VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT, PARTEA A II-A, CAP. XIII

RELIGIA PAVELIANĂ,RELIGIA LUI SSPP[1]  

 

Pentru ca o religie să fie apreciată de mase, trebuie ca

ea să păstreze ceva din înaltul gust al superstiţiei

C. Lichtenberg, Aphorismes

 

Lucru sigur: Shaoul-Saul-Paul-Pavel-SSPP nu a studiat niciodată religia iudaică la picioarele lui Gamaliel, doctorul suprem, cum pretinde, sau după cum Faptele Apostolilor (XXII, 3) pretind că ar fi spus-o. El ignoră cu desăvârşire subtilităţile iudaismului, de exemplu atunci când, în prima Epistolă către Corinteni, declară cu dispreţ: Oare de boi se îngrijeşte Dumnezeu? (IX, 9). Punând această întrebare, apostolul creştin gândeşte ca bun Idumean sau Arab, nu ca fiu al lui Israel.

Altfel şi-ar aminti de prescripţiile lui Moise, pline de milă şi blândeţe, cu privire la animale, absolut străine epocii în care au fost promulgate şi popoarelor vecine sau adversare Israelului de atunci. Vom cita numai câteva, pentru a nu lungii prea mult acest capitol: Facerea, IX, 9; Ieşirea, XXIII, 5, 19; Deuteronom, XXII, 10, etc. Animalul pe care îl sacrificăm sau pe care îl ucidem nu trebuie să simtă apropi­erea morţii. Pentru asta, tăişul cuţitului trebuie să fie impecabil, fără niciun defect, pentru ca animalul să nu sufere niciun pic, altfel carnea lui va fi impură, neconsumabilă.

La vremea promulgării ei, această lege implica un avans considerabil faţă de obişnuinţele în vigoare. Simpatia şi bună­voinţa faţă de animale fuseseră moştenite de Moise din Egipt. Creşti­nis­mul ignoră aceste lucruri, el fiind de origine sesepepistă, paveliană, arabo-idumeană şi nabateană. Examenul textelor ce sunt atribuite lui SSPP arată că el n-a cunoscut Scrierile iudaice decât în versi­unea lor greacă, aşa numita Septantă, tradusă pentru gentilii care au aderat la iudaism, adică prozeliţii, temătorii de Dumnezeu. Dacă, aşa cum se pretinde, SSPP ar fi învăţat, serios, îndelung, la picioa­rele lui Gamaliel, rabban al iudeilor, ce anume ar fi studiat el? În acest caz, el ar fi urmat cursuri de teologie iudaică în arameană, pe texte ebraice. Charles Guignebert a analizat foarte semnifi­cativul comportament al lui Shaoul-Saul-Paul-Pavel:

« Aflat în contact cu palestinienii puri, mai mult sau mai puţin de tendinţă creştină, neînţelegerea era reciprocă, antagonismul evident; în ce priveşte cultura sa iudaică, impresia mea de ansamblu este aceeaşi ca în cazul culturii sale greceşti: rabinismul lui Pavel este de suprafaţă, fără să-i fi inspirat respectul faţă de ştiinţa sacră, ce trebuia să fie raţi­u­­nea însăşi a existenţei sale. S-ar zice că pe adevă­raţii rabini, pe fariseii puri, el nu îi vede decât printr-o prismă defor­mantă. Nu mă miră că lucrurile stau astfel…» (Cf. Ch. Guignebert, Le Christ, V).

Pe de altă parte, înalta sa origine socială şi apartenenţa la aristo­craţia idumeană a Irozilor l-au făcut să considere Imperiul roman cu totul altfel decât un Iudeu authentic, pentru care persecuţiile procu­ra­torilor şi jaful administrativ al Romanilor erau o pedeapsă de la Dumnezeu, totuşi una trecătoare, deşi insuportabilă, impusă însă poporului ales, de către Cel Atotputernic, pentru ca aleşii lui să ser­vească de model popoarelor păgâne.

Jugul roman nu-l deranjează pe SSPP pentru că atotputernicul imperiu este o forţă pozitivă, favorabilă familiei sale. Din altă perspectivă, după şase ani de sclavie, robul iudeu era eliberat în mod obligatoriu (Ieşirea, XXI, 2), al şaptelea an însemna libertatea pentru sclavul lumii iudaice. Totuşi, Shaoul-Saul-Paul-Pavel nu are niciun cuvânt de condam­nare a calamităţii sociale a sclaviei. Mai mult, el ridică la nivel de principiu, ba chiar de dogmă că orice autoritate, fie ea cât de rea, a fost decisă de Dumnezeu (Epistola către Romani, XIII, 1-7). Tot ce vine de la autorităţi, toate cele decise de magistraţi sunt voite de Dumnezeu, de aceea plătiţi voi impozite, încredinţează Pavel pe nefericiţii Iudei, nu numai exploataţi de către Romani ci şi zdrobiţi sub greutatea acestor afirmaţii cinice.

De altfel, prin chiar originea lui princiară, prin calitatea de cetă­ţean roman şi activităţile anterioare de baron atotputernic, jefuitor din când în când, prin atribuţiile sale de şef al unei poliţii politico-ideologice, Pavel dispreţuieşte poporul iudeu, totdeauna gata de revoltă contra ocupantului roman. Simţindu-se însă dispreţuit şi urît de masa poporului iudeu, Pavel înclină către gentili, către celelalte popoare, zise păgâne.

Pe baza acestor elemente, SSPP îşi elaborează propria doctrină, în vederea realizării unui plan capital, la care ţine ca la ochii din cap şi de care ne ocupăm în cele ce urmează. Treptat, elementele doctrinei încep să se simtă, planul căruia i se consacră trup şi suflet începe să se concretizeze.

Formaţia lui religioasă iniţială este însă păgână, toată copilăria şi-a petrecut-o în Idumeea sau printre idumeeni, care deşi au fost alipiţi Iudeii, de către regii asmo­neeni, n-au devenit Iudei şi n-aveau cum să fie asimilaţi în câteva zeci de ani. Templele păgâne ale Idumeenilor sunt numeroase şi înflori­toare, cazul celui din Askalon, de exemplu, care a fost deservit de către unul dintre strămoşii lui direcţi. Doctrina începe să se înfiripe și reflectă vrând-nevrând credinţele, eresurile copilăriei şi tinereţii lui SSPP. Pentru el, monoteismul absolut al iudaismului este inasimi­labil. Nimic de mirare că, în mod inconştient, SSPP va transpune acest monoteism pe planul trinitarismului păgân al vechilor culte ale Nabateniei, încă latente în Idumeea, un trinitarism ce va deveni cu totul şi cu totul specific.

Fără prea multă cultură iniţială, iniţiat în gnoză de Dosithée, la Kokba, lângă Damasc, luând cunoştinţă de opera lui Filon din Alexandria, SSPP făcu o importantă descoperire pentru el. De altfel, Filon din Alexandria este unchiul lui Tiberius Alexandru, procuratorul roman al Iudeii, sosit la Ierusalim în anul 47, în funcţiune pe timpul primului Sinod creştin din acelaşi oraş, după care va răstigni apostolii Simon-Petre şi Iacov-Iacob.

Tragedia zelotă l-a obligat pe SSPP să înţeleagă rezultatul ameste­curilor politico-religioase şi militare. El e primul care a înţe­les că ni­meni nu poate învinge Roma pe plan material, că nu este nimic de câş­ti­gat pe acest teren. Dimpotrivă, prin intermediul unei doctrine sedu­cătoare, reluând temele care totdeauna au pasionat păgânii culti­vaţi, predicând o concepţie înrudită vechilor mistere, cu care păgânii erau obişnuiţi, evitând provocarea Romei pe plan poli­tic şi militar, obligând credincioşii să fie supuşi acesteia, s-ar putea câştiga mulţi, foarte mulţi adepţi. În acest fel, s-ar putea croi un adevărat imperiu spiritual, cu capitală şi provincii conduse de guvernatori spirituali, supravegheaţi de inspectori provinciali.

Un astfel de imperiu exista deja, cel al Diasporei iudaice, asupra căruia domnea marele preot de la Ierusalim, care avea nu numai putere de jurisdicţie ci şi de extrădare, primind de foarte departe impozitele şi dările ce i se cuveneau. Pentru SSPP, un astfel de imperiu este sin­gura soluţie. Tăindu-se împrejur, convertindu-se la iudaism, el s-a rupt de originea sa arabă. Exemplul lui Syllaios dovedeşte exact acest lucru: intendentul general al regelui nabatean Areta, a refuzat tăierea împrejur, cerută cu viclenie de Irod-cel-Mare, pentru a-i aproba căsătoria cu Salomea I-a, sora lui, de teamă că Arabii îl vor lapida pentru asta.

Pe de altă parte, după cum am văzut, Roma nu a admis niciodată tăierea împrejur a gentililor convertiţi la iudaism. În virtutea legii Lex Cornelia, împăraţii Adrian şi Antoniu cel Pios au promulgat edicte speciale contra acestui rit. Pedepsele variau de la exil la confiscarea averii bărbatului liber care a acceptat tăierea împrejur. Pe vremea lui SSPP, nu exista încă această severitate deşi era clar că Roma nu aprobă convertirea Grecilor sau Latinilor la iudaism. Iată deci că SSPP s-a rupt nu numai de mediile idumean şi nabatean, ci şi de lumea greco-romană. Ce va face el, având în vedere situaţia în care se află?

Să se integreze în mediul zelot, printre mesianiştii conduşi de Fii lui David? În niciun caz. Ce viitor ar putea avea el printre aceştia? Primele locuri vor fi totdeauna rezervate Fiilor Alianţei, adevăraţilor aleşi ai lui Iehova. Totuşi, altă posibilitate nu există. Mai întâi, va aranja lucrurile astfel încât să fie admis printre ei, cel puţin pentru o vreme. În acest fel va putea avea o serie de contacte episodice în mediul respectiv, mai ales cu Simon-Petre şi Iacob-Iacov, după cum rezultă din Faptele Apostolilor. Apoi, pe măsură ce cadrele mesia­niste vor fi fost exterminate de către Romani, în felul pe care îl cunoaştem foarte bine, va putea aspira la ceva mai mult. În perioada pregătitoare va avea grijă să fie introdus unde se cuvine, să se familiarizeze cu principiile şi regulile noului curent christien.

Evident, rămânea deschisă problema doctrinei care să-i permită să se prezinte ca purtător al unui mesaj de mântuire universală. Am văzut deja făcuse cunoştinţă cu opera lui Filon din Alexandria, vast ansamblu interpretativ al Pentateuhului, mai ales în Nomon hieron allegoriai. Deşi Iudeu authentic, Filon a avut originalitatea şi cura­jul să afirme că Dumnezeu nu face diferenţă între oameni, din perspectiva naşterii lor, că ceea ce conferă nobleţea şi alegerea de către el este înţelepciunea personală, virtutea căutării adevărului. Cei ce vor părăsi idolatria şi vor veni la sânul adevăratului Dumne­zeu vor deveni membrii veritabilului popor ales, care nu este acela al cărnii şi al naşterii. Exprimând pentru prima oară învăţătura secretă a doctorilor Legii, Filon ştia că acest cosmopolitism al iudaismului este garanţia celei mai veritabile şi mai bune dintre religii.

Acestea îi dădeau lui SSPP o enormă încredere în sine însuşi, în succesul intreprinderii plănuite. Concepţia lui despre Isus-Mesia îi scoate din sărite pe zeloţi, mai ales pe Simon-Petre, care în Pre­dicile Clementine îi răspunde că Isus nu s-a pretins niciodată Dum­nezeu[2]. Asta însă n-are importanţă. SSPP nu se va împiedica de o pietricică, iar Filon îi va permite să se ridice la nivelul Logosului platonician, al Verbului divin, expediind Metatronul-saar-ha-Panim al kabaliştilor pe al doilea plan. În acest domeniu, viitorul apostol SSPP nu a inventat nimic. Când el propovăduieşte Verbul, cel ce vorbeşte este Filon din Alexandria, după cum vom putea judeca singuri.

Pentru Filon, Logosul emană din Dumnezeu, el nu este o crea­tură, precum Metatron. El este primul-născut al lui Dumnezeu (uios protognos), el este imaginea lui (eikon), copia lui (apeikoniosma), un alt dumnezeu, replica acestuia, (ëteros Oeos, deuteros Oeos). El este purtătorul de cuvânt şi mesa­gerul celui Prea-Înalt (logophoros, aggelos).

Pe de altă parte, Logosul mediază între oameni şi Dumne­zeu, el este mare preot, suplinitorul Lumii (iketes), şi în acest rol este reprezentat în faţa lui Dumnezeu. El este arhetipul iniţial pe baza căruia a fost conceput omul pământean, Omul în sine, făcut după imaginea divină (o’ kat’ eixona änoropos toü aitiou).

De altfel, pentru Filon, răul nu vine de la Dumnezeu, aşa cum crede teologia rabinică. Răul vine din Materie, din Puterile spiri­tuale inferioare, din logoiurile de mâna a doua, necesarmente imperfecte, care l-au meşterit din ordinul lui Dumnezeu. În Materia informă şi inertă, cu o plasticitate coeternă Dumnezeirii, logoiurile secundare au infuzat spiritul de viaţă (acel nous, al filosofilor), pentru a o organiza.

Ușor de recunoscut, aceste idei filoniene se regăsesc pe deplin în concepţia sesepepistă, învăţătura pauliniană, cum o numesc cato­licii, învăţătura lui Pavluşa, sau paveliană, cum încep s-o numească și s-o comenteze creştinii ortodocşi.

Alături de concepţia lui Filon Alexandrinul, Shaoul-Saul-Paul- Pavel va juxtapune teoria Mântuirii pe care o va prelua din Orfism. Înainte de a spune câteva cuvinte despre acesta, precizăm că apostolul nostru nepoftit, improvizat şi ocazional a provocat un enorm scandal în mediile iudaice prin glorificarea crucii patibulare pe care şi-a dat duhul Isus-bar-Iuda.

În studiul nostru precedent[3], am arătat că niciodată şi niciunde în Vechiul Testament nu întâlnim vreo afirmaţie sau aluzie privind un mântuitor spiritual diferit de Dumnezeu însuşi. Dimpotrivă, o astfel de credinţă este dezminţită formal şi prin anticipaţie. Pentru Iudeii ortodocşi, afirmaţia că acest mântuitor, plagiator al acţiu­nilor lui Iehova, coborît până la ultimele limite ale celei mai josnice degradări, era suprema blasfemie ce putea fi imaginată. În Deuteronom citim următoarele:

« De se va găsi la cineva vinovăţie vrednică de moarte şi va fi omo­rît, spânzurat de copac, trupul lui să nu rămână peste noapte spânzurat de copac, ci să-l îngropi tot în ziua aceea, căci blestemat este înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn şi să nu spurci pământul tău pe care Domnul Dumnezeu ţi-l dă moştenire…». (Cf. Deuteronom, XXI, 22-23).

Subliniem: spânzuratul de gât, pe orice spânzurătoare banală, ejacu­lează în ultimele clipe de viaţă, iar vrăjitoarele şi vrăjitorii cule­geau cu grijă mătrăguna crescută sub spânzurătoare, pe consi­derentul că aceasta ar fi fost impregnată de sperma celor spânzuraţi. Bineînţeles, aceştia se serveau de mătrăgună pentru vrăjile lor. Pe de altă parte, cei răstigniţi, indiferent că sunt legaţi sau bătuţi în cuie pe cruce, murdă­resc lemnul acesteia, propriile lor picioare şi pământul, cu excre­mentele lichide şi solide. În consecinţă, era imposibil, de neimaginat[4] ca un Iudeu să creadă că Mântuitorul îşi poate sfârşi zilele astfel.

Să revenim însă la chestiunea împrumuturilor orfice ale aposto­lului Shaoul-Saul-Paul-Pavel. Din punctul de vedere al sfântului apostol, a cărui inginerie teologică o demontăm, Isus, fiul lui David, mort pe cruce ca urmare a sentinţei romane, pentru diverse acte considerate delictuoase în cel mai înalt grad, de către legile imperiului – Isus s-ar fi oferit el însuşi în sacrificiu, pentru a potolii mânia lui Iehova, Tatăl său Ceresc.

Bineînţeles, asta i-a mirat la culme pe ceilalţi, adevărați apostoli, între care mai mulţi fraţi ai lui Isus. Niciodată, în niciuna dintre Evanghelii, Isus nu a declarat că moar­tea sa (pe care o ştia nu numai inevitabilă ci dureroasă, trebuind să aibă loc la Ierusalim) ar fi avut ca obiectiv eliberarea Omenirii de o datorie faţă de Tatăl ei Ceresc[5]. Apostolul SSPP împrumută această idee din misterele orfice. Dacă SSPP ar fi fost cu adevărat iudeu, crescut la picioarele lui Gamaliel, cum se pretinde, el ar fi cunoscut condamnarea sacrificiilor omeneşti, chiar şi atunci când ele au loc în numele şi pentru onoarea lui Iehova: « Şi au zidit locu­rile înalte de la Tofet, în valea fiilor lui Hinom, ca să-şi ardă fii şi fiicele cu foc, ceea ce Eu nu le-am poruncit şi ceea ce Mie nu Mi-a trecut prin minte…». (Ieremia, VII, 31).

«…Au început să junghie acolo jertfele lor şi au pus acolo prinoa­sele lor şi miresmele lor de tămâiere, cele jignitoare pentru Mine!… Şi trecând copii voştri prin foc vă murdăriţi cu toţi idolii voştri…» (Iezechiel, XX, 28 şi 31). «…Nu mai pângăriţi numele Meu cel sfânt cu darurile voastre şi cu idolii voştri…» (Iezechiel, XX, 39).

« Arderile de tot ale voastre nu le voiesc şi jertfele voastre îmi sunt neplăcute ». (Ieremia, VI, 20). « Ce-mi foloseşte mulţimea jertfelor voas­tre?, zice Domnul. M-am săturat de arderile de tot cu berbeci şi de grăsimea viţeilor graşi şi nu mai vreau sânge de tauri, de miei şi de ţapi! Când veneaţi să le aduceţi, cine vi le ceruse? Nu mai călcaţi în curtea templului Meu! (…) Mâinile voastre sunt pline de sânge; spălaţi-vă, curăţaţi-vă!…»). (Isaia, I, 11-16). « Că milă voiesc, iar nu jertfă, şi cunoaşterea lui Dumnezeu, mai mult decât arderile de tot…». (Osea, VI, 6).

Aşa stand lucrurile, totul e limpede: în Vechiul Testament nu există nicio referinţă cu privire la sacrificiul cuiva pentru mântuirea Omenirii.

S-ar putea obiecta că sacrificiile sângeroase ale animalelor au însoţit vreme îndelungată ritualul iudaic din Templu, ceea ce este adevărat. Nu trebuie însă uitat că aceasta a fost una dintre cauzele apariţiei sectei eseniene, care a dezaprobat sacrificiile. Pe de altă parte, casta sacerdo­tală era în bună măsură subordonată Saduche­ilor, fracţiunea bogată şi materialistă a populaţiei, ce nu credea în viaţa sufletului, după moarte, iar sacrificiile implicau, pentru preoţii saduchei, un profit important.

Sacrificiile sângeroase nu îl jenau câtuşi de puţin pe Shaoul-Saul-Paul-Pavel, ele fiind prezente în majoritatea cultelor păgâne. În Arabia nabateană, foarte apropiată de patria sa, Idumeea, trini­tatea divină adorată de Arabii nabateeni implica diverse sacrificii, mai ales cele în onoarea lui Dusare’s, identic du Dyonisos, în cursul ceremoniei Actia Dusaria, sărbătoare foarte importantă, în cursul căreia prizonieri şi sclavi erau sacrificaţi, la date fixe, sângele lor impregnând altarele trinităţii: Dusare’s între cele două zeiţe-paredre ale sale, numite Ouzza, una dublând pe Atena, cealaltă pe Afrodita. Deasupra acestora domnea Beel-Samin, Tatăl ceresc şi stăpân al cerurilor. Potrivit mărturiei lui Epiphane (Cf. Panarion), Dusare’s se năştea în fiecare an, la 25 decem­brie, dintr-o mamă foarte virgină, numită Ka’abou.

În spiritul viitorului apostol creştin, filonismul, dusa­rismul, orfismul constituiau un abundent curent sincretist. Vom spune câteva cuvinte despre orfism, căci cele ce lipseau unuia, condotierul nostru, ajuns doctor în teologie, în urma unei decepţii amoroase, le găsea în celelalte. Foarte inginerească, noua strategie teologică permitea lui SSPP să dea un aspect ireproşabil evan­gheliei sale, bine înţeles în ochii gentililor superficiali, de diverse naţionalităţi, niciodată în faţa Iudeilor adevăraţi.

Orfismul a cunoscut două epoci, între care s-a produs o indiscu­tabilă mutaţie, o creştere importantă. În secolul al V-lea, era veche, Herodot face aluzie la orfism; apoi, în secolul următor, exemplul lui este urmat de Platon şi Aristotel, mai târziu de către peripateticianul Eudem. Ca lucruri absolut sigure, nu posedăm decât două papiru­suri egiptene, destul de mutilate, din păcate, unul din secolul al III-lea, celălalt din secolul al II-lea, era veche. Primul conţine mai multe fragmente dintr-un ritual orfic iar al doilea narează un ritual legat de răpirea Persefonei.

În ce priveşte a doua perioadă a Orfismului dispunem de mai multe documente, începând cu al doilea secol al erei noastre până la sfârşitul celui de al IV-lea, când religiile păgâne sunt scoase în afara legii, tem­plele lor sunt închise, şcolile lor iniţiatice interzise, sub ameninţarea celor mai grave pedepse imaginate vreodată de o dicta­tură teocratică. Pentru informarea celor mai puţin familiarizaţi cu acest subiect, vom face o scurtă prezentare a Orfismului.

Afinităţile Orfismului cu creştinismul sesepepist, al apostolului Pavel, sunt numeroase şi frapante. Orfismul a fost o religie cu pro­fe­ţii ei, cu textele ei sacre, cu aparatul ei clerical, etc. Dumnezeul în jurul căruia se învârte învăţătura esoterică orfică suferă precum Isus, moare, înviază şi se aşază, în plină glorie, la dreapta Dumne­zeului suprem, Tatăl lui ceresc. Dumnezeul Orfismului garantează fidelilor răscum­părarea unui păcat iniţial, apoi o uniune sufletească perfectă (pneu­matică) cu divinitatea mântuitoare. Funcţie de păca­tele lor nerăs­cumpărate, neiniţiaţii sunt ameninţaţi de chinuri fără de sfârşit, pe cealaltă lume.

Orfismul propovăduieşte o viaţă ascetică pură, considerând exis­tenţa pământeană o perioadă de încercări dureroase, pe care sufletul trebuie să o traverseze purificându-se printr-o morală riguroasă şi rituri speciale. Ca totdeauna, în astfel de domenii şi situaţii, Orfis­mul îşi are soteriologia sau doctrina lui a răscumpărării şi mântuirii. Tradiţi­onalul lor Hieros logos este asemănător celorlalte discursuri sacre ale religiilor antice cu mistere, şi era prezentat credincioşilor, amatori, chiar cerşetori de minuni, într-o formă la fel de convin­gătoare ca mesajul fundamental al altor religii de acelaşi tip.

Fiica lui Demeter şi a lui Zeus, Persefona este răpită de Hades. Liberată pe jumătate, de către tatăl ei, Zeus, avu cu acesta, prin uniune sacră (hierogamie), un dumnezeu-fiu numit Dionysos-Zagreus.

Acestui fiu divin i-a fost promisă guvernarea întregului Univers, dar zeii inferiori, Titanii, reuşiră să înhaţe pe Zagreus, copilul-dumnezeu pe care l-au mâncat, pentru a se diviniza mai vârtos, cum se divini­zează creştinii cu trupul şi sângele Domnului, ba chiar cu colivă, colaci şi alte sfinte delicateţuri bisericeşti și parastase omenești.

Ca pedeapsă pentru această crimă, Zeus i-a trăznit pe Titani de le-a pierit pofta, dar din cenuşa lor, care conţinea un ultim germene divin, au apărut primii oamenii, care participau deja la natura divină, prin scânteia ce dormea în ei. Natura lor demoniacă era însă mai puternică, venind de la Titanii trăz­niţi de Zeus, dar nu chiar de tot. Potrivit termenilor platonicieni, natura titanică incită oamenii către rău, în vreme ce scânteia divină îi impinge către bine. Vrând-nevrând, ca şi păcatul adamic, crima Titanilor a murdărit Omenirea, din veac în veac, mântuirea fiind, ca şi în cazul creştini­smului, problema centrală şi unică a credincioşilor.

Totuşi, Hieros logos ne spune că inima lui Zagreus a scăpat neatinsă de lăcomia Titanilor, ce au răpit, sacrificat şi mâncat sfântul copil-dumnezeu, cu excepţia inimii. Din această inimă, el ştie cum, Zeus a reuşit să extragă principiul învierii tânărului zeu asasinat, mort, copt şi mâncat. Potrivit doctrinei orfice, odată înviat, Dionisos-Zagreus primii de la Zeus frâiele şi guvernarea întregii lumi:

« Zeus l-a instalat pe tronul regal, i-a pus sceptrul în mână, făându-l suveran-şef peste toţi zeii Universului…». (Proclos, Despre Cratyle, al lui Platon).

Să comparăm acestea cu sfintele ziceri ale apostolului SSPP :

« Pe aceasta, Dumnezeu a lucrat-o în Cristos, sculându-l din morţi şi aşezându-l de-a dreapta sa, în ceruri, mai presus decât toată începă­toria şi stăpânia şi puterea şi domnia şi decât tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor ». (Cf. Epistola către Efeseni, I, 20-21).

Desigur, comentariul lui Proclos despre Cratylos, al lui Platon, este un text neo-pitagorician, posterior Epistolei către Efeseni; totuşi, textul lui Platon şi comentariile de acest fel sunt anterioare cu mai multe secole Epistolelor lui SSPP. Nu numai legenda iniţiatică a lui Zagreus pune în lumină un astfel de mit esoteric, iar cititorii sunt rugaţi să con­sulte spusele noastre despre mitul lui Mithra, din studiul nostru precedent[6].

În cadrul noii religii, pe care se străduieşte să o lanseze la apă,  SSPP şi-a atribuit un rol identic cu acela al lui Orfeu. Bineînţeles, Orfeu şi-a primit învăţătura de la Persefona, zeiţa iniţia­toare, cu ocazia excursiei sale prin Iad, unde aceasta domneşte şase luni pe an, alături de soţul ei, Hades. Coborîrea în Infern sau Iad, Orfeu a făcut-o din dragoste pentru Eurydice. Oricât a iubit el pe Eurydice, femeile din Tracia l-ar fi sfâşiat de necaz, dacă el ar fi refuzat să participe la sfintele lor orgii rituale. Sfântul apostol SSPP nu a cooborît în Iad, pentru revelaţia sa iniţiatică, dimpotrivă, pretinde a fi primit iniţierea prin răpirea sau înăl­ţarea lui în Treilea Cer, unde Isus însuşi i-ar fi fost amfitrion.

(II, Corinteni, XII, 2). În sfârşit, că s-a înălţat ori a fost răpit în al Treilea Cer, sau că a coborît în Iad, e cam de acelaşi lucru, Raiul şi Iadul fiind ceea ce se cheamă Celălalt Tărâm. Într-un caz, ca şi în celălalt, omul este ales de Dumnezeu, transportat cum-necum la faţa locului, unde primeşte învăţătura iniţiatică, pe care, ulterior, trebuie să o difuzeze printre oameni. Consecinţa misiunii sale este că el va fii ucis de cei cărora le-a adus învăţătura divină. Tema se repetă, mereu aceeaşi, revenind fără încetare în diversele religii cu mistere, între care, una în plus, este aceea a apostolului Paul-Pavel, eroul nostru, SSPP.

Privind harta călătoriilor lui SSPP, constatăm că acestea au avut loc în acele regiuni ale Imperiului roman unde cultele cu mistere şi sacrificii erau bine instalate şi dezvoltate, mulţimea credin­­cioşilor pasionându-se pentru dumnezeii ce mor spre a învia în plină glorie. Aceste regiuni constituiau un teren favorabil pentru temele preferate ale sfântului apostol creştin.

La rândul lor, orfismul şi filonismul l-au impregnat pe SSPP, căci cultura sa metafizică şi teologico-inginerească era cam subţirică la început, lucru vizibil în expresiile sale favorite.

În orfism, iedul era simbolul iniţierii în mistere. În această religie a mântuirii, credinciosul se identifica cu Zagreus, una dintre formulele rituale de numire şi chemare fiind aceea de Eriphos, care pe greceşte înseamnă ied, nume ce se referă la dumnezeul orfis­mului. În cadrul ritualului, Eriphos era parola, cuvântul de trecere pe care credin­ciosul plecat întru veşnicie trebuia să-l pronunţe în faţa divinităţilor lumii sub-pământene (Champs-Elysées[7] şi Iadul) pentru a obţine libertatea de trecere, verdele, ca pe şosea, la stop. Un astfel de ritual este comun gnozei, kabalei şi francmaso­neriei esote­rice. În cazul orfismului era vorba de o scurtă propo­ziţie, nu numai de cuvân­tul Ied (Eriphos). Ajuns în faţa judecăto­rilor, cel în cauză trebuia să spună: Iedule, am căzut în lapte !

Bineînţeles, laptele este hrana dintâi a noului Născut, iniţierea o nouă naştere, către o lume nouă, o radicală schimbare de plan, accesul la un nou nivel de conştiinţă. Cât despre parola sau expre­sia cu iedul şi laptele, apostolul Paul-Pavel trece în mai multe rânduri iedul sub tăcere, insistînd pe partea cu laptele:

« Cu lapte v-am hrănit, nu cu bucate, căci încă nu puteaţi mânca şi încă nici acum nu puteţi » (Cf. I, Corinteni, III, 2).

« Căci voi, care de multă vreme s-ar fi cuvenit să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă ca cineva să vă înveţe cele dintâi începuturi ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare…». (Cf. Epistola către Evrei, V, 12).

Ca şi Italianul V. Macchiero, în cartea sa Orfismo e Paolinismo, din cele ce preced vedem trecerea de la creştinismul iudaic la cel grecesc, de la faptul istoric Isus la faptul mistic Cristos, de la un personaj real, care a trăit în Iudeea, la personajul mitic, un fel de arhetip detectat sau imaginat graţie orfismului, cristologia lui SSPP fiind o simplă transpunere a orfismului. (Cf. Op. cit. p. 18).

În cazul de faţă, mitul orfismului nu este decât reprezentarea imagi­nată a unei stări reale de conştiinţă, a unei experienţe. În consecinţă, spunând că elementele mitice ale Cristosului apostolului Pavel derivă din orfism, însemnă a stabili până unde învierea mistică din creştinism derivă din cea a orfismului. În limbajul contemporan, putem spune că este vorba de repetarea adaptată şi retuşată a unei psihodrame.

De altfel, falsa indignare contra liturghiei orfismului, a lui Tertu­lian sau Justin, este repetarea vanitoasă, pretenţioasă şi infantilă a doctrina­rilor creştini din epocă, anume că Diavolul, Dracul în per­soană, ce mai calea-valea, dinainte, cu ştiinţă drăcească, a elaborat şi inspirat omenirea în sensul acestor pre-parodii, ce parodiază creştinismul… Dracul, cum spune poporul, sau Diavolul, cum spun cuvioşii politruci ai Bisericii, constituie zăcământul inepuizabil de resurse teologico-înginereşti și comerciale ale tuturor confesiunilor creştine și nu numai. Respectăm deci bre­vetul elucubraţiilor infantile ale sfintei Biserici, lăsând ingineria teolo­gică a creştinismelor în ghețarul ei milenar, la temperatura zero absolu­tului dogmelor, un fel de zero-absolut-Cristos, nu chiar Kelvin. Totuşi, vom aminti un surprin­­zător crucifix, pe care ingineria teologică îl va califica de blasfemie.

Mai întâi, bineînţeles, despre cruce putem vorbi în două sensuri. Pe de o parte, există crucea cosmică a celor patru direcţii, de care ne vom ocupa; pe de alta, există crucea patibulară, instrumentul de ucidere, de execuţie capitală, în principiu nesângeroasă, deşi istoria ne-a rezervat şi excepţii mai mult sau mai puţin sângeroase. Despre această cruce patibulară sau instrument al morţii am vorbit în precedentul volum.

Timizi şi ruşinaţi din cauza ignominiei răstignirii lui Isus, mod de execuţie curent atunci, pentru tot felul de rău-făcători, primii creştini refuzau orice reprezentare a Mântuitorului lor răstignit pe cruce. Abia din secolul V, treptat, cu tact, discreţie, şi perseverenţă, Biserica a început să mani­feste interes pentru crucea greacă, cu braţe egale, familiară multora, utilizând-o în scopuri talismanice, protectoare. Iată ce spune despre asta cardinalul Jean Daniélou:

« Creştinii, se ştie, îşi fac semnul crucii pe frunte, cu degetul mare; există mărturii ce atestă practica unor veritabile tatuaje. Cultele lui Dionysos şi Mithra au atestat îndeajuns existenţa tatu­ajelor ». (Cf. Jean Daniélou, Les Symboles chrétiens primitifs, IX).

Caracterul talismanic al crucii şi mai ales al pecetei în cruce este atestat atât în cele ce ţin de viaţa spirituală, cât şi în ale vieţii profane:

« Comoară ce nu este marcată de pecetea crucii este la dispoziţia hoţilor, după cum oaia fără de semn parcă n-are stăpân, fiind expusă la riscuri şi pericole ». (Cf. Sévérien de Gualba, Despre botez, Patrologia greacă, XXXI, C. 432).

În Viaţa lui Porphyre din Gaza, diaconul Marcu, din secolul V, citează cazul a trei copiii căzuţi într-o fântână, care au fost ocrotiţi de crucea pictată cu roşu, în mijlocul frunţii lor. Sfântul Augustin spune şi el că păgânii îi recunoşteau pe creştini după hainele, tunsura şi crucea din mijlocul frunţii. Asta dovedeşte că, la vremea respectivă (sec. IV-V), creştinii nu erau persecutaţi şi nu aveau de ce să se ascundă. Unii dintre ei îşi pictau sau tatuau crucea pe faţă, adică ori în mijlocul frunţii, ori pe obraji sau bărbie. De altfel, încă din secolul al II-lea, în Odele lui Solomon, Justin face aluzie la acest lucru.

Obiceiul acesta a durat vreme îndelungată, de vreme ce o poveste persană, înserată în O Mie şi Una de Nopţi, raportează următoarele: «În acest moment, chiar când creştinul se descoperii, Scharkan profită şi lansă a doua suliţă, care îl lovi drept în frunte pe acesta, acolo unde era tatuată o cruce ». (Cf. O Mie şi Una de Nopţi, Povestea regelui Omar-al-Neman, a 90-a noapte). Subliniem că această culegere de poveşti a fost începută în secolul al X-lea.

Efectiv, crucea cu braţe egale, sphragisul[8] sau pecetea divină a fost un simbol păgân înainte de a deveni unul creştin. Sub numele de stauros, un fel de par, cu pecetea pe el, ascuţit, spre a putea fi înfipt în pământ, ea marca în gnoza păgână limita dintre lumea divină sau Pleroma şi lumea demoniacă sau Kenoma. Acelaşi cuvânt stauros era şi numele unei entităţi din panteonul gnostic care, alături de Eon avea misiunea de a interzice demonilor şi titanilor accesul în lumea divină.

Vorbind de Sufletul Universal, intermediar între Dumnezeul Suprem şi Cosmos, Platon (Timaios) ni-l prezintă sub aspectul unei cruci încli­nate, ca un « X ». Mai târziu, neo-platonicienii au reprezentat acelaşi Suflet Universal (Demiurgul) sub forma crucii greceşti înscrisă într-un cerc. (Cf. Proclus, Sur le Timée, III, 216).

Aşadar, mult înaintea creştinismului, crucea a fost considerată un simbol iniţiatic de către religiile misterelor. Uneori, aceste religii pre­dică un zeu cruciform, alteori unul cricificat sau răstignit. Pentru primul caz, Porfir ne-a transmis descrierea dumnezeului creator al Indiei, de către Bardesane. După acesta, Brahma ar fi întins braţele sale în cruce, iar pe acestea figurau numeroase zeităţi, Natura, Lumea, soarele în mâna dreaptă şi luna în cea stângă.

În cartea sa Problema lui Isus, Charles Guignebert spune că, într-un ritual al lui Osiris, braţele întinse în cruce simbolizează regenerarea mistică şi că, pe numeroase amulete antice, pe lângă crucea lui Osiris figurează numeroase braţe omeneşti.

Deja închegat în secolul VI, era veche, orfismul are ca mesager al zeului mântuirii chiar pe Orfeu, revenit din Iad cu discursul ini­ţiatic Hieros Logos, rezervat fidelilor. O gemă gnostică din secolul al II-lea (proprietar Muzeul din Berlin), reprodusă de A. Boulanger în al său Orphée, pagina 7, prezintă un Orfeu răstignit. Este vorba de piatra centrală a unui inel din hematită cu piatră brun-roşcată (oxid feric natural, Fe₂O₃), pe care este gravată imaginea unui om răstignit pe cruce.

Deşi nu se văd urmele cuielor, este vorba de un răstignit adevă­rat. La baza ei, crucea e sprijinită cu pene de fixare iar partea superioară se termină printr-o bulă sau bilă, deasupra căreia este gravată o semilună şi şapte stele formând un arc de cerc pe firma­ment. Gravată cam rudimentar, inscripția glăsuieşte: ORFEOS BAKKIKOS, pentru ORFEUS BAKKIKOS SAU BAKKIOAKOS. Obiectul datează din ultima treime a secolului al II-lea, anii 170-200 ai erei actuale. Este vorba de Orfeu asociat misterelor lui Dyonisos-Zagreus, cel pe care îl sfâşie bacantele.

Mediile creştine cunoşteau mitul orfic, de vreme ce în Predicile Clementine, Clement din Roma face un rezumat al orfismului. (Op. Cit., Homélie VI).

Orfeu răstignit – Gemă gnostică din secolul al II-lea (Desesn de J. P. Tertre

 

Greacă sau în « X », crucea desemnează cele patru elemente constitutive ale lumii materiale: Pământul, Apa, Aerul şi Focul. Aceste elemente sunt desemnate în josul crucii pe care a fost răstignit Isus prin iniţialele siglei celebre: INRI, însemnând, evi­dent, Isus Nazarenus Rex Iudaeorum. S-a uitat că această inscripţie latină nu putea figura pe manuscrisele originale ale Evangheliilor, pentru că acestea au fost redactate în greacă.

De altfel, formula INRI nu apare decât în Evanghelia lui Ioan (XIX, 20); în cele trei Evanghelii sinoptice, formula este diferită, atât în greacă cât şi în latină, fără să cadă pe sigla INRI. Pentru Ioan, pe greceşte, formula devine IONOBTI: Iesous o Nazaraios o Basileus tôn Ioudaion. Aşadar, formula a fost stabilită intenţionat pe latineşte, pentru a obţine INRI. Făcând însă apel la limba ebraică, obţinem semni­ficaţia esoterică a formulei INRI, pentru că « I » este Iebeschah, adică Pământ; « N » Nour este Foc; « R » Ruah este Aer; « I » Iammim este Apă.

Nu se putea spune mai deschis şi mai clar că în spiritul mitologic al inginerilor-teologi ce au construit creştinismul ca pe un motor în patru timpi, omul istoric Isus, răstignit de Romani, a fost asimilat cu Cristosul Cosmic, cu Adam Kadmon al Cabalei, cu toţi zeii mântu­itori răstigniţi, adică dispersaţi în sânul celor patru Elemente ale Lumii Materiei.

Amintim aici mărturia lui Clément din Alexandria: « Misterele sunt divulgate într-o formă mistică, pentru a face posibilă transmi­terea lor orală. Această transmitere însă se va face mai puţin prin cuvinte şi mai curând prin sensul lor ascuns. Notele de faţă sunt precare… Cel puţin însă, ele vor servi ca imagine ce va reaminti Arhetipul acelui om care va fi atins cu caduceul ». (Cf. Clément din Alexandria, Stromates, I, I, _I, 3).

Caduceul însă, mai bine zis bagheta, se termina printr-un con de brad, înlănţuit de iederă. Era exact sceptrul lui Dionysos-Zagreus…

În alchimia tradiţională, a cărei capitală nu era prea departe, (Alexandria, Egipt), crucea cu braţe egale « + » este simbolul classic al creuzetului. Punerea materiei prime în creuzet, pentru înfăptuirea Operei, este numită crucificare, adică răstignire[9].

Consecinţa este că în alchimia mistică, oricare i-at fi numele, zeul mântuitor se încarnează şi se sacrifică amestecându-se cu cele patru Elemente ale Lumii, ca în creuzet. Altfel spus, el se crucifică, se răstigneşte (Cf. Fulcanelli: Le Mystère des Cathédrales), pentru a deveni apoi Chrysopeea spirituală.

Luând ca axă a sistemului său pe Isus, fiul lui Iuda din Gamala, răstignit de Romani, despre care apostolii, adică locote­nenţii şi chiar fraţii lui afirmau că a înviat din morţi, SSPP câştiga aproape sigur la olimpiada constructorilor de religii, pentru că:

1). El perpetua astfel o temă familiară mediilor eleniste cultivate, temă ce pătrunsese şi în mediile populare care erau gata să o crista­li­zeze sau încarneze real, în pielea unui personaj pe care nu trebuia decât să i-l oferi.

2). Acest personaj exista, el era Isus-bar-Iuda, şeful mesianiştilor zeloţi, ai cărui partizani făcuseră jumătate din munca pregătitoare, prin lansarea legendei învierii din morţi.

Shaoul-Saul-Paul-Pavel n-avea decât să afirme sus şi tare, în cuvinte alese, cu accentele îmbroboditoare, de rigoare, că, după cum dumne­zeul mântuitor, sfâşiat pe crucea cerească a elementelor, s-a întrupat într-un om din carne şi oase, această cruce cerească s-a reflectat în mod material şi tangibil în crucea răstignirii, pe care a murit acest om.

Tupeist subtil, cunoscător al mulţimii cerşetorilor de minuni, luându-şi foarte în serios misiunea de apostol al noii lui religii, SSPP n-a ţinut cont de jena şi ruşinea generală a creştinilor, pentru faptul că Isus murise pe cruce, ca orice tâlhar-răufăcător, brevetând ingineria teolo­gică şi construind piesă cu piesă locomo­tiva creştină ce pufăie şi afumă lumea de aproape două mii de ani. Din scandalul şi ruşinea morţii pe cruce, profitând de ignoranţa, dorinţa şi tendinţa cerşetorilor de minuni de a se lăsa legănaţi şi manipulaţi, SSPP şi continuatorii lui, ştiuţi şi neştiuţi, au construit o mistică la care s-au înhămat generaţii peste generaţii de oameni, una care durează încă.

Foarte la obiect, din punctul de vedere al ingineriei teolo­gice, SSPP declară sus şi tare, ca Stalin la congresele PC(b)US: « Căci Cristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc, dar nu cu înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Cristos. Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim (tovarăşul apostol era sigur de mân­tuire), este puterea lui Dumnezeu ». (Cf. I-a Epistolă către Corinteni, I, 17-18).

Evident, în ireproşabila lui teologie inginerească, SSPP va decla­ra curând că Sminteala crucii a încetat. (Cf. Ep. Către Galateni, V, 11). « Câţi vor să placă în trup, aceia vă silesc să vă tăiaţi împre­jur, numai ca să nu fie prigoniţi pentru crucea lui Cristos ». (Ep. către Galateni, VI, 12). « Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume! ». (Ep. către Galateni, VI, 14).

« Desfiinţând vrăjmăşia în trupul Său, legea poruncilor şi învă­ţă­turii la ei, ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea, să-i împace cu Dumnezeu pe amân­doi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia ». (Cf. Ep. către Efeseni, II, 15-16).

Bineînţeles, în Epistola către Filipeni (II, 8; III, 18), Epistola către Coloseni (I, 20; II, 14) şi în Epistola către Evrei (XII, 2) SSPP face aluzie directă la instrumental material pe care a fost răstignit Isus. Nu este însă deloc sigur că, de fapt, nu a atribuit crucii un sens mult mai gnostic. Să nu uităm prima sa iniţiere, în gnosticism, prin Dosithée, în care scop putem reciti anumite pasaje cu sens dublu:

« Ştergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic cu rânduielile lui, şi l-a luat din mijloc, pironindu-l pe cruce. Dezbră­când (de putere) începătoriile şi stăpânirile[10], le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce ». (Cf. Epistola către Coloseni, II, 14-15)[11].

Aceasta înseamnă că, în forul lui interior, SSPP îşi aminteşte învăţătura lui Dosithée: pentru gnosticii creştini, Arhonţii (Domina­ţiunile, Principatele, Puterile secundare din planul ocult, cauzele secun­dare ale întregului Cosmos) domneau în mod suveran asupra lumii mate­riale, numită Kenomă. Prin sacrificiul sângeros, de pe cruce, se consi­deră că Isus a potolit mânia Tatălui ceresc, iar de acum Arhonţii sau Puerile secundare au intrat la apă, prin detronare şi întem­niţare în sânul celor patru elemente primordiale, apă, aer, foc, pământ, simbo­lizate de cele patru braţe sau direcţii ale crucii cosmice.

Odată în plus, în spiritul lui SSPP, Isusul istoric este înlocuit de personajul imaginar, Cristosul Ceresc, care se sacrifică pentru ome­ni­rea păcă­toasă şi dezmoştenită, încorporându-se esenţei acesteia, pe care o transmută, îndumnezeind-o. Acestea sunt lucruri pe care Isusul con­damnat de Pilat nu le-a gândit, nici plănuit, cu atât mai puţin nu le-a înfăptuit, pe care în zadar le-am căuta în lungul şi largul Vechiului Testament.

Având în vedere aceste învăţături eretice, se înţelege că iudais­mul ortodox nu-i putea rezerva lui SSPP altă primire decât cea cunoscută. De asemenea, se înţelege că, prin miturile ei păgâne şi tradiţionale, învăţătura lui SSPP a dat de gândit lumii eleniste, care a acceptat să discute, să vadă mai de aproape… Apoi, în timp, s-a petrecut ceea ce trebuia: suirea pe tronul Romei a împăraţilor creştini.

În fond, nu este deloc sigur că simbolismul inimii lui Zagreus, pierdut din vedere de către Titani, în turbarea lor oarbă, din care Zeus a reuşit să cloneze cumva zeul sacrificat, nu e deloc sigur că acest simbolim îndepărtat nu a servit de tramă mitului Inimii-Sacre, pentru care s-a construit întreaga teologie Sacré-Coeur, care prin compasiune, indulgenţă, iertare şi reabilitare potenţială a dus la renaşterea (poate adevărata naştere) omului dezmoştenit şi izgonit de la rosturile lui veritabile. În fond, acest mit al Inimii-Sacre sau Sacré-Coeur nu este decât o mărturie în plus a permanenţei sau imprescriptibilităţii mitu­rilor sacre. Versurile lui Fernand Divoire, regretatul nostru amic, revin parcă din chiar memoria lui Zagreus:

Cenuşa greului trecut, tu care străluceşti

Substanţa zeului, muribundului Dionysos,

Recrează, degajă esenţele-ţi cereşti,

Reînvie inima zeului-copil, Zagreos[12]!

Spre Anti-Librărie

Note:

[1]. Un critic, partizan raţionalist al inexistenţei lui Isus, ne reproşează că am evocat unele aspecte privind Isusul partizan, naţiona­list-revoluţionar, rebel, « şi că D-lui Ambelain nu-i rămâne decât să explice cum de i s-a putut atribui o învăţă­tură morală, cum de a fost asimilat Logosului, pâinii vieţii, etc. Problemele acestea sunt escamotate, ceea ce revine la înşelarea cititorilor. Acest capitol este răspunsul nostru.

[2]. « Stăpânul nostru, el însuşi, răspunse Petre, nu s-a proclamat niciodată Dum­nezeu…» (Cf. Clément din Roma, Homélies Clémentines, XVI, _XV).

[3]. Odată în plus, este vorba de Isus sau secretul mortal al Templierilor.

[4]. « Potrivit mărturiei lui Grégoire de Tours, când în jurul anului 560, pentru prima oară, corpul unui răstignit fu exhibat în mod cât se poate de ostentativ, s-a iscat un scandal groaznic şi de neînţeles…», ne asigură reverendul părinte Maxime Gorce în revista Rennaissance Traditionnelle, nr. 5, ianuarie 1971.

[5]. În cartea sa Théologie du Judeo-Christianisme (pp. 112-114), cardinalul Jean Daniélou demonstrează că, în secolul IV, din ordinul împăratului Constantin cel Mare, sub supravegherea episcopilor, între care Eusebiu din Cezareea (N.d.l.a.) pentru a descrie Calvarul răstignirii, cei însărcinaţi s-au servit de textele consacrate Ţapului Ispăşitor, din Vechiul Testament.

[6]. Şi de această dată este vorba de acelaşi Isus sau secretul mortal al Templi­erilor. (Nt).

[7]. Ajunse în lumea subterană, umbrele morţilor treceau prin faţa a trei judecători: Rhadamante, Eaque şi Minos, care pronunţau sentinţa, trimiţând răii la stânga, în Iad sau Infern, iar pe cei buni la dreapta, pe Câmpiile-Elyzeene, unde nu era urmă de dure­re, întristare sau suspine ci viaţă fără de sfârşit, pace, fericire, iarbă verde, flori peste flori, aer curat, soare din belşug, trai neneanco, pe banii babachii…

[8]. La 15 octombrie 1867, sub semnătura lui A. Maury, Revue des Deux-Mondes vorbeşte pentru prima dată de sphragistique, ştiinţa peceţilor, a sigiliilor. Sphragisul din text este chiar pecetea sub formă de cruce. În cadrul vieţii bisericeşti şi mânăsti­reşti, o astfel de pecete trebuie să fi fost utilizată de mult, cuvântul însă pare să nu existe, încă, în limba română.

[9]. Pe gema gnostică reprezentând Orfeul crucificat, din ultima planşă, este figurat un triunghi cu vârful în jos, deasupra căruia vedem o cruce iar peste aceasta luna sau croasantul. Este vorba de o foarte veche ideogramă ezoterică, de caracter profilactic, material sau spiritual. În Alchimie, această ideogramă este simbolul Apei mercuriale.

[10]. Traducere greu de înţeles. Ce sunt « începătoriile »? Despre ce « stăpâniri » este vorba? Iniţiat în gnosticism şi în altele, creştin în sensul lui special, dar nu iisusnic, SSPP se referă la entităţile spirituale superioare numite Dominaţiuni (Princi­pate) şi Puteri, din planul ocult, ce au avut şi au rolul lor în crearea şi menţinerea lumii în starea actuală, despre care cititorul de rând, credincios sau necredincios, nu are nicio idee.

[11]. Versiunea de victimă expiatoare, sacrificată întru potolirea mâniei zeului iritat, cerând, pentru asta, sacrificiul propriului fiu, este împrumutată de SSPP din vechiul fond semitic al popoarelor din Canaan, care ofereau lui « Baal », mai ales, primul lor fiu în sacrificiul holocaustic numit ardere de tot. Pentru Avraam, sacrificarea lui Isaac este normală, acesta fiind exemplul tipic. Primii născuţi, de parte bărbătească, aparţi­neau lui Dumnezeu. Cei ai animalelor erau sacrificaţi, cei ai oamenilor de asemenea (Ieşirea, XIII, 1-2 şi 11-15), până mai târziu, când au putut să fie răscumpăraţi. SSPP ignoră însă că Isus nu şi-a prezentat niciodată propria moarte ca răscumpărătoare a păcatelor omenirii. De aceea, în această privinţă, F. A. raportează cuvintele aposto­lului Petre: « Dumnezeu, înviind pe Fiul Său, L-a trimis întâi la voi, să vă binecu­vânteze, ca fiecare să se întoarcă de la răutăţile sale ». (Cf. F. A., III, 26).

[12]. Cf. Fernand Divoire, Orphée, 38.