ARGUMENTUM

Cel mai efectiv mod de a distruge un popor este de
a-i nega și a-i împiedica înțelegerea propriei sale istorii.
George Orwell – citat de Gerard Menuhin în
Spune Adevărul și fă-l de rușine pe Diavol
Mai mulți oameni au ars în marea de flăcări de la Dresda,
decât au murit la Hiroshima și Nagasaki împreună.
The Independent, Londra, 20 decembrie 2001, p. 19

Ideologiile dominante, doctrinele, religiile actuale consi­deră că  tehnologia este neutră, făcând bine sau rău funcție de intențiile celor ce o stăpânesc, care o consideră proprietatea lor. În realitate, neajunsurile de care suferă omenirea nu sunt neapărat efectul relelor intenții ale constructorilor și proprietarilor tehnologiei, nici al impru­dențelor sau gafelor datorate neajunsurilor civilizației actuale, decurgând din metafizica de după sinodul creștin (Niceea, 325), când menta­litatea europeană a derapat către modul acaparator sau deșertic, iudeo-cyborgian, de a fi, care s-a dovedit funest pentru noi. Omenesc sau post-omenesc, modul acesta de a fi constă în permanenta confuzie dintre scopuri și mijloace, teoretizată de Machiavelli și discipolii lui fără număr. Multe din relele de care suferă civilizația noastră decurg automat și inevitabil din specificitatea și caracteristicile tehnologiei noastre, ce ne incită a confunda scopul cu mijloacele. Tehnologia este și rămâne un mijloc. Ea nu trebuie confundată cu scopul. Tehnologia a reușit să-și impună propria-i lege în fața celor ce se înșeală crezând că ei decid totul. Neîncrederea în principiile și funcționarea princi­palelor noastre instituții pornesc din acest fapt, de care opțiunile și alternativele viitoare trebuie să țină cont.

Născută din magia chirurgicală de ziua a opta, din ritualul tăierii împre­jur și certitudinea de a fi fost investită și instituită stăpână absolută a între­gii lumi, cu mări, oceane, vegetale, animale, tot ce există, inclusiv goyimii, animalele cu chip de om, unealta biologică, scula sau tehnologia iehovistă a produs cyborgul mondialist și globalist, ce ne-a con­dus la confuzia mijloa­celor cu scopul acțiu­nilor, schimbarea desti­nului omenesc, trans­for­marea omenirii în mijlocul de realizare absurdo-caricatural al ideologiilor, credințelor, doctrinelor, preju­decăților, absurdităților, multe demen­­țiale, între care metafizica BLM, minus- sau anti-cultura Woke, monumentala ultimă sau penultimă trăznaie ameri­cană, ce pare a fi printre accesoriile finale ale ultimei escatologii, a disperării, cântecul de lebădă al multi-milenarelor culturi și civilizații de pe Bătrânul continent, pe care mulți deja îl aud. Cyborgul preistoric, robotul de ziua a opta, clona văduvită de orga­nul împlinirii omenești și-a impus satanismul, dând peste mână omenirii, Creatorului, întregului univers.

PRO ȘI CONTRA pune în discuție principiile, aspectele și opțiunile mai vechi sau mai noi ale culturii și civilizației, funcționarea institu­țiilor fundamentale ale acestora, reamintind eventuale alter­native, ezitări, soluții pierdute, calomniatele și uitatele victorii trecute ale societății actuale. Iată unele dintre acestea, așa cum au fost și încă sunt văzute de diverse perso­naliăți sau instituții europene din  epoca noastră:

”Național-socialismul a fost un răspuns european la întrebarea seco­lului. El a fost cea mai nobilă cauză în care un german își putea întrebuința tăria ce i-a fost dată. A fost o ideologie autentic socialistă, un ideal de puritate culturală legată de sânge. De aceea, la ora nevoii de ceea ce a fost și prin­cipiul meu în viață, nu pot să renunț la idealul Germaniei pacificate social și al Europei ce-și recunoaște valorile. Le rămân credincios”.

(Vezi Gerard Menuhin, Spune Adevărul și fă-l de
rușine pe Diavol, Samizdat, Zurich 2022, p. 97)

Există mai multe tipuri de socialism. Nu avem o definiție care să le
subsumeze pe toate. (Peter Lamb, J. C. Docherty, Dicționar istoric de socialism,
Scarecrow Press, Lanham, Maryland/Oxford, 2006, p.1.
Aceste tipuri diferă prin genul de proprietate socială pe care îl propun,
prin gradul în care se bazează pe piață și pe planificare, felul cum trebuie
organizată conducerea administrativă în instituțiile productive și rolul
statului în construirea socialismului.

(Alec Nove, ”Socialism” în Noul Dicționar
Palgrave de Economie, Basingstoke, New York, 2008), (Wikipedia)

Adevărata comunitate națională pe care național-socialismul a creat-o
trebuie păstrată, nebunia partidelor, așa cum era înainte de 1933, nu
trebuie să reapară niciodată.

”Din jurnalul ultimului Cancelar al Reichului”, în Regierung Dönitz:
Die letzte Tage des Dritten Reiches, Druffel-Verlag, Leoni 1981, p. 197

Nu există socialism care nu se ridică din sânul propriului popor.

A. H.

Crima de neiertat a Germaniei dinainte de al doilea Război mondial a
fost încercarea de a-și sustrage puterea economică de sub influența
sistemului comercial mondial și de a-și crea propriul mecanism care
tăgăduia finanței mondiale oportunitatea de a profita.

W. Churchill către lord Robert Boothby, în Sidney
Rogerson, Propaganda în războiul următor, Londra 1938,
citat de Gerard Menuhin, p. 92

Protocoalele sunt îndeplinite. Sionismul conduce lumea. El a provocat
al doilea Război mondial din cauză că Hitler a tras pe sfoară banda de
bancheri jidani și creștini, care i-au dat o sută de mii de dolari și va
începe al treilea război mondial, dacă- necesar, pentru a înrobi complet
poporul, cum cer Protocoalele.

(Henri Klein, Sionismul conduce lumea,
Liberty Bell Publications. Reedy West Virginia, 1978)

După revoluția națională din 1933, universitățile germane s-au străduit
să-i acorde lui Hitler doctorate onorifice. La 4 mai 1933, Cancelaria
lui Hitler a declinat doctoratul onorific propus de Universitatea
Tehnică din Stuttgart ”fiindcă, din principiu, Cancelarul nu concepe să
accepte doctorate onorifice”.

(Manfred Overesch, Cel de al Treilea Reich, 1933-1939,
O cronică a politicii, economiei și culturii, Augsburg 1990).

Înaintea acestor 30 de partide a existat un popor german. Partidele o să
dispară, dar poporul va rămâne. Nu dorim să fim reprezentanții unei
profesii, clase, a unui rang social, credințe sau a unui Stat. Dorim să
educăm poporul astfel încât în primul rând să își dea seama că nu există
viață fără dreptate, nu există dreptate fără putere, nu există putere fără
tărie, iar tăria trebuie să rezide în popor.

(A. H. Discurs
electoral, 27 iulie 1932).

Am spus totdeauna: dacă Marea Britanie ar fi înfrântă în război, sper
să găsim un Hitler care să ne redea poziția pe care o merităm între
națiuni.

 

(Winston. Churchill, în The London Times, 7 noiembrie 1938).
De citit impresionantul elogiu (o pagină întreagă) dedicat Cancelarului
Adolf Hitler de Lloyd George, premier englez pe timpul primului Război
mondial în :
Am stat de vorbă cu Hitler, Daily Express, Londra, 17 noiembrie
1936

sau cartea lui Gerard Menuhin, Spune Adevărul… p. 99).

Două fapte de societate. Primul e fapt divers, totuși semni­ficativ din perspectiva atmosferei generalizate, de tăiați împrejur la creier, în care, de aproape 80 de ani, trăiesc toți europenii. Al doilea nu-i fapt divers, înalta lui semnificație, ridicându-l la demnitatea de fenomen istoric.

Iată-l pe primul:

Pe 22 octombrie 2014, ora de taifas, la ceai, oroare-șoc în mica Elveție. Cel mai mare lanț de magazine alimentare din țară mărturisește că vinde (fără să știe), portretele lui Hitler și Mussolini pe pliculețele de lapte praf, pentru cafea. Purtătorul de cuvânt al rețelei de magazine descrie faptul ca greșeală inacceptabilă, de neiertat. Vreun sentimental incu­­­rabil s-a simțit ofensat. Agitația n-a fost decât denunț de dragul denun­țului. Fabricanții pliculețelor respective intenționaseră să adauge aceste figuri printre altele, tot istorice, pen­tru colecționarii de nimicuri. Hitler și Mussolini au fost figuri istorice, dictatori ca și alții, anteriori sau posteriori. Greu de spus ce îi deosebește de alții, asemenea lor?

Bine, bine, spun unii, să nu uităm poveștile jidănești, cei șapte ani ai vacilor grase, anii vacilor slabe, la care răspundem: ce-are sula cu prefectura? De la ultimul război au trecut trei sferturi de veac, iar armata Ucrainei are formațiuni militare mai mult sau mai puțin naziste. Pe de altă parte, ne asigură Gerard Menuhin (Cf. Spune Adevărul și fă-l de rușine pe Diavol, p. 104),

jidanii și numeroasele lor organizații se prăpădesc de râs văzându-i pe goymi că se dau de ceasul morții, nu cumva să fie etichetați antisemiți!

Românii, ungurii, ucrainienii, polonezii, lituanienii, estonienii, bulgarii, (nu mai amintim occidentalii) nu-și mai încap în piele de civilizația cu care-s îndesați. Europenii de bună credință se întreabă dacă nu cumva antisemitism, neo-nazism, nazism, liberalism, alte și alte isme sunt inven­țiile săriților de pe fix, cum pare să fie cazul wokismelor, BLM-ismelor, al neo-nazismelor ucrainiene, ”Azov” și altele, pentru că ni se spune că răz­­boiul de la granița noastră ar putea dura încă ani și ani. Poate suta de ani, ca cel dintre francezi și englezi (1337-1453). Totul e posibil, câtă vreme Occidentul cinic, decadent și degene­rat, speră să distrugă Rusia prin inter­mediul Ucrainei. Până mai ieri, mafia politică occidentală, presa, ziariștii mercenari proclamau victoria Ucrainei în fața Rusiei, posibilitate în care niciun întreg la cap n-a crezut cu adevărat. Ucrainienii trebuie ajutați, iar U. E., Statele Unite, Australia, Marea Britanie, Canada, scăpații, nescăpații pandemiei Karkalete-19, cum spun unii, și-au dat degeaba foc la valize.

 

Iată al doilea fapt de societate, cel devenit fenomen istoric:

 

 

 

Program NSDAP, la care ne-am oprit datează din ianuarie 1933, când Partidul Socialist și Național al Muncitorilor Germani a preluat democratic puterea în una dintre cele mai importante țări europene.

Ca alte țări europene, Germania ajunge Stat centralizat (un guvern, o capi­tală, un parlament pentru toate lan­durile) destul de târziu, în jurul Prusiei, după două războaie cu Austria, unul cu Danemarca, al patru­lea cu Imperiul francez, cu care ocazie a pus cruce acestuia și domniei lui Napo­leon al III-lea. Închegarea Statului german modern a avut loc în 1870, după 12 ani de la unirea Principatelor, Moldova/Țara Românească, la 5/24 ianuarie 1859. În timp ce, după 59 de ani, de la Mica Unire, România Mică realiza Marea Unire, devenind România Mare, (1918), după eveni­mentele, bune și rele din ultimul an de război (1918), (prin ”pacea-ne-pace”, semnată doi ani mai târziu, Germania Mare, de la 1870-1871, s-a destră­mat, pierzând unele teritorii în favoarea Belgiei și a două noi State, pe harta Europei, Polonia și Cehoslovacia. Așadar, România Mică a durat 59 de ani (1859-1918), iar Germania Mare a durat 11 ani mai puțin, din 1870 până în 1918. Germania Mare nu a acceptat ”pacea-ne-pace”, fără negocieri, de la Versailles și Saint-Germain, după cum Ungaria Mare n-a acceptat nici ea pacea-ne-pace de la Trianon. România Mare a trebuit să ocupe Budapesta (august, 1919), pentru ca, cu pistolul la cap, Ungaria să înghită ceea ce niciun guvern maghiar nu va recunoaște vreodată cu plăcere.

După 1918, câștigătorii au redus armata germană (Abwehr) la100 000 de militari, ceea ce nu-i permitea să se măsoare cu Polonia, ce bătuse Rusia bolșevică, încă neproclamată URSS, eveniment ce se va produce în 1924. Deși lipsit de o armată demnă de acest nume, poporul german nu a acceptat  Dictatul Versailles – Saint-Germain, după cum n-a acceptat nici Ungaria Dictatul de la Trianon. Noi înșine vorbim de Dictatul de la Viena, care n-a fost ”Dictat” ci ”Arbitraj amiabil”, cerut și de noi și de Unguri. Nici nemții n-au acceptat Dictatul Versailles-Saint-Germain, deși l-au semnat considerându-se, nu fără serioase argumente, înșelați de ”aliații occiden­tali” (Franța, Anglia, Italia, Japonia, Statele Unite). Greu de spus că nemții nu aveau ”dreptatea lor”, după cum și ungurii au avut și au, deopotrivă, ”dreptatea lor”.

Între 1918 și 1933, guvernele Republicii de la Weimar au tolerat și spri­jinit batalioane și regimente libere, după modelul Armatei Wagner, de azi, aparent condusă de Prigojin. Într-o zi vom afla secretul lui Polichinelle, adică: Armata Wagner a fost și este finanțată de guvernul de la Moscova, care procedează ca toate marile puteri.

Programul Partidului Național-Socialist al Muncitorilor Germani tre­buie înțeles pe fondul european de după primul Război mondial, pacea învingătorilor, neacceptată de învinși. Diabolizat de politico-ideologia ziaristică, universitară postbelică, Programul NSDAP este readus în conș­tința publică de cartea Spune Adevărul și fă-l de rușine pe Diavol, scrisă de un Jidan cinstit, competent și celebru. Autori cinstiți, competenți, cura­joși există printre toate popoarele.

Comparația celor două fenomene arată de ce pozele lui Mussolini și Hitler, pe pliculețele de lapte praf, sunt un simplu fapt divers, în vreme ce programul NSDAP este, a fost și rămâne un fapt istoric, demn de a fi studiat de istorie. Celălalt fenomen este udoar fapt divers. Atât.

*
*        *

În ce constă însă istoricitatea unui fenomen? Ce anume face ca un fapt divers să atingă demnitatea de fenomen istoric? Se spune că istoricitatea constă în dimensiunea temporală a fenomenelor naturale, ce au loc în timp și spațiu. Într-un sens atât de larg, totul este istorie, de la nebuloasa materie primitivă până la ordinea cosmică de azi. Bineînțeles, orice fenomen este individual, irever­sibil, bază pe care temporalitatea și singularitatea au putut fi considerate atribute esențiale ale fenomenului istoric. În acest caz, istoricitatea ar fi inserția în timp a anumitor fenomene unice, lipsit de orice posibilitate de reproducere absolut identică. O astfel de concepție izolează arbitrar un domeniu cât lumea întreagă. În locul diferențierii calitative și  structurale a istoriei de natură, concepția aceasta se ocupă numai de un sector al naturii, pe care îl izolează fără nicio justificare.

Istoriografia n-a acordat atributul istoricității decât unor fenomene ome­nești, cu caracter special. Exclusiv omenească, istoricitatea implică struc­turi speciale și riguroase, ce devin în timp, dar nu oricum. Nu orice deve­nire. În cazul speciilor animale, devenirea este evoluție. La fel, cu deveni­rea incomparabilă și ireversibilă a unei personalități. Este vorba de deve­nirea biografică a acesteia, nu de una istorică. Istoricitatea realizărilor omenești este altceva decât devenirea în sensul evoluției naturale sau al biografiei psihologice.

Dacă singularitatea și ireversibilitatea ar decide istoricitatea unui feno­men, cele mai istorice fenomene ar fi monstruozitățile. Există fenomene istorice incontestabile, caracterizate prin absența singularității și ireversibi­lității, cazul imitațiilor vieții sau faptelor unor mari personalități: imitarea lui Isus Cristos, a lui Ahile de către Alexandru cel Mare, a lui Hannibal, de către Napoleon I, care și-a trecut și el armata peste Alpi, în Italia, etc.

A spune despre fenomenele istorice că se produc într-un anumit timp și spațiu, nu înseamnă că ele sunt absolut ireversibile sub toate aspectele lor. Istoricitatea nu este neapărat singu­laritate și ireversibilitate. Dimpotrivă, unele fenomene istorice se caracterizează tocmai prin unele aspecte repetitive, lucru ignorat de cei ce reduc istoricitatea la singula­ritate, ireversibilitate, impre­vizibi­litate. Din moment ce admitem coexis­tența unei istorii ce se manifestă prin fenomene unice, și a unei alte istorii ce înglobează fenomene mai mult sau mai puțin repetitive, previzi­bilitatea sau imprevizibilitatea devin graduale. Când în istorie apare o tendință, ea se radicalizează până la maximă intensitate, cei ce o sesizează putând să prevadă unele fenomene istorice. Vorbind de aceste chestiuni, Blaga arată că romantismul european a condus la dizolvarea unor norme clasice, for­mule de măsură și echilibru. Pe același făgaș, dadaismul vine după roman­tism, Blaga concluzionând, pe bună dreptate, că repetiția și non-repetiția nu caracterizează necesarmente esența istoricității, ambele fiind caractere secundare ale acesteia, deși, pe de altă parte, ele pot imprima istoriei forme ce ne îndreptățesc să vorbim de tipuri de istorie. Fenomenul istoric este un fapt unic. El se produce aici, acum, nefiind singular decât din punct de vede­re numeric și concret, fără structura absolut unică, ce implică non-repetabilitatea și irever­sibilitatea.

Unii consideră că istoricitatea n-ar aparține decât fenomenelor ce au o anumită semnificație, fiind vorba de obiectivarea unor valori. Această vizi­une nu corespunde pe deplin faptelor sau fenome­nelor istorice, nici prac­ticii istoriografice, necesitând precizări numeroase pentru a separa feno­me­nul istoric veritabil de psihismul omenesc. Dilthey considera că numai obiectivarea unor trăiri merită titlul de feno­mene istorice, concep­ție repre­zentată la noi de trăirismul lui Nae Ionescu, care concepea istoria din perspectivă psihologică, cele două științe fiind un fel de vase comunicante.

Acestea impun criteriul fundamental al statutului, definiției omului, a modului de existență omenească. Deși a trecut aproape un secol de când Blaga a stabilit aceste lucruri.

(Cf: Ființa istorică),totul se petrece ca la primi­tivi, fiecare dintre noi redescoperă totul, de la zero. Trăim în două moduri de existență: 1) în lumea dată și în vederea autocon­servării, 2) în mijlocul problemelor concrete, abstracte sau imaginative, necesitând nu neapărat atitudinea practică, directă, ci mai întâi înțelegerea teoretică a existenței noastre. Cu diferențe de grad sau intensi­tate, omenirea împarte cu anima­lele primul mod de existență. Animalele există și ele în lumea dată și în vederea autoconservării lor. Ele acceptă lumea ca fatalitate absolută, dar omul nu devine om decât dacă descoperă de ce lumea este cum este, ce înseamnă cele ce se prezintă ochilor noștri, de exemplu lumina soarelui. Ce este lumina? Întrebarea a primit răspunsuri, ce se completează: originea corpusculară a luminii (Newton), originea ei ondulatorie (Huygens), și originea ei electromagnetică (Maxwell).

Distincția între cele două moduri de existență pune în lumină starea de fapt: unele fenomene psiho-spirituale există în cadrul primului mod de existență. Așa cum s-a produs, reacția elvețienilor la prezența portretelor celor doi oameni de Stat, pe pliculețele de lapte praf, nu depășește primul mod de existență omenească. Pentru a nu-și complica viața, mulți rămân în limitele primului mod de existență, împărțit de om cu celelalte viețui­toare. Unii remarcă, protestează contra falsificării alimen­telor prin adao­suri excesive, adesea toxice, numite euri. La fel stau lucrurile cu diverse informații, chipurile știin­ți­fice, predate în școli, universități, etc. Dacă direcția lanțului de magazine nu și-ar fi dat în petic prin falsa ei indignare, totul ar fi trecut neobservat. Falsă, ipocrită, reacția ei continuă, prelun­gește tupeul, îndrăzneala, crima contra ome­nirii, la limită, a câștigătorilor războ­iului, ce ascund evenimente reale, inven­tând bazaconii băgate omenirii pe gât, cu propaganda mass-media, tehnica și metodele terorismului intelec­tual, a justiției injuste, învățământului mincinos, etc.

Cartea  Spune Adevărul și fă-l de rușine pe Diavol

dă replica impusă de situație, arată manipularea senti­mentelor și ideilor oamenilor prin proslăvirea ficți­unilor care, treptat, în min­tea multora, înlo­cuiesc eveni­mentele și fenomenele reale. Înlocuirea aceasta înseamnă ignorarea reali­tății, viața omenească devenind schizofrenia civilizațională actuală, de unde concluzia lui Buican-Peligrad: antroposfera ucide biosfera!

Fără să punem problema patologiei sociale, există fenomene psiho-spirituale specifice modului unu de existență, de exemplu senzațiile de foame, frică, groază, ce impun necesitatea rezolvării. Există însă și feno­mene mai complexe, creații culturale sau civilizatorii (mitologia, religia, curente de gândire, creații științifice, tehnice, etc.). Acestea nu pot avea loc decât în cadrul specific omenesc: al doilea mod de existență, ce constă în confruntarea cu problemele/misterele vieții și exis­tenței, în rezolvarea lor. Abordarea/rezolvarea acestor probleme sau mistere constituie esența isto­ri­cității, dimensiune specific omenească, pe care n-o au nici ființele ce ne precedă pe scara complexității vieții, nici cele necunoscute sau imaginare – îngerii sau eventualele entități divine ori demonice.

Specificitatea fenomenelor ce au loc în modul II de existență este confi­gurația lor stilistică, pe care nimeni n-a explicat-o mai bine decât Blaga, în Trilogia Culturii.

În infinita mulțime a fenomenelor concrete și unice, numai cele ce poartă amprenta unui stil sunt cu adevărat istorice. Pecetea stilistică imprimă fenomenelor istorice semnificația ce pornește din facto­rii profunzi ai structurii noastre psiho-spirituale, pe care Blaga îi numește categorii abisale. Spre deosebire de categoriile logice, ale inteligenței, de care vorbește filosofia ce a produs democrația ismelor ideologice (libera­lism, marxism, wokismo-legebetismul actual, cel de mâine… Categoriile abisale sau stilistice nu sunt neapărat concepte clare, limpezi, precise, ale minții sau judecății omenești. Ele sunt mai curând factori modelatori ai structurii noastre spirituale, conștiente sau inconștiente.

Un fenomen natural, fizic, biologic sau psiho-spiritual, foamea, frica, de exemplu, nu prezintă amprenta stilistică sau istorică, a categoriilor abi­sale, decât dacă de la foame se ajunge la nutriție, gastro­nomie, artă culi­nară, de la frică la explicarea și depășirea ei prin creații artis­tice, mito­logice, religioase, etc. Imaginile de pe plicu­lețele de lapte praf nu schimbă gustul cafelei ci doar ambianța în care aceasta este băută. Dimpotrivă, subtitlul Gogoriței diabolice, (Cf. V. Zărnescu, Extorcarea de bani pentru Holocaust) înțelege, exprimă, explică, depășește prăbușirea culturii și civilizației actuale, arătând când și cum a început acest dezastru. Afro-asiaticii de azi își cer dreptul la viață în propriul lor stil, refuzând lecțiile ipocrite de cultură și civilizație, ale europenilor și americanilor, care pentru ei au însemnat sclavie, mizerie seculară, furtul bogățiilor lor naturale, etc. Pentru noi, românii, Extorcarea de bani, pentru Holocaust este același lucru. Inventarea de evenimente fictive și escamotarea celor reale este carac­teristica imposturii civilizaționale actu­ale, a degenerării vieții publice europene, prin inventarea de false epidemii, false medica­mente, false teo­rii, false vaccinuri, pretinse trata­mente medi­cale ce vizează îmbolnăvirea și uciderea unei părți mai mici sau mai mari din omenire, fundament ideologic al grupului mafiot de la Davos. Într-o lume normală, comunistă sau oricum i-am spune, această ideologie ar fi o bună recomandare, a lui Klaus Schwab și a altora, pentru azilul de nebuni. Lenin, Stalin, preșe­dintele Franklin Roosevelt, premierul britanic Winston Churchill și alți lideri, din secolul XX, fac parte din aceeași categorie demențială: figuri istorice care au dus civilizația actuală în situația de a fi vomată de miliarde de afrio-asiatici sătui de robia și ipocrizia democrată, de cri­mele istorice ale anumitor puteri europene. Isprava judiciară Nuremberg (Nuremberg I, există deja un Nuremberg II, probabil vom avea un Nuremberg III) a fost o acțiune barbară mai gravă decât aceea a șefului gal Brennus, care, după bătălia de la Allia (cam 390, era veche), într-o anumită împrejurare, și-a pus sabia în balanța contrafăcută a Justiției, pronunțând memo­rabila sen­tință VAE VICTIS. Prin barbarie, minciuni, fantasmagorii holocaustice, Banda celor Patru Nurembergomani a întors cultura europeană, Justiția în primul rând, cu 24 de secole în urmă. Nu-i de mirare că, la câteva decenii de la această întoarcere pe dos a culturii și civilizației europene, s-a ajuns la incredibila schimbare a sexului oamenilor, sub pretexte demențiale. Banditește, pe ascuns, șefii pretinselor State democrate comandă milioane de false vaccinuri, obligându-și proprii cetă­țeni să se îmbolnăvească și să moară, semn sigur că trăim o epocă demențială.

Am văzut în ce constă fenomenul istoric, evenimentul ce merită atenția istoricilor, a posterității. Banalitatea pliculețelor de lapte praf, cu portretele lui Mussolini și Hitler, arată decadența mintală și robia spirituală nu doar a elvețienilor, ci a întregii lumi actuale, care, culmea tembelismului și ipocriziei, pretinde a fi apoteoza, mileniilor de istorie și civilizație.

Epoca actuală își face merit suprem din falsifi­carea și pocirea realității, din contestarea îndreptățirii familiei consacrate ca instituție de bază a soci­e­­tății, din punerea sub semnul îndoielii și revocarea realității bărbatului ca bărbat, a femeii ca femeie, a copilului necesarmente copil, și a altor reali­tăți pe care nimeni nu le-a contestat vreodată. În consecință, să comparăm cele două evenimente, mai mult sau mai puțin istorice, de societate sau civilizaționale. Pe de o parte banalitatea pliculețelor de lapte praf cu portretele respective, pe de alta programul celui mai hulit partid politic din întreaga istorie omenească. Bineînțeles, în locul portretelor respective, în România actuală sau viitoare am putea întâlni astfel de pliculețe sau abțibilduri cu imaginea mareșalului Antonescu, a lui Corneliu Codreanu sau chiar a unui sportiv. În Uniunea Sovietică ar fi existat, la răscrucea arterelor principale din Moscova și alte mari orașe, cronometre publice uriașe, din care, la ora exactă ieșea un Cuc comunist și striga Lenin: odată la ora unu, de două ori la ora două și așa mai departe. În epoca lui Brejnev și a lui Gorbaciov nu mai ieșea Cucul să strige Lenin, la ora exactă, ci ieșea Lenin, și striga Cucu-Cucu, tot la ora exactă! Cine-și închipuie că am putea întâlni, într-o zi, portretele președinților Iliescu, Băsescu sau Iohannis pe vreo ciocolată sau pungă de bomboane. Pentru români, a căror opinie nu poate fi ignorată la nesfârșit, portretele acestora ar putea fi utilizate pentru a învăța cățeii să latre, să fie răi, pentru a le înnegri cerul gurii, așa cum nouă, oamenilor, școala, regimul politic actual ne îmbâcsește mințile, ne taie creierul împrejur cu tot felul de minciuni și absurdități, nu în ultimul rând cele destinate extorcării de bani, pentru Holocaust, cum se exprimă autorul Gogoriței holocaustice.

*
*          *

Nu încheiem aceste gânduri fără să abordăm cenzura. În diverse țări, cu diverse ocazii, ca și în cazul vaccinurilor, vaccinării, abuzurilor, afacerilor murdare și crimelor vaccinale, cenzura a suscitat și ea polemici fără de sfârșit, care nu s-au soldat nici ea cu studii demne de acest nume. Nu există o istorie a cenzurii, nici a vaccinării. Există istorii ale descope­ririlor geo­grafice, a literaturii cutărei țări sau epoci, a metalurgiei, medicinii, filoso­fiei, etc. Subiectul e vast, dar medicina, literatura sau arta dintr-o țară sau epocă nu sunt mai puțin complexe decât chestiunea cenzurii.

Lucrurile se întrepătrund și în materie de cenzură. Cu diverse ocazii, unele puteri au găsit pretexte pentru a ne interzice descoperiri, idei, cunoș­tințe, impunându-ne, fără excepție, modul lor dogma­tic, inchizitorial, dictatorial și aberant de a judeca o chestiune sau alta. Paradoxal, această tendință se manifestă mai ales de când cu progresele democrației totalitare, ale sufragiului uni­versal, a înlocuirii domni­ilor și guver­nelor autohtone cu aventurieri alo­geni și instituții rău famate, jefui­toare, adesea ucigașe, îndreptate contra sănătății și vieții popoarelor, a copiilor, bătrânilor, adolescenților, pre-adolescen­ților, în rândul cărora s-a răspândit dementa ideologie a schim­bării sexului, de exemplu: bărbații să devină femei, femeile să devină băr­bați, paralelismul euclidian să perpen­dicularizeze idioția și gângăveala analfabeților funcționali și poligloți ce ne pun botnițe pe figură și cătușe pe creier!

Departe de a fi liberală, democrația se dovedește dictatura unor sus­pecți, din multiple puncte de vedere, îndreptată tocmai contra popoarelor care i-ar conferii, chipurile, falsa legitimitate. Realitatea impune consta­tarea că vocația sau finalitatea democrației este, adesea, terorismul statal exercitat de impostori numiți în fel și chip. Așa numitul liberalism n-a însemnat niciodată domnia libertății. Fără să o justificăm ori să o condam­năm, cenzura este mai veche decât toate formele de guvernare și le va îngropa sigur pe toate.

În vechea Romă a existat funcția de cenzor, Biserica a avut și are cen­zura ei, condamnând opinii, puncte de vedere, cărți, curente de gândire, pronunțând pedepse disciplinare, privative de libertate, inclusiv arderea pe rug a unor cărți și a autorilor acestora. Cenzura se manifestă și în breslele sau corporațiile profesionale. Cu sau fără justificare legală, colegiile medi­cale sau ale magistraților interzic membrilor lor anumite idei, pronunță pedepse profesionale contra celor ce au anumite opinii, situații de acest gen întâlnindu-se și printre profesori, farmaciști, polițiști, militari, personal navigant aerian, naval sau maritim, inclusiv artiști, sportivi, antrenori, etc.

Pentru cei mai mulți, cenzura este un cuvânt comod. Toți suntem contra ei, ceea ce ne situează automat printre cei în regulă cu toate, oricând, pretutindeni. La stânga sau dreapta, în PSD, PNL, AUR, în orice partid, țară, biserică, toată lumea-i contra cenzurii, a războaielor, rasismului, pentru drepturile omului, libertatea de expresie. La o privire mai atentă, la prima ocazie, aceste convingeri se dovedesc nule. Cum izbucnește un război, milioane de pacifiști se pasionează pentru rachete sau tancuri, se declară gata să moară pentru Ucraina, contra Rusiei, pentru pace – lupta pentru pace fiind cel mai teribil război care a existat vreodată. Fără excep­ție, atitudinea absolută contra cenzurii este însoțită de restricția pornogra­fiei, a  holocaustului, etc. Suntem pentru sau contra cutărei cărți sau autor, partid, regim politic, curent literar sau de gândire, etc. Nu mai vorbim de legi. Majoritatea românilor sunt contra OUG 31/2002, a Legii anti-legionare 217/2015, Legea Vexler, LR157/2018, Legea combaterii anti-țigănismului 2/2021, Legea dictaturii corectitudinii politice, 134/2021, etc.

 

Nu vom comite eroarea rechizitoriului universal contra cenzurii, nici măcar dificila schițare a istoriei acesteia. Ne limităm la unele precizări istorice, lexicale și contextuale ale câtorva acte de cenzură absolut abuzive, injustificabile și barbare, mai ales din secolul trecut.

DEX-ul 2016 nu spune mare lucru despre cenzură: ”1. Control prealabil exercitat, în unele state, asupra conți­nutului publicațiilor, spectacolelor, emisiunilor de radioteleviziune și, în anumite condiții, asupra corespon­denței și convorbirilor telefonice; organ ce exercită acest control. 2. Dem­nitatea, funcția de cenzor în vechea Romă”.

Dicționarul Littré (francez) adaugă alte trei sensuri la cele din DEX:

1. În limbaj ecleziastic, dezaprobarea sau condamnarea unor propoziții sau opere privind dogmele. Cenzura Sorbonei asupra unor astfel de cărți sau idei. Amenințările Bisericii, pedepsele pentru cei ce-i încalcă ordinele, inclusiv excomunicarea, diverse interdicții, suspendarea din unele funcții și demnități. 2. Pedepse disciplinare pronunțate de colegiul medicilor, magistraților, alte organisme profesionale contra unora dintre membrii lor. 3. Critică cu scopul de a remedia sau corecta aceste abuzuri care merită cenzura, spune La Fontaine, etc.

 

În diverse limbi, multe alte dicționare spun cam același lucru: cenzura ar fi operațiunea tehnică sau controlul, precedent sau nu, publicării pe hârtie sau reprezentării publice a emisiunilor, filmelor, spectacolelor.

În general, prin cenzură, publicul înțelege faptul de a controla, con­damna sau interzice, total ori parțial, pentru un motiv sau altul, publicații, filme, emisiuni, spectacole de orice fel, înainte sau după actul considerat cenzurabil. Judecata sau practica marelui public pare mai întemeiată decât considerațiile juridice, dogmatice, polițiste sau lexicografice. Această înțe­le­gere este atât de înrădăcinată în conștiința și mentalitatea publică încât nu poate fi stârpită sau interzisă de nicio autoritate civilă, militară, reli­gioasă, etc. Marele public nu vorbește de control prealabil sau exigențe de un fel sau altul. El vorbește de cenzura totdeauna limitativă sau abuzivă, cel puțin pentru unii, revenind astfel la izvorul veritabil al acestei practici.

În sensul ei actual, cel mai general, cenzura vizează mai ales controlul și interzicerea cărților, filmelor, spectacolelor, pentru motive politice, polițienești, uneori religioase. Cu mici variațiuni, cam asta a însemnat cenzura totdeauna: Caton cel Bătrân l-a suspendat pe Manilius din funcția de senator pentru că și-a sărutat soția în plină zi, de față cu fetița minoră…

În 272, pentru neconformitate cu religia vremii, Senatul roman a ars manuscrisele, găsite într-un mormânt, ale celui de al doilea rege al Romei, Numa Pompilius. Trei secole mai târziu împăratul Augustus face aproape la fel cu satirele lui Labienus, Arta iubirii, a lui Ovidiu, iar Diocletian cu cărțile creștinilor, acuzați, nu fără dovezi, că au incendiat Roma.

Anii trec, imperiul se prăbușeșete, Roma devine monarhia papală, în care Biserica introduce cenzurii prealabilă sau preven­tivă, fără să renunțe la cea posterioară.

În lipsa unor reglementări românești mediavale notăm că, în Europa, cenzura prealabilă este promulgată ce Biserică (1501) prin Bula papei Alexandru Borgia. Marele Dicționar Universal Larousse arată că cenzura prealabilă s-a aplicat în toată Europa, inclusiv de bisericile reformate, mai ales anglicană. Cenzura posterioară a funcționat și ea din plin, prima listă a tuturor cărților interzise (INDEX) fiind publicată de Biserica romano-catolică la Veneția (1543)[1].

Dezvoltarea imprimeriei dublează cenzura religioasă cu cea laică. În 1629, Richelieu inventează cenzura regală, suprimată în 1789 prin fai­moasa Declarație a Drepturilor Omului și Cetățeanului. Articolul XI al acesteia stipulează: Libera comu­nicare a gându­rilor, ideilor și opiniilor este dreptul cel mai prețios al omului. Cetă­țenii au dreptul să vorbească, să scrie și să imprime în mod liber, cu condiția de a da seamă de abuzurile prevăzute prin lege.

Suprimarea cenzurii prealabile a făcut inevitabilă cenzura posterioară, care s-a generalizat în întreaga lume. Sub Napoleon I cenzura prea­labilă este reintrodusă prin decret: pentru ziare (1803), pentru orice tipări­turi (1810). În deceniile următoare cenzura prealabilă este reintrodusă și supri­mată în diverse țări și rânduri, pentru tipărituri, concerte, filme, etc. DEX-ul românesc (2016) definește astfel cenzura:  Control prealabil exer­citat, în unele state, asupra conținutului publicațiilor, spectacolelor, emisiu­nilor de radio-televiziune și, în anumite condiții, asupra corespon­denței și convorbirilor telefonice; organ care exercită acest control.

Definiția DEX-ului și a tuturor dicționarelor actuale nu ține seamă de apariția internetului și a multiplelor posibilități de exprimare în moduri, limbi, diverse țări, cu diverse posibilități de anonimizare, etc.

Considerăm că cenzura poate fi definită astfel: acțiunea prin care o putere oarecare împiedică, printr-un mijloc oarecare, exprimarea liberă a unuia sau a mai multor indivizi, prin modul sau procedeul pe care acesta sau aceștia l-au ales.

Pentru afirmarea valorii fundamentale a Dreptului prevăzut de Art. XI al Declarației Drepturilor Omului și Cetățeanului, fără să se cunoască nea­părat, editorii, autorii, tipo­grafii, cititorii din diverse țări, de diverse limbi, convingeri, religii sau rase omenești, aflați sub diverse regimuri politice, s-au asociat în fel și chip pentru a reuși să își exercite dreptul lor funda­mental, prevăzut de Art. XI al Declarației Universale a Drepturilor Omului și Cetățeanului. Cel mai important rezultat al acestei asocieri este așa numitul SAMIZDAT, apărut în fosta Uniune Sovietică, între timp genera­lizat în diverse țări din Europa și din lume.

Cu ajutorul cititorilor/apărătorilor drepturilor și libertăților omenești funda­mentale, vom încerca să identificăm cât mai multe cărți, lucrări și opere de orice fel, realizate sau făcute publice prin auto-editura Samizdat.

 

*

*                   *

 

Câteva cuvinte despre prima listă românească de cărți interzise:

 

PUBLICAȚII SCOASE DIN CIRCULAȚIE PÂNĂ LA 1 IUNIE 1946

 

Editorul acestei liste este Ministerul Informațiilor, mai exact Comisia pentru aplicarea Articolului 16 din Convenția de Armistițiu.

De la Directivele de Bază ale NKVD-ului pentru țările din orbita sovie­tică (Strict secret… Bibl. Acad.) până la Tezele din Iulie 1971 și la prăbu­șirea fără glorie din decembrie 1989, de la Decretul Regal din 1945 până la listele lunare pe care bibliotecile din România le-au primit inclusiv după executarea soților Ceaușescu, iată drumul și hățișurile pe care va trebui să le străbată cel ce-și va lua sarcina de a face lumină în acest domeniu. Care domeniu? Domeniul cărților și publicațiilor interzise…

Iată cum se încheia Cuvântul înainte la ediția din 1994 a Publicațiilor scoase din circulație până la 1 iunie 1946:

PUBLICAȚIILE INTERZISE PÂNĂ LA 1 MAI 1948                   București, 1948

Pagina de titlu, volumul Publicațiile interzise până la 1 Mai 1948,

522 pagini, 7694 titluri interzise

 

PUBLICAȚIILE INTERZISE SUPLIMENT I 1 MAI – 1 NOEMBRIE 1948             BUCUREȘTI

 

­Pagina de titlu a broșurii Publicațiile Interzise, Supliment I,

1 Mai – 1 Noiembrie 1948, 78 pagini, 744 titluri interzise

 

 

Odată cu lichidarea regimului fascist din România s-a pus problema lichidării tuturor moștenirilor pe care acesta le-a lăsat în urma sa. Una dintre cele mai grele moșteniri era aceea a enormei cantități de material tipărit propagandistic. În activitatea ei criminală, de a menține cu orice preț poporul în ignoranță și obscurantism, reacțiunea a folosit toate mijloacele care puteau să o ajute la aceasta. Ea încerca să propage otrava ideologiei imperialiste în toate straturile sociale, pentru că în pregătirile ce se făceau în vederea războiului de jaf și cotropire împotriva Uniunii Sovietice, masele muncitoare trebuiau înșelate, iar adevărul adevărat ascuns sub masca, pe care burghezo-moșierimea o dorea cât mai puțin transparentă, a minciunii. Zidul care a fost ridicat între țara noastră și Uniunea Sovietică, în epoca dintre cele două războaie mondiale, a îngăduit fascismului român ca și celui internațional să falsifice, până la cea mai grosolană minciună, realitatea. Prin toate mijloacele posibile de propagandă, poporul român era asaltat cu diferite „sfaturi” asupra atitudinii pe care trebuia s-o aibă împotriva primului Stat Socialist din lume. Și pentru ca aceste „sfaturi” să găsească un teren pregătit, reacțiunea dădea o largă difuzare, pe de o parte calomniilor la adresa URSS, și pe de altă parte, temenelilor în fața țărilor cu regim fascist.

Pagina 5 din volumul Publicațiile Interzise până la 1 Mai 1948

 

 

 

 

INSTRUCȚIUNI Broșura de față cuprinde toate titlurile de cărți interzise, tipărite până acum în publicațiile Ministerului. (broșura: „Publicațiile Scoase din Circulație până la 1 Iunie 1946”, București 1946, plus Monitoarele Oficiale, numerele 70, 142,  169, 185, 218, 240 din 1947 și 29, 32 din 1948), precum și o altă serie de titluri, până acum nepublicate. Ea înlocuiește orice publicație anterioară similară. În punctele unde diferă de publicațiile anterioare, se va considera definitivă numai soluția din prezenta broșură. Indicațiuni generale 1. Se vor scoate din circulație numai edițiile specificate în broșură. Atunci când datele bibliografice lipsesc din aceasta, lucrarea se va îndepărta numai pe baza numelui autorului și a titlului volumului. 2. Unele ediții ale autorilor clasici sunt interzise pentru spiritul fascist în care s-a făcut editarea, comentarea și prezentarea lor. Sunt interzise, prin urmare, numai edițiile din clasici precis indicate în broșură. 3.Toate manualele școlare anterioare anului 1947, sau care nu figurează pe tabloul oficial al manualelor aprobate de Ministerul Învățământului Public sunt din capul locului interzise, fără a mai fi necesară menționarea lor expresă în prezenta broșură. 4. Orice hărți care înglobează între granițele Republicii Populare Române teritorii ce nu-i aparțin sunt interzise. Hărțile din cuprinsul diferitelor lucrări științifice vor fi puse în acord cu granițele țării prin diferite procedee

Pagina 13 din volumul Publicațiile Interzise până la 1Mai 1948

 

 

 

(hașurare, decupare, etc.), dar numai atunci când ele nu pot fi eliminate total. La fel se va proceda cu stema regală sau orice alte însemne ale fostei dinastii. 5. Sun interzise toate calendarele, almanahurile populare, etc., de orice fel, din perioada 1938-1944. 6. Orice lucrări datorate următorilor autori, indiferent dacă sunt sau nu trecute în broșura de fâță, sunt interzise din principiu: ROMÂNI : 1. Antonescu Ion 2. Antonescu Mihai 3. Antonescu Maria Mareșal 4. Alexianu Gh. 5. Brăileanu Traian 6. Codreanu Corneliu Zelea 7. Cuza A. C. 8. Nichifor Crainic 9. Cantacuzino Alexandru 10. Călinescu Armand 11. Cancicov Mircea 12. Dianu Romulus 13. Goga Octavian 14. Gyr Radu 15. Moța Ion 16. Manoilescu Mihail 17. Marcu Alexandru 18. Maniu Iuliu 19. Mihalache Ion 20. Popescu Stelian 21. Sima Horia 22. Sân-Giorgiu Ion 23. Șeicaru Pamfil 24. Seișanu Romulus 25. Sidorovici Teofil Gh 26. Schmidt Andreas 27. Vaida-Voevod Al. 28. Vulcănescu Mircea

Pagina 14 din volumul Publicațiile interzise până la 1 Mai 1948

 

 

Comisia pentru aplicarea Art. 16 din Convenția de Armistițiu a decis, până la 1 Mai 1945, scoaterea din circulație a publicațiilor enumerate în această broșură, care servește tuturor librarilor, chioș­carilor, debitanților și bibliotecarilor din întreaga țară, drept călăuză pentru a proceda la imediata îndepărtare din comerț și din uzul public a cărților, revistelor, hărților, precum și a diferitelor reproduceri grafice ori plastice, care contravin bunelor relații dintre România și Națiunile Unite, conform legii Nr. 364 din 2 Mai, publicată în Monitorul Oficial Nr. 102, din 4 Mai 1945.

 

TEXTUL LEGII

MIHAI I,

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională Rege al României,

La toți de față și viitori, sănătate,

Asupra Raportului miniștrilor noștri secretari de Stat la depar­tamentele Propagandei și Afacerilor Interne cu Nr. 843 din 1945,

Văzând Jurnalul Consiliului de Miniștri cu Nr. 747,

În temeiul Art. III al Înaltului Decret Regal Nr. 1628 din 1944,

Am decretat și decretăm:

 

DECRET-LEGE

Pentru retragerea unor anumite publicațiuni periodice și neperi­o­dice, reproduceri grafice și plastice, discuri, medalii și insigne metalice.

 

Art. I. – În aplicarea Art. 16 din Convenția de Armistițiu și în spiritul acesteia, se înființează, pe lângă Ministerul Propagandei, sub preșe­­­dinția împuternicitului acestuia, o comisie formată din dele­gații: Comisiei Române pentru Aplicarea Armistițiului, Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Artelor, Societății Scriitorilor Români și Academiei Române.

Membrii comisiei vor fi confirmați prin decizie ministerială de către Ministerul Propagandei.

Sediul Comisiunii va fi la Ministerul Propagandei.

 

Art. II. –  Comisia va întocmi liste de toate publicațiile periodice și neperiodice apărute de la 1 ianuarie 1917 până la 23 August 1944, cuprinzând idei legionare, fasciste, hitleriste, șoviniste, rasiste sau pasagii dăunătoare bunelor relații ale României cu Națiunile Unite.

Listele acestor publicații se vor publica în Monitorul Oficial.

 

Art. III. – Tipografii și editorii din întreaga țară sunt obligați ca în termen de două luni, de la publicarea prezentei legi, să înainteze comisiunii lista tuturor publicațiilor periodice și neperiodice, tipărite sau editate de ei, începând de la 1 ianuarie 1917 până în ziua de 23 August 1944, pe care le au în depozite sau puse în vânzare, sub orice formă.

 

Art. IV. – Editurile, tipografiile, librăriile, intreprinderile comer­ciale de orice fel, debitele, anticăriile, chioșcurile, autorii în editură proprie, bibliotecile de împrumut, bibliotecile publice precum și insti­tuțiile publice care au în depozit sau dețin sub orice formă sau titlu, publicațiile prevăzute în art. II, le vor retrage imediat din circulație și le vor depozita în încăperi speciale.

 

Art. V. – Pe măsura publicării listelor de către comisiune în Monitorul Oficial, editurile, tipografiile, librăriile, intreprinderile comerciale de orice fel, debitele, anticăriile, chioșcurile, autorii în editură proprie, bibliotecile de împrumut, bibliotecile publice, pre­cum și toate instituțiile publice care dețin publicațiile specificate în aceste liste, le vor preda Prefecturii județului respectiv, în termen de 30 de zile de la publicarea listei respective.

În București și suburbanele de sub tutela Primăriei Municipiului București, publicațiile interzise vor fi predate în termen de 15 zile, direct de către deținător, Depozitului Oficiului de Hârtie, unde va asista la predare un delegat al Prefecturii Poliției Capitalei.

 

Art. ­VI. – Medaliile și insignele metalice, filmele, reproducerile grafice și plastice, purtând inscripțiuni sau figuri cu caracterul speci­ficat la art. 2, precum și discurile cu același caracter, vor fi predate imediat prefecturilor de județ și Prefecturii Poliției Capitalei, după normele prevăzute la art. V, care le vor înainta Ministerului Propa­gandei.

 

Art. VII. – Publicațiunile cuprinse în liste aflătoare în bibliotecile beneficiind de depozitul legal, în bibliotecile institutelor de învăță­mânt superior, precum și acelea ale Oficiilor de Studii ale Minis­terului, Băncii Naționale, Institutului Central de Statistică, Institu­tului de Conjunctură, Consiliului Legislativ, vor fi inventariate și păstrate mai departe de aceste biblioteci, sub directa supraveghere și răspundere a șefilor acestor biblioteci.

Consultarea acestor publicațiuni nu se va putea face decât cu auto­ri­zația specială individuală dată de șeful instituției respective, numai în localul bibliotecii.

 

Art. VIII. – Persoanele care nesocotesc dispozițiunile prezentei legi comit delictul de sabotare a Convenției de Armistițiu și se pedepsesc în felul următor:

a). Tipografii și editorii care nu vor înainta Ministerului Propa­gandei listele prevăzute la art. III se vor pedepsi cu închisoare corec­țională de la 1-3 ani, sau amendă de la 50 000 la 100 000 lei;

b). Cei ce vor nesocoti dispozițiunile de la Art. IV se vor pedepsi cu închisoare corecțională de la 2-5 ani, sau amendă de la 100 000 la 300 000 lei.

c). Cei ce nu vor executa dispozițiunile Art. V și VI se vor pedepsi cu închisoare corecțională de la 5-10 ani, sau amendă de la 200 000 la 400 000 lei.

d). Bibliotecarii care nu vor lua măsurile prevăzute de Art. VII se vor pedepsi cu închisoare corecțională de la 1-3 ani sau amendă de la 50 000 la 100 000 lei.

Amenda precum și pedepsele privative de libertate, prevăzute la literele a, c și d vor putea fi aplicate separat sau cumulativ.

În caz când intrepriderile prevăzute prin prezenta lege sunt organi­­zate sub formă de societăți comerciale, atât amenda cât și pedepsele privative de libertate prevăzute la literele a, b și c se aplică bibliotecarilor sau funcționarilor însărcinați de șeful instituției cu păstrarea și îngrijirea publicațiilor.

 

Art. IX. – Infracțiunile prevăzut de prezenta lege se vor judeca după procedarea delictelor flagrante, potrivit prescripțiunilor art. 226, 232, 348, 349 și 350 din Codul de Procedură Penală.

Dat în București la 2 Maiu 1945

MIHAI

Ministrul Propagandei,  P. Constantinescu-Iași

Ministrul Afacerilor Interne Teohari Georgescu

 

 

EXPUNEREA DE MOTIVE

Nr.1488

Raportul d-lui ministru al Propagandei către M. S. Regele

 

Sire,

Convenția de Armistițiu între Guvernul Român și Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit și Statele Unite ale Americii preve­­dea o seamă de dispozițiuni menite a garanta reala democra­tizare a țării, condițiune primordială pentru cimentarea prieteniei noastre cu toate popoarele iubitoare de libertate și pace și în special cu popoarele sovietice de la Răsărit.

Printre aceste dispozițiuni,  aceea de la Art. 16, referitoare la publica­­țiuni, spectacole și filme, rămăsese singură și aștepta o regle­men­tare legală în scopul de a împiedica răspândirea otravei fasciste prin astfel de mijloace.

Pentru a îndeplini această lipsă, și în spiritul Convenției de Armistițiu, am întocmit prezentul proiect de decret-lege, referitor la retragerea imediată din circulație a publicațiilor periodice și nepe­riodice, reproducerilor plastice și grafice, filmelor, discurilor, meda­liilor și insignelor metalice, având un caracter de tip fascisto-hitlerist, sau conținând elemente de natură a dăuna bunelor relații ale României cu Națiunile Unite și Uniunea Sovietică, proiect de decret-lege, pe care cu cel mai profund respect, îl supun Majestății Voastre, spre Înaltă aprobare și semnătură.

Sunt cu cel mai profund respect,

Sire,

Al Majestății Voastre prea plecat și prea supus servitor,

Ministrul Propagandei

1. Constantinescu-Iași

 

Publicațiile scoase din circulație până la 1 iunie 1946 cuprinde 2538 de titluri. După doi ani, în 1948, proaspăt înființata Securitate publica un al doilea volum de interziceri editoriale, intitulat Publicațiile interzise până la 1 Mai 1948, cuprinzând 7694 de titluri. La cele 2538 de titluri interzise în 1946, în doi ani se adăugaseră încă 5156 de titluri, de unde totalul de 7694 de titluri interzise până la 1 Mai 1948. În noiem­brie 1948 s-a publicat Suplimentul I, 1 Mai – 1 Noiembrie 1948 cuprindea și el 744 de alte cărți interzise, astfel că, la sfârșitul anului 1948, proaspăta Republică Populară Română se putea mândri cu un total de 8438 de cărți interzise. Greu de estimat câte alte mii, probabil zeci de mii de cărți (multe în alte limbi, provenite dintr-o țară sau alta) au fost interzise până la prăbușirea regimului Ceaușescu, în 1989. Un documentalist SRI va furniza într-o zi o estimare mai mult sau mai puțin apropiată de adevăr. Că această cifră va depăși douăzeci sau cincizeci de mii de cărți interzise ni se pare secundar. Important este că vreme de aproape o jumătate de secol, un organism numit în anii 1946-1948 Serviciul Edituri și Control al Direcției Literare din Ministerul Artelor și Informațiilor nu avea alta de făcut decât să interzică poporului român accesul la anumite cărți, la anumite informații, în toate domeniile de activitate. Volumul Publicații interzise până la 1 Mai 1948 preciza că ”operația de dezinfectare a sectorului cuvântului tipărit din țara noastră” (p. 11) ”va fi continuată sub forma unor broșuri suplimentare notate 1, 2, 3, etc., care vor completa câte 1000 (una mie) titluri noi, până la sfârșitul operațiilor de dezinfectare a între­gului sector al publicațiilor de orice fel din țară” (Ibid. p. 15).

Aceste liste de cărți interzise constituie ceea ce, vreme de secole, inclusiv astăzi, Biserica a numit și numește INDEX – ceva despre care, cu diverse ocazii, nu se spune că s-ar fi desființat! Nu credem asta, dar nu insistăm asupra acestui aspect. Înțelegerea acestui INDEX, justifi­carea, dificultatea sau imposibilitatea justificării lui, dintr-un punct de vedere sau altul, ni se pare poate chiar mai importantă decât însuși faptul existenței lui.

Interzicerea cărților urmează de aproape invenția tiparului dar nu putem spune că  cenzura actuală este diferită de cea a pergamentelor sau papirusurilor de altă dată. Invenția lui Gutenberg nu a schimbat nimic. Cu aproape douăzeci de secole înainte de invenția tiparului, atenienii promulgau legi ce interziceau poeților dreptul de a încălca ceea ce Statul considera adevărat, frumos, bun și de dorit. Procesul și executarea lui Socrate au fost  un act de cenzură!

Unii consideră că apariția tiparului a redus câmpul de investigație al cenzurii. Considerând că incestul este tabu, unele societăți primitive nu au tolerat apologia acestuia, altele au interzis sau limitat deban­dada sexuală a primitivilor zilelor noastre. Absența textelor subver­sive nu reduce constrângerile din societățile anterioare descoperirii scrisului, tiparului, apariției cuvintelor legate de unele desene rupestre ale strămo­șilor noștri, În zilele noastre, unele guverne decre­tează protecția familiei sau natalității, condamnă textele contrare bune­lor mora­vuri dar interzic embleme, cântece insigne, steaguri, etc. Cazul Jean-François Lefebvre, cavaler de La Barre, este grăitor: la trecerea unui convoi de cuvioși preoți și credincioși catolici, tânăr de 19 ani, acesta a omis să-și ridice pălăria de pe cap. Pentru asta i s-a tăiat limba din gură, apoi capul de pe umeri, corpul i-a fost ars pe rug lături de unele cărți proaspăt interzise, între care famosul Dictionnaire philosophique al lui Voltaire. Acestea s-u petrecut în plină epocă a Luminilor franțuzești la Abbeville, nu departe de Paris, la 1 iulie 1766. După douăzeci și trei de ani s-a votat Articolul 11 al Declarației Drepturilor Omului și ale Cetățeanului, care stipula că libera comunicare a gândurilor și opiniilor este dreptul cel mai de seamă al omului: orice om are dreptul să vorbească, să scrie, să se exprime liber, răspunzând însă, în cazurile prescrise de lege, dacă abuzează de această libertate. Departe de a constitui baza juridică a dreptului la exprimare liberă, decretele votate sub regimul francez de Teroare oficială (1793-1794) a deschis calea tuturor interzicerilor și limitărilor ulterioare contra așa numiților inamici ai libertății sau ai popoarelor. Ce este, ce poate fi inamicul libertății? Inamicul libertății nu poate fi decât cineva care n-are aceeași idee despre libertate, ca unii sau alții. De aici s-a ajuns la sloganul terorist fără libertate pentru inamicii libertății, despotismul anterior fiind înlocuit cu cel ideologic, de astăzi.

 

Concluzie

Pentru a înțelege ceva, nu există metodă mai bună decât a face istoria acelui ceva. Afirmația e valabilă în orice domeniu de acti­vitate, orice problemă, toate științele, religiile, artele, inclusiv în mate­rie de istorie sau cenzură. Prăbușirea lagărului comunist, la sfârșitul anilor optzeci, i-a făcut pe mulți europeni să creadă că, în sfârșit, adevărul istoric iese la lumină. N-a ieșit însă nimic la lumină, deși regimul Ceaușescu a fost în bună măsură reabilitat. De mințit mințiseră ambele tabere, de o parte ca și de alta a fostei Cortine de Fier.

Modul cum s-a scris istoria oficială, după al II-lea Război mondial. reflectă interesele contrare ale celor două tabere (occidentalo-capita­listă, de o parte, sovieto-comunistă de alta), dar mai ales interesul lor comun. Interesul comun al Bandei celor Patru Învingători consta în a prezenta învinșii lor drept răul absolut din istorie. Între timp, Banda celor Patru Învingători s-a spart, nu mai funcționează sută la sută, dar adevărul istoric nu a ieșit încă la lumină! Ca întotdeauna, adevărul nu poate fi aflat decât de cei care vor să-l afle, care plătesc, prețul cunoașterii, am mai spus-o. După aproape opt decenii de la sfârșitul Războiului mondial, asigurăm cititorii că nodul minciunii, cenzurii, propagandei, manipulării popoarelor și a istoriei contemporane este așa numitul Proces de la Nuremberg.

DE CE AȘA NUMITUL PROCES DE LA NUREMBERG? Pentru că nu a fost vorba de un proces! Nu a fost vorba de justiție! Așa numitul Proces de la Nuremberg nu s-a desfășurat potrivit legilor interna­ționale existente la vremea respectivă ci conform înțelegerii speciale a celor patru puteri câștigătoare ale războiului, înțelegere semnată la 8 August 1946, la Londra, exact în ziua primului bombardament atomic din istorie, cel de la Hiroshima.

Procesul banditesc Nuremberg, atomizarea orașelor Hiroshima și Nagasaki, războaiele imperialiste din epoca postbelică, Războiul Rece, Gulagul sovieto-bolșevic, genocidul comu­nist contra popoa­relor est-europene, mișcările de eliberare ale acestora, Canalul româ­nesc Dunăre – Marea Neagră, progresele economice și sociale ale fos­telor republici democrat-populare sunt subiecte pe care le vom tra­ta­ din perspectiva pe care o propunem: PRO & CONTRA.

Metoda de lucru și perspectiva noastră va fi una științifică, nu propagandistică. Metoda științifică înseamnă, în primul rând, respec­tul autenticității faptelor, evenimentelor, fenomenelor petrecute. Nutrim convingerea fermă că un fenomen într-adevăr petrecut, în timp și spațiu, nu poate fi scos din istorie, Realitatea demonstrează că propaganda anumitor state și servicii secrete se ocupă cu inventarea de false fenomene istorice, ștergerea din istorie a celor petrecute cu adevărat, a faptelor sau fenomenelor așa cum au avut ele loc.

Rugăm comentatorii materialelor noastre să se abțină de la orice aprecieri peiorative sau propagandă, inclusiv cea națională sau patrio­tică. Interesele naționale sau patriotice, ale românilor sau maghiarilor, francezilor sau germanilor, rușilor sau ucrainienilor merită deopotrivă atenția și respectul cercetătorilor ce caută adevărul.

Adevărul existenței poporului rus, de exemplu, este mult mai bine stabilit istoricește decât adevărul existenței, problematice, a poporului ucrainian. Dacă într-adevăr sunt un popor, ucrainienii sunt un popor foarte recent, mai recent decât americanii, de exemplu, despre care nu este sigur că într-adevăr formează un popor. Deși puțin numeroși astăzi, Pieile Roșii sunt într-adevăr un popor, nimeni nu le va contesta existența, chiar dacă în viitor ar putea să dispară. Nimeni nu contestă existența vechilor sumerieni, egipteni, asirieni, romani, a popoarelor dispărute de secole și milenii.

Popoarele nu sunt veșnice. Ele apar și dispar. Viața lor este mai lungă sau mai scurtă, realizările lor mai mult sau mai puțin semni­ficative. Conștiința, sufletul, unitatea unui popor se formează în lungul secolelor, ce presupun limbă, activitate comună, obiceiuri, tradiții comune, religie comună sau religii apropiate, com­pa­tibile, etc. Greu de crezut că Pieile Roșii, Negrii afro-americani, diverșii europeni, chinezi, japonezi și atâtea alte seminții omenești diferite ar putea forma vreodată un singur popor ”american”.

Există oare cu adevărat un ”popor elvețian”? A existat un ”popor sovietic”? Istoricește vorbind, națiunile se fac ușor, iar de desfăcut, se desfac și mai ușor! În urmă cu un secol, unii reprezentanți ai poporului maghiar au propus regelui Ferdinand și guvernului României Mari formarea unei uniuni politice. Cu timpul, aceasta ar fi putut conduce la o națiune ca cea elvețiană ori sovie­tică. Ultima n-a durat nici măcar trei sferturi de veac. Contrar unor prejudecăți, între români și maghiar nu există diferențe rasiale ci doar culturale: limbă, tradiții, obiceiuri, religie da și nu, diversele ”creștinisme sectare” fiind cam același lucru: origine comună iudaică și neo-testamentară iudeo-greacă.

Actuala depopulare, dezindustrializare și decimare voită a popoa­relor europene, noua migrațiune a popoarelor, organizată de guver­nele europene, ar putea crea condițiile unor uniuni naționale asemănătoare celor trecute: suedo-norvegiană, austro-germană, monegasco-navarră-franceză, sârbo-croată-sloveno-muntenegră, româno-bulgară, etc.

Invităm cititorii și simpatizanții PRO & CONTRA să analizeze aceste probleme nu ca microbiștii sportului rușinos și degenerant, care a devenit fotbalul, ci cu seninătatea cu care studiază și rezolvă o problemă oarecare de matematică, chimie sau biologie.

 

 

 

NOTA BENE

Urmând exemplul profesorului Ion COJA, PRO & CONTRA se abate de la insuficient gândita regulă actuală a scrierii cu â și î.

Scriem cu î în interiorul cuvintelor și formelor flexionare derivate din verbele terminate la infinitive cu î :

– a coborî (coborînd, coborîre, coborîtor);

– a urî (urît, urîțenie, urîciune) ;

– a omorî (omorît, omorîre) ;

– a borî (borît, borîre).

De asemenea, scriem cu î și în cazul unor flexiunii precum tînăr-tineri, vînd-vindem, vînăt-vinețiu, sfînt-sfinți, etc.

Din motive etimologice scriem cu î în interiorul cuvintelor sîn, rîu, dînsul, a rîde. Tot din motive etimologice scriem Ândrea, ânger.

Considerăm că astfel respectăm mai bine spiritul limbii române.

 

*           *          *

“>