat în faţa tribunalului Nuremberg Im declarând următoarele :

« Camera de gazare de la Dachau a fost terminată în 1944, iar doctorul Rascher m-a însărcinat să examinez primele victime. Din opt sau nouă per­soane, din camera de gazare, trei erau încă în viaţă; celelalte erau moarte[25]».

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Resping această mărturie.

Avocatul lui Iuda – De ce, mă rog? Vă semnalez că mărturia aceasta a fost admisă de Tribunalul Nuremberg I.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Bineînţeles, căci în virtutea articolului 21, din Statutele infamului Tribunal interaliat, al Bandei celor Patru, judecătorii nu cereau dovada celor pe care ei le consi­derau de notorietate publică, chipurile ştiute de toată lumea. Cunoscut şi de notorietate publică, chipurile, era tot ce convenea bandiţilor deghizaţi în judecători, pentru a condamna Germania şi a spânzura patrioții ce o sluji­seră cu credinţă.

Falsele mărturii erau acceptate, considerate dovedite, de către acest tribunal mafiot, de tristă amintire. În cei treizeci de ani ce s-au scurs, omenirea a început să deschidă ochii. Noua generaţie nu vrea să audă mârşăvia Nuremberg I, pe care o consideră o palmă pe obrazul omenirii, o ruşine pentru întreaga civilizaţie. Pentru că nu mai suntem în 1946, Republica Federală Germană a recunos­cut inexistenţa camerelor de gazare în cel de al III-lea Reich, pe toată durata războiului.

Așadar, mărturia lui Franz Blaha este falsă. Acest comunist iudeo-ceh ar trebui pedepsit penal pentru fapta lui. Aşa numita cameră de gazare, ce se prezintă încă vizitatorilor lagărului Dachau, a fost construită după război, de către prizonierii SS ai Aliaţilor, forţaţi de baio­netele yankeilor. Doctorul Franz Blaha n-a putut examina morţii dintr-o cameră de gazare inexistentă. Mai uşurel cu aceste mărturii cusute cu funia minciunii, dragul meu confrate.

Acuzatorul public Ante Kozica – După examinarea atentă a pieselor vărsate la dosar, declar onoratului Tribunal că niciun martor nu este capabil să descrie camera de gazare pe care pretinde că a văzut-o, sau că a fost asigurat de autenticitatea ei, de către oameni demni de încredere. În general, fiecare astfel de martor pretinde că informaţia privind camerele de gazare a aflat-o de la un prieten, care ştia din sursă sigură, că acestea există. Alţi martori falși pretind că au găsit un document dove­ditor, pe care nu-l pot însă prezenta pentru că l-au pierdut ; unii pretind că s-au cinstit cu un soldat SS mai vorbăreţ, care, după un pahar sau două, ar fi căzut în damblaua confidenţelor holocaustice, etc.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Declaraţiile lui Eichmann, în faţa Tribunalului din Ierusalim, se dovedesc la fel de inconsistente. El ne asigură că i s-au arătat, de departe, nişte mici căsuţe, despre care i s-a spus că…. Cine îşi poate imagina că un om aflat în centrul întregii afaceri jidoveşti, răspunzător de bunul mers al acesteia, cum pretind Israelienii, ar fi transportat personal, sau expediat în fel şi chip, şase milione de oameni în aceste căsuţe mici, fără să le viziteze vreodată. Cum se face că din cele şase milioane de victime nu s-a găsit niciuna care să scape din căsuţele mici şi din camerele de gazare ale acestora, să povestească prin ce a trecut și să-şi dovedească povestea.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Asta e o idee de-a dreptul stupidă.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – De loc, dragă confrate. Atâţia împuşcaţi au supravieţuit împușcării, unii nici măcar n-au fost atinşi de gloanţele plutoanelor de execuţie. Se cunosc cazuri de scăpaţi ca prin urechile acului, care apoi au mărturisit, oameni ale căror mărturisiri rezistă oricărei ana­lize, pentru simplul fapt că sunt adevărate, că aşa s-au petrecut lucru­rile. Minunea ce se poate produce când condamnatul stă în faţa a 12 ţevi de puşcă îndreptate spre el, sau când frânghia spânzu­ratului se rupe – o astfel de minune se multiplică obliga­toriu, când 3000 de oameni sunt înghesuiţi într-o cameră de gazare de 75 metri pătrați.

Faptul că niciun gazat n-a reuşit să scape şi să mărturi­sească face întreaga afacere suspectă. La urma urmelor, existau măşti contra gazelor. Dacă un om dintr-un million ar fi reuşit să-şi procure o mască de gaze, am fi putut avea trei sau patru martori neîndoielnici. De altfel, de vreme ce nici martorii nici procurorii tribunalului Nuremberg I nu sunt capabili să des­crie camerele de gazare, nu vi se pare că întreaga poveste este cusută grosolan ?

După Rudolf Höss, camerele de gazare s-ar fi găsit ba într-o fermă poloneză, ba în subsolul crematoriilor, ba alături de acestea, ba într-un buncăr. Documentul Gerstein, pe care Tribunalul Nuremberg I l-a respins, vorbea de camere de gazare de 25 de metri pătraţi, înalte de 1,90 metri, în care erau asfixiate cu uşurinţă 2000 şi chiar 3000 de persoane zilnic, în serii de 750 până la 800 de oameni odată. Pe un metru pătrat greu pot fi înghesuite mai mult de patru sau cinci persoane.

Pe 25 de metri pătraţi, oricât ai împinge oamenii, lovindu-i cu patul puştii, foarte greu se va ajunge la 70 sau 80 de oameni. De altfel, dată fiind înălţimea de 1,90 m, cum spune Gerstein, într-o astfel de situaţie nu ar mai fi fost nevoie de niciun gaz toxic. Simpla închidere a uşii, eventual a ferestrelor, ar fi fost sufici­entă. Cei înghesuiţi în camera respectivă ar fi murit de propriul lor bioxid de carbon.

Bine înţeles, printre Înţelepţii ce au orga­nizat această colosală impostură, unii au început să priceapă, cu timpul, că 25 de metri pătraţi pentru o cameră de gazare, prin care ar fi trecut o bună parte dintre cele şase milioane, este incredibil de puţin. Le-a trebuit mult, mincinoşilor, până le-a căzut fisa. Când aceasta a căzut însă, a căzut de tot ! Noile camere de gazare, ce ar fi fost construite sub crematoriile de la Auschwitz, de către firma Topf und Söhne (din Erfurt) au crescut simţitor : 400 m², pentru cea de sub crematoriul III, 200 m² pentru cea de sub crematoriul II, 580 m² pentru cele de sub crematoriile IV şi V.

Din nefericire pentru ei, aceşti martori improvizaţi nu cunoşteau proprietăţile gazului toxic, despre care totuşi vorbeau (acidul cianhidric, HCN), un gaz nu numai foarte toxic ci şi extrem de inflamabil, ce putea exploda cu uşurinţă. Ca atare, camerele de gazare nu puteau fi plasate lângă crematorii !

Pe cine să credem, onorat tribunal ? Pe colonelul-procuror Storey, ce susţine că asfixia se făcea cu un gaz adus prin conduc­tele de canalizare în sala duşurilor, pe Dr. Wetzel care, în scrisoarea din 15 octombrie 1941 denunţa fantasticele Gasapparaten, din­tre care nimeni nu a văzut vreodată un singur exemplar ? Nu cumva aparatul acesta seamănă cu linia de partid a iubitului fiu al poporului român, Geniul Carpa­ţilor, cunoscuta Dunăre a Gândirii, de care Majestatea Sa, regi­na Elisabeta a II-a, a Angliei, s-a lăsat curtată în chiar trăsura ei, prin Londra ? Pe linia de partid a genialului Ceauşescu n-a mers nimic, nici măcar un tramvai, cel mult șueta cu regina Marii Britanii. Simpaticele Gasapparaten, ale procurorilor graţioasei Majestăţi britanice, nu au ucis până acum nici măcar o muscă ! Să-l credem pe Rudol Höss, care, din lipsă de Gasapparaten arunca cutiile cu otrava Zyklon B pe fereastră, prin acoperiş?

Cine poate să creadă că în poporul de remarcabili ingineri şi tehnicieni, care sunt nemții, nu s-a găsit unul capabil să proiecteze o cameră de gazare adevărată, ca cele ultramoderne, cu adevărat eficace, din multe penitenciare americane ? Pe cine să credem, onorat tribunal ? Camerele de gazare Nuremberg-citire sunt ca peştera lui Ali-Baba, din O mie şi una de nopţi ! Peştera nu se vede, dar cei patruzeci de hoţi, din Banda celor patru Bandiți-Aliaţi, sunt peste tot, s-au înmulţit considerabil, dau lecţii de educaţie civică, predau istorii, sexologie, fac politică, ecumenism, sunt ierarhii, preoții ai lui Cristos ! Cum spune poetul, hoţii, politrucii aliaţi, lichelele, hahalerele, comi­sarii gândirii, ne fac legi, ne pun biruri, ne vorbesc filosofie !

Cutiuțile cu otrava Zyklon B erau un fel de conserve meta­lice, gazul toxic (acidul ceanhidric, HCN) fiind fixat pe coco­loaşe din argilă. La contactul cu aerul atmosferic, în anumite condiţii de temperatură şi umiditate, acidul ceanhidric se degaja mai mult sau mai puţin rapid. În toate armatele vremii, sub un nume sau altul, acest Zyklon B, sau altă substanţă toxică, s-a folosit pentru dezinfectarea spaţiilor de locuit sau de lucru, a hainelor pline de purici şi păduchi, a armelor, uneltelor, etc. Foarte curios, Rudolf Höss, care a fost cu adevărat comandant la Auschwitz, nu pare să fi văzut cu ochii lui o astfel de cutiuță Zyklon B.

Pe de altă parte, lucrul nu-i chiar de mirare. Comandantul de la Auschwitz avea subalterni, ajutoare. Aceştia dădeau ordinele necesare, supravegheau dezin­fectarea localurilor, hainelor, uneltelor, armelor. Operaţiunea aceasta era esenţială pentru comba­terea tifosului exantematic, în cadrul măsurilor drastice, din lagărele de concentrare. De mirare sau nu, comandantul de la Auschwitz nu ştie cum arată cutiuţele Zyklon B. Cei care l-au torturat, pentru a-l face să scrie, nu ştiau nici ei. În cartea sa, Rudol Höss pretinde că Zyklon B se prezenta sub formă de tablete, sau comprimate. Foarte interesant ! Ca ciocolata ! În contact cu vaporii de apă, după Höss, agentul toxic se degaja, ieșea singur, ca timpul din neant, fără cutiuțe…

Doctorul Miklos Nyiszli este însă de altă părere, îl contra­zice comandantul de la Auschwitz. După Nyiszli, dimpotrivă, vaporii de apă împiedicau degajarea acidului cianhidric. Dacă nici medicul Nyiszli de la Auschwitz, nici comandantul acestui lagăr nu ştiu ce este, ce înseamnă, cum se prezintă faimosul Zyklon B, ce valoare mai au facturile societăţii Testa, care a livrat, într-adevăr, 20 de tone de Zyklon B  lagărului respectiv? Ce valoare au scrierile istoricilor, cacademicienii, mercenarii universitari, apostolii idolatriei holocaustice? Povestea e cusută cu sfori de toate culorile, ce se văd de departe. Iată însă şi altceva.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Eram sigur că veţi mai inventa ceva.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Nu eu am inven­tat povestea Zyklon B, dragă confrate. Pentru aceste cutiuțe au fost spânzuraţi oameni nevinovaţi, inclusiv comandantul Rudolf Höss, care credea că Zyklon B e comprimat în tablete, ca la farmacie. Tribunalele Nuremberg au condamnat, spânzurat şi exterminat zeci de mii de nevinovaţi. M-am documentat cu privire la acest insecticid, utilizat încă din 1924 de Armata ger­mană, Serviciul Muncii, spitale, cămine, internate, pentru dezin­fectarea navelor, căminelor, cazărmilor, etc.

Cu sau fără drep­tate, unii îi spun şi acum DDT-ul ţărilor sărace, compus chimic poli­halogenat folosit ca insecticid, pe care chimiștii îl numesc diclordi­feniltricloroetan, iar majurii din armată îl aruncă cu pum­nul în lenjeria de corp a recruților. Descoperind factura de 20 de tone a societăţii Testa, Înţelepţii Sionului şi mercenarii lor aveau o bună pistă de exploatat. Folosirea curentă a acestui insecticid, în toate lagărele germane de concentrare, a cântărit enorm în lan­sarea mitului camerelor de gazare.

Exploatată cu pricepere, împrejurare putea face credibilă exterminarea Jidanilor. Fotografierea rafturilor pline de cutiuțe Zyklon B, publicarea pozelor în ziare, comentariile, văică­relile jelitoarelor de la Hollywood. O bucată de vreme totul a mers ca pe roate…

Onorat tribunal, domnilor juraţi sunt în măsură să dau o explicaţie satisfăcătoare modului cum s-a lansat mitul camerelor de gazare. În timpul războiului, de fiecare dată când o misiune mă obliga să părăsesc Rusia, treceam automat prin camera de gazare de la Niegoreloye – mai exact uniforma mea trecea prin această cameră de gazare, întrucât nu exista alt mijloc de a dis­truge puricii, păduchii, ploşnişele şi alte insecte, a căror acţiune explica şi explică epidemiile de tifos.

Orice soldat ce pleca în permisie, orice ofiţer ce se deplasa către eşaloanele superioare, din Germania, îşi dezinfecta mai întâi uniforma. Era ceva banal. Mii de supravieţuitori ai războiului pot confirma acest lucru. De vreme ce întreaga armată germană cunoştea povestea acestor camere de gazare, pe seama cărora soldaţii glumeau, la un pahar, nu-i de mirare că, până la urmă, toată Europa era la curent cu această practică de război – război nu contra Ruşilor, ci contra păduchilor, cu care, de altfel se băteu şi Ruşii, cum puteau.

Inteligenţi şi subtili, cum sunt Jidanii, mă mir că n-au scornit ceva mai interesant decât camerele de gazare, prin care nimeni nu va putea acredita minciuna celor şase milioane. Asta-i o greşeală enormă din partea Înţelepţilor Sionului, care ar fi trebuit să se gândească din timp la ceea ce ar putea urma, inclusiv tribunalul nostru, Procesul Nuremberg II, care va avea, cândva, importanța lui, pentru întreaga omenire. În miile de tone de hârţoage adminis­trative, ale celui de al III-lea Reich, s-au găsit, zeci de mii de texte privind instalaţia sanitară căreia toată lumea îi spunea cameră de gazare.

Pe de altă parte, întrucât în multe peniten­ciare americane unii condamnaţi la moarte sunt într-adevăr executaţi în camere de gazare patru stele, pentru o persoană sau două, legătura s-a făcut rapid. Apoi, la Auschwitz şi în alte lagăre, s-au găsit devize, planuri, facturi, însemnări despre încă­perile numite Leichenkeller sau Badenastalt, plasate dedesubtul sau alături de crematorii, putând servi ca sali de duşuri, dezinfecţie, morgă, cărora li s-a dat rapid numele de camere de gazare.

Toate acestea nu-s fără legătură cu modul nostru de a gândi și înţelege o problemă sau alta. Ca învingători atotputernici, cărora nu le puteai ajunge la nas nici cu prăjina telescopică, Americanii aveau modul lor de a se umfla în pene, se supra-estimau, cre­deau că ştiu și pot totul, iar noi, Germanii, nu recunoaştem niciodată acuzaţiile lor. De fapt, noi nu aveam ce ascunde. În cel de al III-lea Reich justiţia şi-a făcut datoria mai bine ca oriunde, poporul german nu avea nevoie de barbara ocupaţie anglo-franco-americano-sovietică, care să-l înveţe justiţia. Iată un exem­plu ce ne va descreţi frunţile la toţi.

Cu de la ei putere, politrucii-jurişti Nuremberg I, deciseseră că termenul de Sonderbehandlung (tratament special) aplicat deţinuţilor, pe criterii rasiale, bineînţeles, îi trimetea automat pe aceştia în Sonderlager, adică în ceea ce ei credeau că nu poate fi decât lagăr al morţii. În condiţiile de după războiul mondial, îmbătaţi de victoria lor, ca şi Ruşii, fii văcarilor din America și nepoţii vânătorilor de Piei Roşii considerau subtilităţile limbii germane din perspectivă criminalistică.

Pentru ei, de la soldat la general, Sonderlager nu putea fi decât lagăr al morţii. Iată că într-o zi, procurorul suprem adjunct american, colonelul Amin, reproşă lui Kaltenbrunner că a ordonat Sonder­behand­lung contra unor mari personalităţi străine, deţinute în lagărele germane şi trimise în tratament special (asta însemna Sonder­behandlung) la Walsertraum, undeva în Walsertal, şi la  Winzerstube, fără îndoială, credea colonelul-procuror, niscai lagăre, foarte secrete, ale morţii [26]! Avocatul acuzatuluilui Kaltenbrunner, ce urma să fie spânzurat, a răspuns următoarele :

« Ştiţi ce reprezintă Walsertraum în Walsertal sau Winzerstube la Godesberg ? Ştiţi care-i legătura lor cu Sonderbehandlung? Walsertraum este cel mai elegant hotel de munte, cel mai şic din toată Germania, iar Winzerstube este binecunoscutul hotel unde au avut loc numeroasele conferinţe internaţionale de la Godesberg. Acolo au fost cazate persoane importante, miniştrii francezi Poncet, Daladier, Herriot, etc. Aceştia primeau raţia triplă, pentru diplomați, adică de nouă ori raţia unui German în timp de război. Toţi corespondau liber cu familiile lor, puteau primi oricâte colete. Dimineaţa erau întrebaţi dacă nu cumva doresc ceva. Asta înseamnă Sonderbehandlung, în limba germană !».

Că e vorba de falsificare prin traducere sau erori de interpre­tare a unor termeni, dreptul învingătorilor barbari înseamnă totdea­una condamnarea învinsului. Pe spatele Reichului, învin­gă­torii agă­ţau orice tinichea, pentru că acesta nu mai conta, fiind învins din punct de vedere militar ! Ca învins, i se putea pune orice în cârcă. Aşa s-a lansat minciuna că Reichul german era plin de camere de gazare ascunse, ce trebuiau descoperite. Pentru logica infantilă a yankeilor americani, lucrul era evident. De la came­ra sanitară de gazare s-a trecut rapid la camera de gazare-exterminare, aşa cum se trece de la război la pace sau invers.

Pe învin­gători nu-i interesa camera sanitară de gazare. Ei îşi pudrau izmenele cu DDT ! În schimb, pe aceiaşi învingători îi interesa enorm camera de gazare-exterminare, pe baza căreia aveau să extermine ei înșiși sute de mii de Germani, poate peste un million, mai ales prin organizarea foametei postbelice, căreia nu i s-a pus capăt decât în 1948, după începutul Războiului rece. Totul s-a făcut în stilul copiilor necopţi, chiar bătrâni, cu care mulţi americani seamănă ca două picături de apă.

Apropo de DDT şi de Zyklon B, în Germania plină de ruine s-a lansat un șlagăr ce se cânta în berăriile frecventate de negroteii americani, ce învăţau pe Europeni democraţia…

 

                                                              Nu vă scărpinaţi copii

                                                             Că şi puricii e vii

                                                            Dacă daţi cu DDT

                                                            Veţi vedea ce bine e…

                                                             Nu mai daţi cu Zyklon B

                                                            Că veţi face be-he-he,

                                                             Cu ştreangul legat de gât,

                                                             Să vă ţină de urât,

                                                            Mama voastră ! Heil… Kaputt !

                                                            Daţi ca noi cu DDT

                                                            Veţi vedea ce bine e…

                                                            Că vă punem pumnu-n gât,

                                                             Chewing gum, kaputt, kaputt

                                                             Coca-Cola naziputt

                                                              Tot kaputt, kaputt, kaputt.

                                                              Naziputt, kaputt, kaputt !

 

După această scurtă descreţire a frunţilor, subli­niez contradicţiile criminale ce apar aproape fără excepţie din confrun­tarea mai multor mărturii jidoveşti, atunci când le posedăm, când dispunem de mărturii. Este vorba de Theresienstadt care, după unii, era oraş-lagăr, auto-gospodărit perfect de Jidani, iar după alţii, bineînţeles, era un abominabil lagăr de concentrare. Evident, am­bele mărturii sunt jidoveşti. Prima din aceste mărturii se prezintă sub formă de scrisoare, pe care o vărs pentru dezbaterea tribunalului[27]. Pe cine să credem ? Pe Jidanii din 1944, care povestesc viaţa agreabilă de la Theresienstadt, sau pe Jidanii din 1956, care nu vorbesc decât despre orori ?

În sfârşit, de data asta, în materie de măr­turii, beneficiem de un arbitraj ce nu lasă loc vreunei incertitudini. E vorba de arbitrajul Comitetului internaţional al Crucii Roşii, care în ciuda războiului s-a menţinut deasupra oricărei bănuieli. Dintre cele pe care le vărs la dezbaterea tribunalului[28], prima scrisoare, semnată de şase perso­nalităţi jidoveşti, spune adevă­rul. Analiza ulterioară, a Olgăi Wormser, este o minciună ce se explică prin nevoile literaturii holocaustice.

Onorat tribunal, faţă cu aceste două mărturii, deopotrivă de convingătore, iată ce spune Olga Wormser, într-o simplă frază, despre acelaşi lagăr de concentrare şi oraş liber, Theresienstadt, cu ocazia analizei făcute cărţii lui H. G. Adler :

« Simpla bănuială a vreunei tentative de evadare antrena spânzu­rarea sau asfixia în camera de gazare ».

De data asta, impostoarea e prinsă în flagrant delict de min­ciună, întrucât CICR a parcurs Theresienstadt în lung şi în lat, fără să descopere nici urmă de camere de gazare.

În legătură cu Auschwitz, dezminţirile sunt la fel de eloc­vente ca pentru Theresienstadt. Iată mai întâi mărturia Jidanului Benedikt Kautsky, importantă personalitate social-democrată şi jidovească din Austria, care a petrecut trei ani la Auschwitz. Mai întâi, şi el a crezut povestea exterminării Jidovilor, reducându-o de la şase la trei milioane şi jumătate. Pe de altă parte el se exprimă așa : «Am fost deţinut în marile lagăre de concentrare ale Germaniei. Datorez adevărului constatarea că în niciunul dintre aceste lagăre nu am întâlnit instalaţii de genul camerelor de gazare[29]».

Inspectorul general al Crucii Roşii internaţionale, cetăţean elveţian, nu a descoperit nimic suspect nici la Auschvitz. Mărturia acestuia figurează la pagina 92 a celui de al treilea volum al Raportului CICR asupra lagărelor de concentrare germane, publicat la Geneva, în aprilie 1947 :

« Sperăm să vă transmitem în curând numele, prenumele şi numerele deţinuţilor de la Auschwitz, ca şi naţionalitatea lor. Efectiv, un Kommando de prizonieri de război britanici lucrează într-o mină la Auschwitz, în contact cu oamenii de acolo. L-am rugat pe omul de încredere din Teschen să facă tot posibilul pentru a afla de la omul de încredere al Kommandoului Auschvitz orice informaţie utilă.

În mod spontan, omul de încredere principal al Britanicului din Teschen ne-a întrebat dacă suntem la curent în chestiunea sălii de duşuri. Circulă zvonul că în lagăr există o foarte modernă sală de duşuri, în care deţinuţii sunt gazaţi în serie. Prin intermediul Kommandoului Auschvitz, omul de încredere al Britanicului a încer­cat să obţină confirmarea acestui zvon. Nu s-a putut confirma nimic. Deţinuţii habar n-au de aşa ceva, nu vorbesc nimic de acest gen ».

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Acest Raport nu dovedeşte nimic. Cel mult că delegaţii CICR n-au reuşit să des­co­pere camerele de gazare de la Auschwitz.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist. – El dovedeşte că deţinuţii ce trăiau acolo, printre care un prizonier de război bri­tanic, nu au putut obţine nicio mărturie, nicio informaţie în acest sens. Pe de altă parte, este evident că instalaţiile industriale capabile să distrugă, fără urmă, peste două milioane şi jumătate de oameni, în cincisprezece sau douăzeci de luni, ar fi fost la fel de mari şi imposibil de ignorat, precum uzinele Renault din Franţa sau Volkswagen în Germania. Nicio persoană trăind pe o rază de 100 de kilometri, în jurul unui astfel de obiectiv indus­trial, n-ar fi putut ignora existenţa acestuia.

Onorat tribunal, această mărturie din partea Crucii Roşii Internaţionale este extrem de importantă, mai ales că delegaţii Crucii Roşii au ajuns la Auschwitz deja convinşi de existenţa camerelor de gazare. Se înţelege de ce ! Ei veneau din Elveţia, ţară supu­să de multă vreme intoxicării propagandistice de către Jidovimea din Statele Unite.

Să rămânem la capitolul Crucea Roşie internaţională, de exemplu la subiectul distrugerii sutelor de mii de Jidani din Ungaria, cum aţi pretins domnia voastră, dragul meu confrate, la începutul şedinţei de astăzi. Iată ce spun despre asta delegaţii Crucii Roşii, în Raportul lor, pe care-l anexez la dosarul dezba­terii noastre[30] :

« Guvernul maghiar s-a arătat dispus a favoriza reluarea emigra­ţiei jidovilor. În mare grabă, pe acest subiect, CICR contactă guver­nele Marii Britanii şi Statelor Unite; în august, CICR a obţinut Decla­raţie comună, prin care cele două guverne proclamau dorinţa de a facilita emigraţia Jidovilor din Ungaria (…)

Informate cu privire la asigurările guvernului american, guvernele ţărilor neutre au fost solicitate să permită intrarea pe teri­toriul lor a Jidovilor din Ungaria, ce s-ar putea prezenta la frontierele lor.

Conform promisiunii ei din 15 iulie, la 8 octombrie 1944, adminis­traţia maghiară a anunţat suspendarea definitivă a deportărilor, menţionând că lagărul de la Kistarcea, unde fuseseră concentraţi intelectualii, medicii şi inginerii jidovi, a fost desfiinţat, toţi deţinuţii de acolo fiind eliberaţi ».

Când frontul s-a apropiat de Budapesta, neîncrederea nem­ților în jidovi a sporit ; subliniez: aceştia erau liberi, în niciun caz prin niscai camere de gazare. La Auschwitz sau în alte lagă­re, jidovii maghiari erau bine mersi, ca în Ungaria, unii dintre ei gata de a pleca la Constanţa, Istambul, apoi la New York.

Cât despre cei ce rămâneau pe loc, CICR nu vorbeşte de camere de gazare ci de creşe, cămine, sanatorii :

« Împreună cu organizaţia Jo Pasztor, delegatul CICR reuşi să orga­ni­­zeze douăzeci de azile (Home for the aged, Day-nursery), în care au fost spi­talizaţi bolnavi, bătrâni, copii însoţiţi de mamele lor. Personalul sanitar era compus din asistente medicale, guvernante şi educatoare calificate, de religie iudaică. În plus, serviciul acesta asigura angajaţilor săi certificat de protec­ţie analog celui pe care CICR îl rezerva membrilor şi colabo­ratorilor săi.

De asemenea, agenţii CICR înfiinţară cantine populare, fiecare dintre acestea distribuind cam o sută de porţii de mâncare caldă pe zi. S-au deschis centre de primire şi adăpostire, spitale prevăzute cu servicii pentru copii, secţii de ginecologie, pos­turi de prim ajutor pentru marele public, fără deo­se­bire de rasă ori credinţă. Între altele, delegatul CICR eliberă treizeci de scrisori de protecţie care, deşi lipsite de orice bază legală, au fost respectate de autorităţi, dispensând pe titularii lor de servi­ciul muncii obligatorii.

În noiembrie, o sută de mii de jidani din provincie au venit dintr-o dată la Budapesta ».

Ciorba servită de aceste cantine nu putea fi rea. În niciun caz însă, Jidovii maghiari nu erau în drum spre Auschwitz, pentru a fi gazaţi, cum a afirmat avocatul lui Iuda la începutul acestei înfăţişări.

Onorat tribunal, nimeni nu poate contesta justeţea mărtu­riilor Crucii Roşii internaţionale. Propun să ascultăm şi mărtu­riile nemților. Vom descoperi diferenţe foarte importante între textele publicate în 1946 şi cele publicate azi, în 1977. Iată, de exemplu, mărturia lui Richard Baer, personalitate cu înaltă calificare, ultimul comandant al lagărului Auschwitz, cel ce l-a înlocuit pe Rudolf Höss, în 1943.

« Cât am fost comandant la Auschwitz n-am văzut niciodată o cameră de gazare, nici nu am auzit că aşa ceva ar exista undeva ».

În 1963, aflat în detenţie preventivă, pentru a răspunde de activitatea sa, Richard Baer moare subit, la 17 iunie, câteva zile după ce a făcut această declaraţie non conformistă. Lucrul este nu numai curios ci de-a dreptul suspect, întrucât Richard Baer era în perfectă stare de sănătate.

Iată mărturia altui neamț, pe nume Thies Christophersen. Mobilizat în 1939, rănit în 1940, rămas cu o singură mână, Thies Christophersen s-a angajat în serviciul auxiliar, în 1942, urmând cursurile Şcolii de Agronomie din Landsberg-Warthe. La absolvirea şcolii, e trimis în Ucraina, pentru a cultiva varietatea de păpădie numită Kok sagis, producătoarea unui latex alb, din care germanii fabricau cauciuc natural, nu sintetic, cum cred unii.

Ucraina însă a fost pierdută, iar invalidul Christophersen a fost vărsat la secţia de Cultură a Plantelor din Institutul Împăratul Wilhelm, ce avea, la Auschwitz, un serviciu ataşat organi­zaţiei SS, de sub patronajul Reichsführerului Himmler, el însuşi inginer agronom. Iată că invalidul de război, Christophersen, devine teribilul untersturmführer de la Auschwitz, cum îl numesc Înţelepţii Sionului. Nu mai vorbesc de reaua credinţă a propa­gandei oficiale, de înverşunarea cu care organizaţia SS este ponegrită în toate felurile posibile conside­rată organizaţie de răufă­cători. Mărturia lui Christophersen o depun la dosarul dezbaterii noastre[31].

Iată declaraţia unui martor recent, militar ce n-a făcut parte din SS și se exprimă în acelaşi sens[32].

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Mărturiile naziştilor sunt suspecte şi perverse.

Asesoarea Kittila Saronen – Cum se face că martorii de origine germană se fac auziţi abia acum, după o linişte de treizeci de ani. Trezirea aceasta târzie mi se pare suspectă.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Foarte suspectă !

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Christophersen, martorul citat, răspunde la această întrebare :

«Poporul german continuă să creadă exterminările masive din lagă­rele de concentrare. Noi, cunoscătorii adevărului, de ce am tăcut până acum?

Încerc să răspund la această întrebare.

1). N-am tăcut, dar nimeni n-a vrut să ne asculte. Niciun ziar, nicio editură n-a vrut să publice scrierile noastre.

2). Azi, există încă destui martori în viaţă, care pot confirma declaraţiile mele, sau face altele asemănătoare. Noi nu suntem pro­te­jaţi de un Stat respectuos al Dreptului, Dreptății și libertăţii de exprimare. Rostirea adevărului poate însemna sinuciderea.

3). În ce mă priveşte, nu m-am săturat de viaţă. Consider că mi-am făcut datoria. Copiii mei sunt la casele lor. Dacă va fi să mi se întâmple vreo neno­rocire, la cei 65 de ani ai ei, soţia mea are o pensie pe care, în mod normal, nimeni nu i-o poate contesta.

4). Graţie lungii mele activităţi de ziarist şi de editor la Bauernschaft sau la Kritik, ajutat de Deutsche Bürgerinitiative, mi-am făcut un mic cerc de cititori şi pot edita eu însumi mărturia mea, fără să depind de nimeni.

5). Se aude peste tot, printre membrii şi simpatizanţii marilor partide: ”Numai recunoaşterea vinovăţiei noastre în declararea războiului şi extermi­narea a şase milioane de jidani ne-a permis să fim din nou acceptaţi în comu­nitatea popoarelor”. Cine contestă asta dăunează grav poporului german.

6). Pusă pe seama lagărelor de concentrare, respingerea legendei exter­minării ar discredita nu numai politica germană postbelică ci şi pe politicienii care au aplicat-o. Acest lucru trebuie împiedicat cu orice preţ.

7). Au existat şi există laşi, mincinoşi, martori cumpăraţi. Unii acuzaţi, care ştiau perfect că acuzaţiile contra lor sunt false, s-au mărturisit totuşi vinovaţi, crezând promisiunile discrete ce le-au fost făcute, dacă recunosc cele de care sunt acuzaţi. Asupra acestui punct există dovezi.

Ce schimbare s-ar produce în atitudinea poporului, dacă tinerii ar înţe­lege că au fost minţiţi, că părinţii şi bunicii lor au fost oameni onorabili. la locul lor? Sentimentul de vinovăţie poate menţine oamenii într-o stare vecină cu sclavia. Asta vor învingătorii, care se tem că vor pierde privilegiile şi avantajele de care profită, de pe urma minciunilor lor[33]».

 

Onorat tribunal, domnilor juraţi, am terminat cu chestiunea celor şase milioane, cu camerele de gazare. Acest fabulos mon­­taj a permis finanţarea dezvoltării Statului Israel, fabri­carea unui sfânt martir din fiecare jidan şi, mai ales, umilirea, zdrobirea Germaniei, poate pentru un secol, sub greutatea unei false vinovăţii.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Contest cele afir­mate de confratele meu. De fapt, domnilor, el n-a spus nimic despre adevărata faţă a lagărelor de concentrare. Toată lumea știe că lagărele germane n-au fost chiar Raiul pe pământ!

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Faţă de grava problemă a tuturor lagărelor, nu doar germane ci şi englezeşti, franţuzeşti, americane, spaniole, israe­liene, sovieto-ruseşti, bel­gi­­ene, ironia domniei voastre, dragă confrate, cade ca nuca-n perete. Construind lagărele sale, cel de al III-lea Reich n-a avut intenţia de a edifica Iadul pe pământ. Dacă uneori s-a ajuns la condiţii de iad, asta s-a datorat mafiei interne, a deținuților și, în al doilea rând, bombardamentelor anglo-americane, care au făcut foarte dificilă, adesea imposibilă, aprovizionarea corectă cu hrană, medicamente şi altele.

Toate lagărele germane au fost concepute pe principul autogos­podăririi socialiste a deţinuţilor. Acest lucru a fost normal, pen­tru că între 1933 și 1945 Germania a fost un adevărat Stat socialist, singurul care a existat vreodată în Europa și în lume. Lagă­rele mari, de peste 100 000 de oameni, uneori 200 000, erau ca falansterele soci­alis­tului utopic Charles Fourier şi discipolilor acestuia. Ger­mania, căreia i se spune astăzi nazistă, a fost un adevărat Stat socialist, singurul Stat cu adevărat socialist, care a existat până acum pe faţa pământului! Rasele sunt rase însă, sângele e sânge, socialismul nu poate fi decât naţional, din care cauză cel de al III-lea Reich a fost naţional-socialist.

Unele dintre lagărele lui de concentrare erau mult mai mari decât vechile cetăţi greceşti, decât Atena, Sparta, Teba sau Falansterul de la Scăeni (Prahova, România), al boierului fourierist Bălăceanu. Cele câteva încercări de edificare a unor formațiuni statale socialiste, n-au depășit câteva zeci de mii de oameni și n-au durat în timp. Ca şi cetăţile-republici greceşti, fiecare lagăr german îşi avea finanţele lui, banca lui centrală, moneda lui, tradiţia, mân­dria lui, chiar și echipa lui de fotbal.

Nu mai vorbesc de piscine pentru deţinuţi, terenuri şi instalaţii sportive, orchestre, săli de concert, chiar bordel cu prostituate de profesie, instruite de Gestapo. Lagărele germane aveau bor­del, ce funcţiona numai dumineca, precum bisericile, cu prostituate controlate, din punct de vedere medical și sexual, ca și preoții, din punct de vedere dogmatic și teologic, ca și profesorii, din diverse puncte de vedere, etc.

Martorii tribunalelor Înţelepţilor Sionului au fost și sunt aleşi pe sprân­­ceană, plătiţi să declare ce se ştie, adică minciunile ofi­ciale. Nu toate cărţile consacrate lagărelor germane de con­cen­trare sunt însă pe calapodul Înţelepţilor Sionului, precum cele ale David Russet sau Kogon, de care am vorbit. Un cunoscut socialist francez, partizan ce a luptat contra Reichului, prins de aceștia cu arma în mână, nu a fost executat, ci internat la Buchenwald şi în alte lagăre mai mici, din aceeași zonă.

Este vorba de Paul Rassinier, autorul faimoasei cărţii Minciuna lui Ulise, pe care o vărs la dosarul dezbaterii. Se ştie : în douăzeci de ani de război şi pribegie, Ulise a văzut multe. Întors acasă, a povestit însă și mai multe. Din această cauză i-a ieşit faima de mincinos. La fel s-au petrecut lucrurile cu mulţi dintre foştii deţinuţi din lagă­rele germane de concentare. Tribunalele învingătorilor nu acceptă decât mărturiile foştilor deţinuţi ce suferă de Sindromul minci­noșilor, Sindromul lui Ulise.

Oamenii sunt oameni, cu calităţi şi defecte. În situaţii limită, ca întemnițarea într-un lagăr de concentrare, defec­tele oamenilor ies în evidenţă mai uşor decât calităţile lor. Drama lagărelor de concentrare trebuie înţeleasă şi din această perspectivă.

Preşedintele Zermatten – Vă rog să precizați acest aspect.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Pentru a reabilita nazismul şi a-l zugrăvi cât mai în roz, confratele meu e gata să susţină că nici lagărele n-au existat, nu doar camerele de gazare.

Preşedintele Zermatten Domnule avocat, confratele vostru n-a contestat existenţa lagărelor de concentrare. Dimpo­trivă, a arătat că multe alte State şi-au avut lagărele lor de concentare, chiar mai rele decât cele germane, înainte, în timpul sau după ultimul Război mondial/ Acest lucru este important pentru procesul de faţă.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Onorat Tribunal, pledoariile mele au fost argumentate cu ajutorul mul­tor surse jido­veşti, inclusiv a mărturiilor unor cunoscuți inamici ai celui de al III-lea Reich. Nu voi schimba această metodă. Odată în plus, mă voi referi la Eugen Kogon, ziarist austriac, jidan, membru al partidului creştin progresist, arestat cu ocazia Anschlusului şi deportat la Buchenwald.

Dacă vrem să înţelegem ce s-a petrecut în lagăre, cu rezul­tatele pe care nu le contest, trebuie ştiut că justiţia germană nu făcea distincţie între deţinuţii politici şi cei de drept comun, ca şi alte State, de exemplu Franţa. Contrar celor pe care literatura concentraţionară le repetă de peste treizeci de ani, soldaţii SS nu se găseau în interiorul lagă­relor, ci în exteriorul lor, de unde supravegheau totul, menţinând legătura cu eşaloa­nele superioare şi lumea din jur. Deţinuţii se auto-gospodăreau. Din auto-gospodărirea socialistă (häftlingsführung) a rezultat ceea ce confirmă până şi Eugen Kogon în al său Enfer organisé (Iad organizat). A rezultat ce ? A rezultat mafia concentra­ţionară, care avea legături secrete cu unii soldaţi sau ofiţeri SS din exterior. Kogon recunoaşte că :

« Direcţia SS nu era capabilă să controleze şi să păzească zeci de mii de deţinuţi decât din exterior şi superficial. (…) În ulti­mul an, administraţia internă şi auto-gospodărească de la Buchenwald era atât de solid organizată încât soldaţii SS nu aveau dreptul să-şi arunce privirea peste unele foarte importante probleme interioare. Obosiţi şi depăşiţi de complexitatea situaţiei, soldaţii SS se obişnu­iseră să nu vadă anumie lucruri, lăsând „politicii” să acţioneze[34]».

Cine erau aceşti politici şi altele, toate reies din Minciuna lui Ulise, vărsată la dosarul dezbaterii.

Ce era administraţia interioară a lagărului, pome­nită de martor ? Ea se numea Häftlingsführung (auto-gospodărire), era for­mată exclusiv din deţinuţi, aleşi de paza externă SS, bine­înţeles, dintre şefii de bloc (Blockältesten), poliţaii voluntari (Lager­schutz), faimoşii kapo, şefii de dormi­toare (Stubendienst), contabili (Schreiber), benevoli ce formau chiaburimea peniten­ciară, mafie asmănătoare celei a blatnoilor[35] din Gulagul sovietic.

Onorat tribunal, nu-i uşor de imaginat josniciile la care se pre­tau unii deţinuţi, luptele groaznice dintre grupurile adverse, trădă­rile, crimele fără de care nimeni nu pătrundea în ierar­hia Häftlingsführung. În afara mafiei concentraţionare, viaţa era foarte grea, iar supravieţuirea o problemă. De această mafie depindea încadrarea deţinutului într-un comandou de tuns iarba şi menţi­nerea curăţeniei în lagăr, sau în unul de scoatere a pietrei din munţi ori a cărbunelui din fundul pămân­tului. De această mafie depindea hrana deţinutului, admiterea la infirmerie, camuflarea ori denunţarea anumitor evenimente:

« Deţinuţii nu au primit niciodată porţia integrală ce le era desti­nată, teoretic. Mai întâi, şefii SS luau ce pofteau. Apoi venea rândul deţi­nuţilor afectaţi la depozitele alimentare, popotă, şefii de blocuri, dormitoare, etc. Ce rămânea era pentru deţinuţii de rând ». (p. 107)

Iată cum stăteau lucrurile cu infirmeria:

«Aflaţi la infirmerie, deţinuţii bolnavi beneficiau de o hrană spe­cială, numită ”dietă”, foarte apreciată ca supliment. Cea mai mare parte din dietă era deturnată de personalităţile lagărului : decanii de bloc, şefii de una sau alta, cei bine plasaţi. În fie­care lagăr existau comu­nişti sau criminali care vreme de ani şi ani au primit nu numai hrana lor ci şi ”dieta” bolnavilor. Asta depindea de relaţiile cu bucătăria bolna­vilor, compusă exclusiv din mafioţii ce conduceau lagărul, de relaţiile dintre cei de la fabrica de încălţăminte sau de haine cu cei de la popotă, etc. Surplusul de hrană putea fi plătit cu o pereche de pantofi, o haină mai călduroasă, ţigări… La Buchenwald, între 1939 şi 1941, au fost deturnate circa 40 000 de ouă ». (p. 110).

Încadrarea în comandourile grele, periculoase, suportabile depin­dea total de autogospodarii din Häftlingsführung :

« Compus exclusiv din deţinuţi, biroul de Statistica muncii plani­fica utilizarea forţei de muncă, sub controlul şi instrucţiunile şefului braţelor de muncă, tot un deţinut. Cu timpul, administraţia SS nu a mai putut face faţă enormelor dificultăţi. La Buchenwald, căpitanul SS Schwartz a încercat o singură dată să formeze el însuşi un detaşament de 1000 de oameni. Pentru asta, tot lagărul a petrecut o jumătate de zi pe platforma de apel. Cu chiu cu vai, a reuşit să selec­ţioneze 600 de oameni. În timp ce selecţiona pe unii, alţii, deja selecţionaţi, o ștergeau care pe unde, iar căpitanul SS Schwartz, rămas singur, s-a lăsat păgubaş » (p. 285-286).

Concluzie:

« Începând cu această zi, şeful braţelor de muncă a lăsat pe seama deţinuţilor de la Statistică toate chestiunile de repartiţie a oamenilor la o muncă sau alta. Deţinuţii erau mult mai riguroşi decât ofiţerii SS. Nimeni dintre cei selecţionaţi pentru o muncă sau alta nu se putea sustrage.

Nu SS-ul domnea peste lagărele de concentrare ci faimoasa Häftlingsführung. Deţinuţii ce-şi maltratau camarazii sau chiar îi ucideau nu erau niciodată pedepsiţi de administraţia SS. Cel mult, vinovații erau pedepsiţi de „justiţia” pe care şi-o făceau deţinuţii între ei ». (p. 285, 98)

Exemplu:

« Într-o dimineaţă un deţinut a fost găsit spânzurat. S-a făcut anchetă şi s-a descoperit că spânzuratul fusese întâi bătut, căl­cat în picioare, iar şeful de bloc Osterloch l-a spânzurat, pentru a simula o sinucidere. Victima protestase contra furtului de pâine de către şeful de dormitor. Direcţia SS a camuflat afacerea iar ucigaşul şi-a reluat funcţia de şef de bloc, fără să se schimbe nimic ». (p. 59).

Cunoscând chestiunea, Eugen Kogon trage con­cluzia :

« Ea (direcţia SS a lagărului) habar n-avea de cele se petrecea cu adevărat în spatele reţelelor de sârmă ghimpată » (p. 275)

Ce putem crede, onorat tribunal, despre organizaţia SS, ce este prezentată, de peste 30 de ani, ca o asociaţie de călăi și tor­ţio­nari ? Voi spune ce putem crede, ce putem gândi despre ea pe planul represiunii şi pe cel omenesc, mai ales la Buchenwald. De ce la Buchenwald mai curând ca la Auschwitz ? Spre deose­bire de alte lagăre, la Buchenwald exista o închisoare în interi­orul lagărului, închisoare în închisoare. Nu SS-ul a inventat această închisoare în închisoare, ci deţinutul-şef suprem-peste-deţinuţi, decanul de lagăr Richter (p. 174).

Pe de altă parte, tot la Buchenwald s-a descoperit o circulară a oficiului central SS de gestiune economică, din care citez două paragrafe elocvente :

« În acord cu administraţia, medicii de lagăr trebuie să suprave­gheze mai îndeaproape hrana deţinuţilor şi să propună coman­dantului măsuri de ameliorare. Acestea însă nu trebuie să rămână literă moartă, pe hârtie. Aplicarea lor trebuie controlată regulat, tot de către medicii lagărelor ».

«Trebuie ca rata mortalităţii să scadă în toate lagărele, numărul de deţinuţi trebuie ridicat la nivelul cerut de Reichsführerul SS. Medicii şefi ai lagărelor trebuie să facă totul pentru acest rezultat. Cel mai bun medic de lagăr de concentrare nu este cel ce crede că e bine să se evidenţieze printr-o severitate deplasată, ci cel ce men­ţine la cel mai înalt nivel posibil capacitatea de muncă de pe fiecare şantier, prin supravegherea sănătăţii deţinuţilor şi prin schimbările ce se impun ».

Ce putem crede despre acest ordin venit direct din partea Reichsführerului Heinrich Himmler, şeful tuturor poliţiilor din cel de al III-lea Reich ? Cum s-ar fi putut ca Himmler să sem­neze cu o mână ordinul de protecţie a sănătăţii deţinuţilor, la Buchenwald, apoi, cu cealaltă ordinul de extermi­nare, la Auschwitz. În ambele cazuri, ceea ce îl interesa era ca Reichul german să dispună de un maximum de oameni capabili de muncă.

Juratul Joyce Spencer – Îmi permit o întrebare, dom­nule avocat. De ce chestiunea supravieţuirii în lagărele de con­centrare depindea mai ales de hrana deţinuţilor? Hitler orga­niza foametea din sadism, sau din necesitate?

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Iată o întrebare foarte pertinentă. Adevărul e că, începând cu 1944, Germania a fost inca­pabilă să hrănească corect poporul, armata şi deţinuţii din lagărele de concentrare. Până în 1944, deţinuţii din lagăre pri­meau aceeaşi raţie ca populaţia civilă sau soldaţii SS, pe timpul antrenamentului. Această egalitate precară, mize­­ra­bilă uneori, nu permitea nimănui să o ţină în chefuri şi sărbători. Ea permitea însă supravieţuirea tuturora.

Juratul Joyce Spencer – Ne puteţi da unele precizări?

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Socialistul francez Paul Rassinier, deţinut la Buchenwald şi Dora, ne asi­gură că în acest ultim lagăr toată lumea primea dimineaţa o cicoare sau surogat de cafea, la amiază un litru de ciorbă şi 300 de grame de pâine, iar la orele 18⁰⁰ o rondelă de cârnat, un baton de mar­garină şi 200 grame de pâine. Cu 80 de pheningi, fiecare îşi putea cum­păra 12 ţigări, din zece în zece zile. Aceleaşi porţii se serveau şi la Buchenwald, unde raţia de pâine era de 250 de grame, în loc de 300, întrucât munca de aici era mai uşoară[36].

Banii câştigaţi de ei înșiși ar fi putut permite deținuților să ame­li­oreze, cât de cât, regimul zilnic. De cele mai multe ori, aceşti bani nu li se dădeau, fiind însuşiţi, sub diverse pretexte, de către mafia din lagăr, formată din decanii de lagăr, de bloc (baracă), poliţia auxiliară din deţinuţi privilegiaţi, lucruri bine explicate de Paul Rassinier, în Minciuna lui Ulise. Pe fondul crizei alimen­tare gene­rale, foametea din lagăre era organizată de mafia auto­gos­podărească a deţinuţilor, cu complicitatea mai mult sau mai puţin activă/pasivă, a unora dintre soldaţii și cadrele SS.

Către sfârşitul lui 1944, foametea din Germania luă pro­porţii dramatice. Bombardamentele aeriene americane şi engle­zeşti distruseseră 3428 kilometri de cale ferată, 14 tunele, 2395 poduri feroviare, 10 111 locomotive, 112 280 de vagoane, 46 032 de semnale feroviare, 2890 de staţii de schimbare a acelor de cale ferată. Criza germană devenise generală și atingea toate sectoarele de activitate. În martie 1945, pe frontul din Pomerania, nu mai era posibil niciun fel de transport strategic, tunurile germane nu dispuneau decât de patru proiectile pentru 24 de ore. Soldaţii ultimelor unităţi Waffen SS, ce se formau în nordul Berlinului, pentru a apăra capitala distrusă, primeau mai puţină hrană decât deţinuţii de la Dora, adică: 200 grame de pâine, o bucată de brânză sau salam, 20 de grame de margarină, o supă fără carne, un surogat de cafea şi două ţigări.

Acuzatorul public Ante Kozica – Domnule avocat, aşadar mortalitatea ridicată din lagărele germane, în ultimele luni de război (de exemplu de 13% la Dachau) a fost în primul rând rezultatul activităţii criminale a deţinuţilor privilegiaţi de sistemul socialist al auto-gospodăririi; pe de altă parte, blocada maritimă a Germaniei, distrugerile de război și altele au fost cauza ini­ţială și permanentă a foametei. Hrana disponibilă fiind tot mai puţină, mafia concentraţionară a deţinuţilor fura tot mai mult din raţia fiecăruia. Am înţeles bine?

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Exact. După treizeci de ani de minciuni şi manipulare a popoarelor, nedemnii câştigă­tori ai războiului și politrucii lor nu pot dovedi contrariul.

Acuzatorul public Ante Kozica – Ce crede despre toate acestea apărătorul lui Iuda?

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Nu cred nimic. Dezbaterea onoratului Tribunal depăşeşte cadrul procesului Jidă­nimea contra Hitler. Tribunalul nu trebuie să cerceteze de ce mureau goimii în lagărele de concentrare, ci să-l judece pe Hitler pentru exterminarea celor şase milioane de sfinţi mucenici ai Jidănimii. Holocaustul contra poporului meu este singurul lucru care contează.

Preşedintele Zermatten – Sentinţa se va pronunţa mâine dimineaţă. Şedinţa se ridică.

 

*

*          *

 

 

Însoţit de câţiva ziarişti francezi şi belgieni, am luat-o pe Karolinenstrasse către hotelul Kaiserhof. După a doua sau a treia înfăţişare a tribunalului, ziariştii se arătau foarte preocupaţi de procesul Nuremberg II.

– Avocatul Georg Kleist a demistificat perfect gogoriţa celor şase milioane şi a camerelor de gazare. Prea era gogonată minciuna! Cine poate crede că şase milioane de oameni pot fi ucişi fără urme, prin simpla aruncare pe fereastră sau prin aco­periş a unor cutiuţe Zyklon B ? Ce se întâmpla apoi cu miile de cadavre ? Intrau şi ele în cutiuţele cu insecticid ? Care tâmpiţi pot crede aşa ceva ?

– Totuşi, popoarele lumii au fost duse de nas. În primul rând popoarele Europei, exact acelea care cunoşteau mai bine situaţia, care se consideră civilizate, mai cu moţ decât africanii, eschimoșii, alte popoare şi populaţii !

– N-are rost să vorbim de popoare. Popoarele Europei, de exemplu, nu ştiu nimic. Europenii e azi trăiesc ca deţinuţii din lagă­rele germane sau sovietice de concentrare. Fiecare popor îşi are mafia pe care o merită, mafia ce vorbeşte în numele lui. Mafia din fruntea popoa­relor nu trebuie confundată cu popoarele înseşi. Ca şi deţi­nuţii din lagărele germane, popoarele sunt vinovate pentru că suportă mafia din fruntea lor, pentru că acceptă geambaşii ce îi conduc ca pe boi la abator, ca pe câinii cu lanţul ! Casta politică actuală este o imensă mafie, ce acţionează în fiecare ţară, dar și la nivel mondial.

Am putea reproşa apărătorului lui Hitler că n-a luat poziţie clară contra principiului însuşi al lagărelor de concentrare, că n-a denunţat suficient stupiditatea organizării lor interne pe sistemul falansterelor socialiştilor utopici şi ale chibu­ţurilor jidoveşti. Unii cred că a fost ceva de capul faimoasei organizaţii germane numită SS, ce pare că a fost mai curând o asociație de cugetători utopiști, poate chiar creștini !

– Din lagăre sau din jurul lor, soldații SS nu puteau fi nici savanţi, nici filosofi, nici îngeri. Falansterele socialiste, chibu­ţurile, mehavurile[37] jidoveşti, comunismul au fost inventate de filosofi și francmasoni, nu de savanţi, care le-ar fi încercat întâi pe animale, în laboratoare ! Soldaţii păzeau deţinuţii de la distanţă, aveau ordinele lor, erau supuşi disciplinei militare, se confor­mau prac­ticii din toate ţările ce se pretind civilizate.

Ştiţi cumva cum se petreceau lucrurile în sistemul penitenciar francez din ajunul războiului ? Să luăm, de exemplu, închisoarea din Riom. E vorba de o închisoare, nu de un lagăr, care, prin definiţie e provizoriu, o improvizaţie de moment, pentru rezol­varea unei situaţii trecă­toare. Închisorile sunt făcute să dureze decenii, secole. Mâine dimineaţă vă voi aduce un ziar ce explică cum se petreceau lucrurile la închisoarea din Riom, în 1939[38].

Nu cred să se fi schimbat între timp, deşi procurorii şi judecătorii francezi s-au proţăpit la Procesul Nuremberg I, arogându-și dreptul să judece sistemul concentraţionar al învin­şilor. Numai al învin­şilor ! Învingătorii se consideră îndreptățiți să impună învinşilor dreptul lor, să le bage pumnul în gură.

– Bineînţeles, admise Guadamur. Totuşi, tribunalul nostru tre­buie să condamne lagărele germane pentru stupiditatea lor admi­nistrativă.  Mă gândesc la mărturia lui Kogon : 10 000 deţi­nuţi în poziţie de drepţi, nu ştiu câte ore, în loc să se odihnească, să doarmă, că era dumunică, dacă nu mă înşel. Toate astea de ce ? Pentru că mafioţii chibuţniciei Häftlingsführung, un bleg de căpitan SS şi alţi băgători de seamă nu reuşeau să se pună de acord cu cifra absenţilor şi a prezenţilor…

Am petrecut noaptea la hotelul Kaiserhof iar la micul dejun m-am întâlnit cu un ziarist belgian, fost refugiat comunist din Spania republicană. În 1939, după Războiul civil din Spania, acesta petrecuse câteva luni în lagărul de concentrare franţuzesc de la Vernet, nu departe de Perpignan.

– Auschwitz, Dachau, Buchenwald erau adevărate cetăţi și rămân mândria lagărelor tuturor timpurilor, zise belgianul. Ele erau centre administrative construite inteligent, cu bulevarde, clădiri arătoase, apă rece și caldă, curent 24/24 inclusiv în garduri, încălzire centrală, poştă, cine­ma­tograf, bordel tot, confortul. Față de ce am văzut în lagărele franţu­zeşti de la Vernet sau Gurs, lagărele nemţeşti sunt precum carti­e­­rele muncitoreşti de la periferia marilor oraşe. Barăcile nem­ţeşti erau mai confortabile decât blocurile muncitoreşti, aveau totul la dispoziție. La Vernet sau la Gurs, refugiaţii spanioli își făceau nevoile prin bălării.

Propun o statistică pe cap de deținut, una compa­rativă : statistica robine­telor de apă curentă, a instalaţiilor sanitare din lagărele nemţeşti, pe de o parte, şi din cele franţuzeşti, englezeşti, americane sau ruseşti. Am avea surprize astronomice. Milioanele de deţinuţi ai Gulagului n-au auzit de hârtia igienică, trasul apei după nevoile fireşti, împrumutul unei cărţi, de la bibliotecă.

După război, pe vremea Procesului Nuremberg I, americanii au deţinut şi ucis mili­oane de soldaţi şi civili germani, prin înfometare, prin lipsa ori­căror barăci sau adăposturi, a medicamentelor, refuzul de a recunoaște militarilor statutul legal de prizonieri de război[39], pe care ar fi trebuit să-i trateze conform Convenţiei de la Geneva. Cum cre­deţi că i-au tratat ? Lagărele americane nu aveau nicio baracă, niciun robinet cu apă curentă, nimic, absolut nimic.

Vară sau iarnă, prizonierii dormeau în aer liber.  Terenuri de zeci, sute de hectare erau înconjurate cu sârmă ghimpată electrificată, posturi de pază din 50 în 50 de metri, hrană aproape inexistentă, asta au fost lagărele americane de concentare, din Germania învinsă. Lagărele americane din Germania au fost lagăre de exterminare într-o măsură mult mai mare decât cele din Gulagul sovietic. Dovada ? Milioane de militari şi civili germani au murit după război, în anii 1945, 1946, 1947, când Americanii, Ruşii, Fran­cezii și Englezii au organizat ştiinţific foa­metea ce trebuia să ucidă poporul german. Americanii sunt campionii genocidului postbelic și din întreaga istorie !

Totuși, barbariile penitenciaro-concentraţionare aliate nu ne-au împiedică să profităm de excelentul mic dejun.

*

*          *

 

Către orele 10⁰⁰, preşedintele Zermatten deschise şedinţa Tribunalului şi dădu citire sentinţei:

– Având în vedere că apărătorul lui Iuda nu a reuşit să aducă dovezi coerente cu privire la pierderile jidoveşti,

– Având în vedere că cifra Jidanilor dispăruţi a fost obţinută prin scăderea absenţilor din ţările Europei,

– Având în vedere că Jidovii absenţi din ţările europene emigraseră în Israel, Statele Unite sau America de Sud, fără să se ţină cont de acest lucru,

– Având în vedere că majoritatea Jidovilor din Polonia, Ungaria, Slovacia şi România au reuşit să emigreze în Turcia şi de acolo în toată lumea,

– Având în vedere că cifra de şase milioane de morţi este imaginară, fără nicio legătură cu estimările statistice de astăzi, ce variază între 75 000 şi 300 000 de absenţi,

– Având în vedere că pentru justificarea celor 6 000 000 de morţi sau dispăruţi s-a imaginat arma fantomă, de distrugere inedită, numită cameră de gazare, pe care n-a văzut-o nimeni,

– Având în vedere că apărătorul Jidănimii n-a prezentat Tribunalului această armă, nici fotografia sau schema tehnică de funcți­onare a acestei presupuse arme,

– Având în vedere că arma numită cameră de gazare n-a putut fi găsită niciunde, că apărătorul lui Iuda n-a putut explica unde se găsește această armă, cum funcţionează ea, tribunalul consideră că aceasta n-a existat în realitate, fiind o invenţie macabră și stupidă a propagandei aliate de război,

– Având în vedere că socotelile şi calculele privind randa­mentul uzinei morţii, ce ar fi existat la Auschwitz, demon­strează impo­sibilitatea holocaustului, inclusiv în cazul că acesta ar fi fost cu adevărat ordonat de către autorităţile naziste,

– Având în vedere că Tribunalele Nuremberg I, cel din Ierusalim şi celelalte n-au putut dovedi existenţa unui ordin de exter­minare a Jidovilor, sau a altor deţinuţi ori prizonieri,

– Avînd în vedere că ofiţeri precum Eichmann, Kalten­brunner sau alţii nu puteau intreprinde distrugerea a şase mili­oane de oameni fără un ordin scris şi semnat de Hitler, singurul om ce ar fi putut lua o astfel de decizie,

– Având în vedere că oricine ar fi intreprins o astfel de acţiune ar fi păstrat ordinul pe baza căruia a acţionat, pentru a se justifica în caz de nevoie,

– Având în vedere că deşi birocraţia germană a fost foarte bine organizată, înregistrând şi păstrând o mulţime de acte şi hârtii de mică importanţă, un astfel de ordin nu s-a putut găsi în niciun fel,

– Având în vederecă nu s-a găsit nicio indicație că un astfel de ordin ar fi fost emis de cineva şi înregistrat undeva, tribunalul trage concluzia că acest ordin n-a existat, că, în consecinţă, n-a existat nici voinţa politică de exterminare a poporului jidovesc,

– Având în vedere că până la atentatul din 20 iulie 1944, cu singura excepţie a Nopţii cuţitelor lungi, Hitler a preferat să îşi interneze adversarii şi inamicii, nu să îi suprime fizic, precum Stalin, Iosip Broz Tito sau generalul francez De Gaulle,

– Având în vedere că politica de internare a adversarilor a cuprins mase tot mai mari de oameni şi că a fost urmată până la sfârşit, Germania fiind în stare de blocus din 1939 şi paralizată începând cu 1944, în imposibilitate de a-şi apăra populaţia din oraşe şi sate,

– Având în vedere că în ultimele luni de răz­boi, Germania a fost în imposibilitate de a face faţă foametei şi epidemiilor, că întreaga ei populaţie a fost confruntată cu moartea,

– Având în vedere că cei mai mulţi morţi s-au înregistrat exact în ultimele luni de război, printre femeile, copiii şi bătrânii din marile oraşe, nu din lagărele de concentrare,

Pentru toate aceste motive,

Tribunalul Nuremberg II

 

– Condamnă Jidănimea pentru fals şi uz de fals, prin denun­ţarea mincinoasă a unui pretins holocaust de şase milioane de victime, escrocherie vizând obţinerea enormelor sume de bani folosite pentru edificarea Statului actual Israel, creaţie arbitrară, rasistă, teroristă şi imperialistă.

– Condamnă pe Hitler pentru că a imitat politica mai veche sau mai nouă a Angliei, Rusiei, Statelor Unite și altor ţări ce au inventat lagărele de concentrare, care uneori s-au dovedit a fi şi de exterminare.

– Condamnă pe Hitler pentru că a construit lagăre de con­cen­trare a oamenilor fără să dispună de mijloace suficiente pen­tru a-i hrăni şi îngriji pe cei internaţi, care astfel au murit de foame şi de mizerie, vinovaţi şi nevinovaţi deopotrivă, printre care un număr de Jidani imposibil de determinat cu precizie, dar care, în stadiul actual al cercetării istorice şi al anchetei nu poate depăşi o zecime din ceea ce pretinde Jidănimea.

 

Şedinţa se ridică dar Procesul Nuremberg II continuă.

Spre Anti-Librărie

Spre Infățișarea a cincea

NOTE:

[1]. David Rousset, L’Univers concentrationnaire, Editions de Minuit, Paris, 1965, pp. 108-109.

[2]. Nuremberg, document PS-3762, vol. XXXIII, pp. 68-70.

[3]. François Bayle, Croix gammée contre caducée, Neustadt, 1950, p. 236.

[4]. Cf. La Terre retrouvée (Pământul regăsit), 25 decembrie 1960.

[5]. Nuremberg, documentul NG-2586-g. «»

[6]. Nuremberg, document PS-1919, vol. XXIX, p. 145.

[7]. Nuremberg, document PS-1517, vol. XXVII, p. 270.

[8]. Nuremberg, vol. XI, p. 562.

[9]. Protocoalele Înţelepţilor Sionului, ed. cit., Şedinţa a XII-a.

[10]. Nuremberg, vol. II, p. 128.

[11]. « După trei zile de mers, am ajuns la frontiera zonei de ocupaţie sovi­etică din Polonia. Călăii noştri ne ordonaseră să punem mâinile pe cap şi să strigăm din răsputeri « Trăiască Stalin !». Santinelele rusești ne-au împins către un sat din zona germană, lăsându-ne de capul nostru. Peste noapte, am traversat frontiera, ajungând într-un mic sat jidovesc din zona sovietică, unde coreligionarii noştri ne-au găzduit ». Le Figaro, 2 mai 1961.

[12]. Conform informaţiilor Institutului Naţional de Statistică şi Studii Econo­mice, la 1 decembrie 1961, fişierul mecanografic al deportaţilor şi internaţilor din războiului 1939-1945, indica următoarele cifre pentru carte­lele eliberate deportaţilor, internaţilor şi împuterniciţilor acestora :

În viaţă                              Decedaţi

Deportaţi partizani                             16702                                   9783

Deportaţi politici                                 13415                                   9235

Internaţi partizani                                9911                                   5759

Internaţi politici                                   10117                                    2130

Total                                                     50145                                   26907

Total general                                                        77 052

(Răspuns la o întrebare a deputatului Ziller)

[13]. Nuremberg, Document PS-1533.

[14]. Nuremberg, vo. VI, p. 377.

[15]. Poliakov, Bréviaire de la haine, Calmann-Lévy, Paris, p.228 şi următoarele.

[16]. Nuremberg, document NO-365.

[17]. Le commandant d’Auschwitz parle, Julliard, Paris, 1959, p. 211.

[18]. Avertismentul din fruntea cărţii Vorbeşte comandantul de la Auschwitz a fost redactat de Comitetul Internaţional Auschwitz.

[19]. Le commandant d’Auschwitz parle, ed. cit. pp-174-178.

[20]. Ibid. pp. 179-181.

[21]. Ibid. p. 230.

[22]. Camerele de gazare de la Dachau nu au fost niciodată terminate, nici puse în funcţiune (…) Exterminarea masivă a Jidanilor, prin gaze, ar fi înce­put în 1941-1942, în câteva locuri din Polonia ocupată, cu ajutorul insta­laţiilor tehnice prevăzute în acest scop, în niciun caz însă pe teritoriul german. (Die Zeit, 19 august 1960).

[23]. Benedikt Kautsky, Teufel und Verdammte, Büchergilde Gutenberg, Zurich, 1946.

[24]. Ibid.: « Ich will hier noch kurze Schilderung der Gaskammern ein flechten die ich zwar selbst nicht gesehen habe, die mir aber von so vielen glaubwürdig dargestellt worden sind ».

[25]. Nuremberg, vol. XII, p. 175.

[26]. Nuremberg, vol. XI, p. 248.

[27]. «Theresienstadt, 23 mai 1944

Dragă Chawer, mulţumindu-vă cordial, anunţăm primirea scrisorii voas­tre din 8 ale lunii. Cu mare bucurie, profităm de ocazia de a vă scrie. Vă rugăm, salutaţi, mulţumiţi prietenii ce se ocupă de noi. După cum spu­neţi în scrisoare, cele venite din Istambul şi Lisabona sunt opera prietenilor noştri. Din aceleaşi locuri, prietenii din Viena, ce trăiesc cu noi, au primit şi ei ce li s-a trimis. Viața noastră e bine organizată, n-avem motive să ne plângem. Trimiterile voastre ne bucură, fiind, pentru noi, simbolul prieteniei voastre.

Lagărul Theresienstadt este un veritabil oraş jidovesc, în care totul se face de către Jidani – de la curăţatul străzilor până la modernul sistem sanitar, case pentru bolnavi, serviciu medical perfect organizat, un important personal spitalicesc, de la lucrări tehnice diverse la pregătirea mâncării în bucătăriile comunităţii, de la poliţie la pompierii privaţi, serviciile speciale judiciare, postale şi de circulaţie, de la banca cu moneda ei specială, la magazinele alimentare, de îmbrăcăminte, articole menajere, organizarea plăcerilor în cadrul cărora avem teatru, conferinţe regulate, concerte.

Copiii, de care ne ocupăm în mod deosebit, trăiesc în creşe, case de copii, iar bătrânii ce nu mai pot lucra sunt în ospicii, sub supravegherea medicilor. Cei ce pot lucra sunt repartizaţi în serviciul interior. În toate sectoarele vieţii am reunit remarcabile capacităţi profesionale. Asta nu are numai avantajul lucrărilor corecte, de specialitate, ce trebuiesc făcute, din punct de vedere tehnic, igienic şi administrativ, ci şi pe acela al vieţii culturale, foarte bogată din punct de vedere jidovesc şi nu numai. Biblioteca noastră are aproximativ 50 000 de volume, mai multe săli de lectură, cafenea cu muzică permanentă, pentru cei vârstnici. Baia centrală şi spălătoria urbană răspund nevoilor de igienă generală, căreia îi acordăm o mare importanţă. Antetul acestei scrisori prezintă vederea generală a oraşului nostru.

Starea generală de sănătate este absolut satisfăcătoare, lucru pentru care mulţumim în primul rând poziţiei climatice din Theresienstadt, apoi devota­mentului medicilor pe care nimic nu-i descurajează, care ne asigură alimen­tarea cu alimente şi medicamente. Cu trimiterile primite de la amici şi ceea ce ne este pus la dispoziţie, de direcţia autonomă jidovească a lagărului, suntem perfect îngrijiţi din punct de vedere sanitar şi alimentar. Luând cunoştinţă de primirea celor ce ne-aţi trimis, mulţumim din toată inima, vouă şi prietenilor.

Ne-am bucura să primim mai des veşti de la voi. Ne gândim mereu la prietenii care, prin intermediul vostru, arată că se gândesc la noi. Adesea ne rugăm şi noi pentru posibilitatea unei Allia. Cu foarte mare interes am aflat că şi eforturile voastre tind tot către o astfel de soluţionare a problemei, oricât de modestă ar fi să fie.

Vă mulţumim pentru gândurile prieteneşti, suntem bucuroşi că relaţiile noastre s-au restabilit. Aşteptăm veşti noi de la voi.

Cu un salut cordial, ai voştri : Dr. Franz Kahn, Dr. Erich Munk, Dr, Paul Epstein, Ing. Otto Zuker, Dr. Erich Oesterreicher, Gert Körbel».

[28]. În ultimul an de război, CICR a putut vizita lagărul Theresienstadt, rezervat exclusiv Jidanilor, ce beneficiază de condiţii speciale. Conform anumitor informaţii CICR, a fost vorba de o experienţă a unor şefi ai Reichului, mai puţin ostili Jidanilor decât alţi responsabili ai politicii rasiale germane. S-a dat Jidanilor posibilitatea de a-şi organiza viaţa în comun, într-un oraş admi­nistrat de ei înşişi, bucurându-se de autonomie cvasi-completă.

În mai multe rânduri, CICR a primit autorizaţia de a vizita Theresienstadt; totuşi, în urma dificultăţilor create de autorităţile locale, această vizită nu a putut avea loc decât în iunie 1944. Cu această ocazie, decanul Jidovilor declară CICR, în prezenţa unui delegat al autorităţii germane, că 34 000 de Jidani trăiesc în acest oraş, în condiţii materiale acceptabile. Ulterior, în spiritul anumitor conducători ai organizaţiilor jidoveşti, au apărut îndoieli cu privire la justeţea acestei declaraţii. Faţă cu această situaţie, CICR solicită guvernului german o nouă autorizaţie de vizită. După negocieri dificile, care au durat cam mult, din cauza părţii germane, doi delegaţi CICR primiră o a doua autorizaţie de vizită, a lagărului, care a avut loc la 6 aprilie 1945. Aceştia au confirmat impresia favorabilă din prima vizită. (…)

O a treia vizită a avut loc la 23 aprilie 1945. Vreme de două ore, fără obiecţii din partea ofiţerilor şi civililor germani ce mă însoţeau, am putut inspecta tot ceea ce îmi trezise curiozitatea, în cursul vizitei din 6 aprilie. Din această vizită, absolut liberă, a edificiilor oraşului şi a barăcilor anexe, m-am întors cu o impresie identică celei din vizita de la 6 aprilie, cu convingerea că nu s-a făcut nicio punere specială în scenă. Locuitorii din Theresienstadt îşi trăiesc zilele aşa cum am constatat de trei ori la rând». (Raport al Comitetului internaţional al Crucii Roşii pe timpul celui de al II-lea Război mondial, Geneva 1947 şi 1948, vol. I, p.671 şi vol. III, p. 131).

[29]. Editions Heinz Roth, Odenhausen-am-Lumda, februarie 1973.

[30]. Raport al Comitetului internaţional al Crucii Roşii, privind activitatea pe timpul celui de al II-lea Război mondial, op. cit., vol. I, pp. 877-879.

[31]. Thies Christophersen, Mohrkirch, 1973, Kritik Verlag şi SEDE.

­« După război, am auzit că lagărul de exterminare nu era la Auschwitz ci la Birkenau. Am fost şi la Birkenau, lagăr ce nu mi-a plăcut : era murdar, supra-aglomerat, neglijenţe la tot pasul. Am văzut multe familii cu copiii lor, iar acest spectacol mi-a făcut rău. Mi s-a spus că nu se doreşte separarea copiilor de părinţii ce fac obiectul măsurilor de internare. Bucuroşi, copii se jucau cu mingia. După mine, locul lor nu era într-un lagăr şi consider foarte rea scuza că şi Anglia a făcut la fel, pe timpul războiului cu Burii. Am spus asta superiorului meu, care mi-a răspuns : Sunt de aceeaşi părere, dar n-am nicio putere.

Treaba mea era să găsesc o sută de muncitori la Birkenau, pentru a îngriji plantaţiile de Kok-sagis. În cazurile de acest gen, se proceda astfel : cu ocazia apelului, oamenii erau întrebaţi dacă sunt dispuşi să facă această muncă, şi dacă au mai făcut ceva asemănător. Mai târziu însă, selecţia asta a fost total deformată. Era normal să ocupi deţinuţii, ei înşişi cereau asta. Selecţia nu avea alt scop decât utilizarea fiecărui deţinut conform gusturilor şi capaci­tăţilor sale, stării lui de sănătate.

La Auschwitz era mult mai multă mână de lucru disponibilă, decât muncă de efectuat. Bineînţeles, voiam muncitori familiarizaţi cu munca pămân­tului. Jidanii nu erau buni pentru asta. Polonezii, în schimb, erau o excelentă forţă de muncă. Ţiganii erau inutilizabili. Coloana mea de femei de la Birkenau se numea Comandoul 11 şi venea în fiecare zi pe jos până la Raisko, pentru a îngriji cultura de plante din care se făcea cauciuc. Bineînţeles, comandoul femeiesc trecea prin toate cordoanele de santinele. Zilnic aveam de-a face cu aceste femei, le ascultam cu plăcere doleanţele. Odată am văzut o santinelă ce i-a tras un şut uneia dintre ele.

Am apostrofat soldatul, care mi-a spus că femeia în cauză l-a făcut „porc de nazist”. El însă o insultase primul, din care cauză am raportat incidentul la conducerea lagărului. Ca urmare, santinela a fost pedepsită şi trimisă la batalionul disciplinar din Dantzig. În urma acestui fapt, m-am bucurat de respectul tuturor deţinuţilor, mai ales al muncitoarele mele, din Comandoul 11. Adesea eram căutat de deţinuţii ce voiau să depună vreo cerere, ori să se plângă pentru ceva. Făceam ce puteam pentru ei, îi consideram prizonieri, nu inamici, le acordam favoruri contrare regulamentului. Cea mai mare plăcere pe care o puteam oferi munci­toarelor mele era de a le însoţi la Sula, râul apropiat, în care s-au scăldat în voie, pe timpul verii caniculare din 1944.

Comandoul agricultoarelor de la Birkenau era un grup vesel. Lucrând, muncitoarele mele cântau cântece poloneze, iar ţigăncile dansau. Indignat şi îngrijorat din cauza denutriţiei lor, le-am acordat, la început, câteva zile de refacere. Am luat adesea masa de prânz la cantina lor rulantă, iar mâncarea nu mi s-a părut proastă. Comandoul 11 avea şi surse secrete de hrană, ştiind să găsească tot felul de trufandale şi bunătăţi în ascunzătorile umplute, pe timpul nopţii, de către prieteni. S-a întâmplat ca unii dintre aceşti prieteni externi să îmbrace uniforma unui deţinut şi să rămână în locul lui, procurând acestuia câteva zile de permisie specială ! Auschwitzul era în Polonia, iar civilii îi ajutau cum puteau pe deţinuţi, fără să le pese de legalitate.

Aş fi cerut o permisie de studii, în timpul iernii, dar situaţia militară era gravă, perspectivele şi mai grave. Mi s-a propus un curs prin corespondenţă şi am primit cărţile necesare. O deţinută jidoavcă, din Praga, doctor în medi­cină, m-a ajutat să studiez. În fiecare zi primeam lecţii particulare de la ea şi de la alte câteva. La Raisko, acest lucru era posibil. Jidanii erau inteligenţi şi amabili, pe cât i-am putut cunoaşte la Auschwitz.

Peste vară, m-a vizitat mama. Într-o seară, m-a întrebat unde e crema­toriul, în care se ard oameni? N-auzisem de aşa ceva. Am întrebat-o pe Olga, care ştia multe. Nici ea nu ştia acest lucru. Mi-a arătat însă direcţia Bielitz, unde cerul lucea cumva, într-un fel. M-am dus la Bielitz, unde era o mină, la care lucrau tot deţinuţi. Nu am găsit nimic suspect. Am întrebat colegii de acolo. Săltând din umeri, mi-au spus să nu cred zvonurile care circulă.

Bineînţeles, există un crematoriu la Auschwitz. Aici trăiesc 200 000 de oameni. În toate oraşele de 200 000 de oameni există un crematoriu. Ca peste tot se moare și la Auschwitz. Mor nu numai deţinuţii. De exemplu, a murit şi nevasta colonelului cutare. M-am mulţumit cu acest răspuns.

Pe durata şederii la Auschwitz n-am remarcat nicio indi­caţie despre vreo cameră de gazare. Povestea cu mirosul de carne arsă, ce plutea peste lagăr, e o minciună. Alături de lagărul principal era potco­văria. Miro­sul de copită arsă era dezagreabil. Potcovarul şef de acolo trăieşte încă în satul vecin.

Prin intermediul colegului meu « C », pe care l-am vizitat recent, am auzit că mulţi dintre foştii deţinuţi sunt acum în Statele Unite. El e în corespon­denţă cu câţiva. Printre aceştia, unii erau gata să vină pentru a mărturisi în favoarea ofiţerilor SS, cu ocazia  proceselor lagărelor. Unii au şi venit, dar au fost refuzaţi de tribunale, iar presa naţională a evocat faptul acesta.

La Auschwitz nu exista niciun secret. În septembrie 1944, o comisie a Crucii Roşii Internaţionale a vizitat lagărul. A interesat-o mai ales Birkenau.

 

[32]. Cf. Dr. Wilhelm Stäglich, Le Mythe d’Auschwitz, La Vieille Taupe.

« În 1944 am fost ofiţer-ordonanţă la statul major Fallschirm Flakabt L2. Între jumătatea lui iulie şi cea a lui septembrie, unitatea mea a fost în apropi­erea lagărului Auschwitz, pentru protejarea instalaţiilor industriale în care lucrau deţinuţii. Statul nostru major era în micul sat Osiek, nu departe de Auschwitz. O vreme am fost hrăniţi de acest lagăr, ce dispunea de abator şi brutărie. Am însoţit de multe ori ofiţerul însărcinat cu hrana, care colabora cu omologul său din lagăr.

Odată am fost pentru plata hranei pri­mite, altă dată, împreună cu alţi ofiţeri, am fost invitaţi să vizităm lagărul. În total, cred că am fost de trei sau patru ori. Cu ocazia acestor vizite, n-am văzut nicio instalaţie de gazare, nici crematorii, instrumente de tortură sau altele aseme­nea. Totul era foarte îngrijit, organizarea perfectă. Pe lângă intre­prin­derile menţionate, lagărul mai avea o fabrică de încălţăminte şi una de haine. Deţinuţii locuiau în barăci. Fiecare avea patul lui.

Lagărul mi-a amintit Serviciul Muncii, în care am petrecut şase luni. El era însă mult mai mare. Cu ocazia vizitelor n-am remarcat ca vreun deţinut să fi fost maltratat de cineva. De altfel, peste zi, în lagăr nu erau decât deţinuţii însărcinaţi cu curăţenia şi cei ce lucrau în micile intreprinderi artizanale. Cu ocazia uneia dintre vizite, am remarcat câteva deţinute, jidoavce, care lucrau în birourile direcţiei lagărului. Fiecare avea sticla ei cu lapte. Niciun deţinut nu părea să se teamă de ceva. De moarte nici gând. Afirm că populaţia germană din Osiek nu avea cunoştinţă de pretinsele atrocităţi, nici de exterminarea pusă astăzi pe seama acestui lagăr ». (Courrier du Continent, nr. 203, Lausanne, p. 4).

Nota Vieille Taupe : Pentru mărturia sa, Wilhelm Stäglich a fost conda­mnat la reducerea pensiei. Bazat pe notorietatea masacrelor, tribunalul învingăto­rilor a considerat că Stäglich n-a putut vedea ceea ce afirmă că a văzut!.

[33]. Thies Christophersen, Minciuna Auschwitz.

[34]. Eugen Kogon, L’Enfer organisé, ed. La Jeune Parque, Paris, 1947,

[35]. Termenul de blatnoi apare în Fără pașaport prin URSS, cartea lui Johann Urwich, român de origine germană, din Urlați (Prahova), unul dintre conducătorii grevei din vara lui 1953, a milioanelor de „zeck”, prizonierii miilor de lagăre sovietice de muncă și concentrare. Blatnoii erau atotpu­ternicii deținuți-mafiți din lagărele sovietice, care făceau și desfăceau totul în Gulag. Din lagărele sovietice, termenul a trecut în sistemul concentraționar roman, apoi în limba română, sub forma blatagiu, pe blat, a face blatul.

[36]. La Dora se construiseră uzinele subterane, în care nemţii produceau rachetele V₁, V₂ şi celelalte, cu care sperau să schimbe soarta războiului. O uzină subterană însemna două sau mai multe hale immense, paralele, lungi de câțiva kilometri, largi de peste o sută de metri, legate între ele prin mai multe tunele. Faza de construcţie a uzinei era foarte grea, din punctul de vedere al munci, dar şi periculoasă. Acestea sunt descrise de Rassinier în Minciuna lui Ulise, ce poate fi găsită, în limba română, pe internet la: www.aaargh.vho , incorectpolitic.com ,  etc.

[37]. Chibuţul este obştea, unitatea socială şi economică iudeo-jidovească, în cadrul căreia, cel puţin teoretic, totul e în comun, munca după aptitudinile fiecăruia iar retribuţia dacă nu după nevoi, ca în comunism, în orice caz relativ egală. În chibuţ, totul e comun, mai puţin oamenii – bărbaţii, femeile, copiii aparţinându-şi lor înşile – ultimii de la o anumită vârstă. Mehavul, este o formă specială de chibuţ, în care oamenii înşişi sunt în comun, nimeni nu îşi mai aparţine lui însuşi, ci tuturora! În mehav familia dispare, amorul e liber, inclusiv între fraţi şi surori, părinţi şi copii, putem vorbi de comunismul primilor creștini, poate singurul comunism ce a existat vreodată.

În teorie, lagărele germane de concentrare au fost republici chibuţnice, nu mehaviste. Ele au fost unităţi social-economice autonome, cu economia, moneda, finan­ţele şi banca lor, ceea ce lega sufleteşte pe cei în cauză, care se mândreau cu lagărul lor, erau solidari cu acesta, ca suporterii echipelor sportive sau credin­cioșii cu bisericile lor. Diferenţa constă în aceea că microbiştii echipelor de fotbal formează comunităţi efemere, imperfecte, ocazionale, adesea pe durata meciului, a vreunei încăierării cu suporterii echipei adverse, după meci. La început întâmplătoare, solidaritatea sufletească a aparţinătorilor unui lagăr de concentrare devenea cu timpul durabilă, oamenii fiind mândri că aparţineau unui lagăr faimos, ca Auschwitzul, după cum bucureştenii se ocoşesc că aparţin capitalei bordelului încă numit România, nu unei urbe nenorocite şi uitate de Dumnezeu, precum Caracalul, Mizilul sau Strehaia.

[38]. Disciplina la Închisoarea central din Riom, în 1939.

«Trei elemente trebuie reţinute în ce priveşte disciplina penitenciară.  Primul este instituirea ierarhiei interne între deţinuţi, ierarhie ce colaborează cu gardienii pentru păstrarea ordinii. Francezii ridică nasul, fac pe indignaţii faţă de puşcăriile şi lagărele naziste, în care deţinuţi benevoli formează poliţia internă ce colaborează cu paza SS externă. Ei reproşează Germanilor că habar n-aveau de ce se petrecea în ţara lor.

Nici Francezii însă n-au ştiut, nu ştiu nici azi ce se petrece în ţara lor, pe cale de dispariție. Mafia deţinuţilor din lagărele germane există şi în închisorile din Franţa. Din cadrul ei fac parte gardieni și francezi liberi, ce lucrează în închisori. Administrarea închisorilor franţuzeşti se face de către unii deţinuţi care, evident, se bucură de anumite avantaje. Unii deţinuţi sunt şefi de dormitoare, alţii şefi la bucătărie, ateliere, etc. Lângă patul lor, aceştia au butonul roşu, pe care apasă când se petrece ceva anormal, simple discuţii, lecturi interzise, etc.

În închisoarea Riom există o a doua închisoare, internă, numită „Quartier fort”, adevărat laborator de tortură, cuvânt deloc exagerat. Tortura este al doilea element al disciplinei penitenciare. Precum Infernul lui Dante, „Quartier-ul” îşi are sub-cartierele lui. Primul sub-cartier e Sala de disciplină, unde deţinuţii sunt obligaţi să meargă în cerc, cu pauze scurte, în ritmul impus de un mafiot bine hrănit, în vreme ce deţinuţii de rând sunt înfometaţi.

Şuturile în fund, abdomen, loviturile cu pulanul de cauciuc sau cu bâta sunt la ordinea zilei. Deţinuţii ce se întorc din „Quartier” sunt plini de vânătăi şi lovituri proaspete. Recalcitranţii sunt pedepsiţi cu Celula, un fel de grotă umedă, friguroasă, plină de şobolani, unde unii deţinuţii petrec zeci de zile. Pedeapsa maximă e de 90 de zile, ceea ce înseamnă condamnarea la moarte. La „celulă”, deţinuţii primesc o gamelă de ciorbă din patru în patru zile, uneori fiind readuşi în sala de disciplină, unde sunt torturaţi cu rafina­ment indescriptibil.

Între torturi, cea mai curentă e cămaşa de forţă : mâinile victi­mei se leagă la spate şi se trag în sus, către gât. Astfel legat, cu ajutorul unui scripete, deţinutul este săltat şi menţinut ore în şir,  uneori lovit până moare. Afirm cu toată răspunderea că naziştii n-au adus decât cel mult perfecţionări minore la arta franţuzească de a ucide lent, la foc domol». (Pierre Bernard, Révolution prolétaire, iunie 1949).

[39]. Pentru a nu recunoaşte prizonierilor germani calitatea de prizonieri de război, protejaţi de Convenţia de la Geneva, comandantul suprem al forţelor armate americane din Europa, generalul Dwight David Eisenhower a născocit termenul de FED = Forţe inamice dezarmate ! Botezându-şi prizonierii de război FED, Statele Unite, prin generalul Eisenhower, şi-au permis să închidă prizonierii de război germani în ţarcuri de sute de hectare, înconjurate cu trei rânduri de sârmă ghimpată, fără nicio construcţie, fără apă curentă, fără nimic, absolut nimic !

Hrana zilnică se reducea la o pâine de 3 kg pentru zece oameni, care le era aruncată acestora din turnurile de pază. În unele dintre lagărele lor, soldaţii americani se amuzau făcând pariuri pe seama prizonie­rilor, ce trebuiau împuşcaţi în cap, dintr-un turn de pază aflat la o anumită distanţă. Cel ce reuşea să planteze glonţul, exact în capul prizonierului, câştiga cinci dolari. Dacă nu reuşea să-l lovească în cap, pierdea cinci dolari. Potrivit cercetătorului canadian James Bacque, peste 800 000 de prizonieri germani au fost exterminaţi în lagărele americane din Germania învinsă.

În registrele de stare civilă ale lagărelor americane, moartea unui FED era consemnată prin frmulaa Mort din diverse motive, de unde titlul cărţii din care am aflat multe minunății ale democrației de peste ocean. Situaţia aceasta a durat până către iarna lui 1945, când generalul american George Patton i-a pus capăt. Surse : James Bacque, Morţi din diverse motive, Ion V. Emilian, Vă ordon : TRECEŢI PRUTUL.