VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT  –  II

 MISTERIOȘII PROTECTORI AI LUI SSPP

 

 

În adversitatea celor mai apropiaţi pri­eteni găsim ceva care nu ne displace

La Rochefoucauld, Maximes

 

În Faptele Apostolilor citim următoarele : « Şi erau în Biserica din Antiohia prooroci şi învăţători : Barnaba şi Simeon[1], ce se numeau Niger, Luciu(s) Cirineul şi Manain (Menahem), cel ce fusese crescut împreună cu Irod, tetrarhul, şi Saul ». (F. A., XIII, 1).

Manain, pe numele de Iudeu, Menahem, este din sămânţa davidică şi regală, nepotul de fiu al lui Iuda din Gamala, strănepotul de fiu al lui Ezechiel, nepotul de frate al lui Isus şi nepot de fiu al Mariei, văr cu răposatul, de tristă memorie, Iuda Iscarioteanul[2]. Menahem este cel ce va da semnalul noii revolte iudaice din anul 64, sub procuratorul Gessius Florus. Menţiomăm însă că vechile manuscrise iudaice nu cunoşteau majusculele, nici minusculele ori alineatele, niciun fel de punctuaţie, împărţirea pe capitole şi versete fiind necunoscută. Redac­torul antic trebuia să compună fraza în aşa fel încât să nu existe nicio îndoială cu privire la conţinutul ei. În limba ei greacă şi clasică, fraza din textul de mai sus nu permite niciun fel de echivoc : « Manahn te Hrodon toù Tetraarkon sûntrophos kai Saûlos…» (Op. cit.).

Aşadar, acest Manain-Menahem a fost « crescut împreună cu Irod, tetrarhul, şi cu Shaoul », ceea ce înseamnă că şi Shaoul « a fost crescut împreună cu Irod, tetrarhul, şi cu Manain-Menahem ».

La prima vedere, acest lucru pare incredibil. Nepotul direct al rebe­lului (Ezechiel, bunicul lui Isus, dinspre tată) ce răsculase Galileea, în anul 6 (era veche), contra lui Arhelaus, fiul şi succesorul lui Irod cel Mare, să fie crescut împreună cu Irod tetrarhul, nepotul lui Irod cel Mare…

Amintindu-ne însă rezultatele îndelungii cercetări a lui Daniel Massé, care vorbeşte de alianţele matrimoniale şi încuscririle ce au apropiat familiile davidice de cele irodiene, creşterea la un loc a celor trei nu ne mai miră, mai ales că Menahem a putut crește împreună cu Irod-Agrippa şi Shaoul-bar-Antipater în calitate de ostatec discret, pentru orice eventualitate. Când, în anul 41, împă­ratul Claudiu l-a făcut pe Irod-Agrippa I-ul rege al Iudeii şi Sama­riei, el l-a cerut la Roma pe fiul acestuia, viitorul Irod-Agrippa al II-lea.

Era vorba de o modali­tate discretă de asigurare a supuşeniei vasalului faţă de Roma. Aşa trebuie să fii stat lucrurile şi în cazul lui Menahem. În plus, aceasta scutea pe cel în cauză de o prea atentă supraveghere din partea autorităţilor romane, totdeauna dispuse să execute Fii lui David la cea mai mică alertă, cum spune Eusebiu din Cezareea. (Cf. Eusebiu din Cezareea, Istoria ecleziastică, III, _XII, _XIX, _XV, _XXXII).

Un ultim amănunt întăreşte această ipoteză. Aflând că Isus este Galilean de naştere, procuratorul Pilat l-a trimis în faţa lui Irod-Antipa, tetrarhul Galileii şi al Pereii (Luca, XXIII, 6-12), sperând ca acesta să-şi asume responsabilitatea dispariţiei lui Isus, care îi era rival, întrucât îşi zicea rege al Iudeilor. Bineînţeles, el era la curent cu zvonistica, ajunsă şi la urechile lui Isus : « Au venit la El unii din farisei, zicându-i : ieşi, du-Te de aici, că Irod vrea să Te ucidă ». (Luca, XIII, 31). Pilat gândea că dispariţia lui Isus se va face cu discreţia obişnuită, astfel încât reponsabilitatea Romei să nu fie întru nimic angajată.

Irod-Antipa s-a mulţumit cu ironizarea lui Isus, dându-i anteriu de schimb, în locul celui sfâşiat probabil, în timpul luptei de pe muntele Măslinilor, cu ocazia arestării : « Iar Irod, împreună cu ostaşii săi, batjocorindu-l şi luându-L în râs, L-a îmbrăcat cu o haină strălucitoare şi l-a trimis iarăşi la Pilat. Şi în ziua aceea, Irod şi Pilat s-au făcut prieteni unul cu altul, căci mai înainte erau în duşmănie… ». (Luca, XXIII, 11-12).

Anteriul sau haina strălucitoare, pe care istoricii Bisericii o consi­deră albă, era uniforma tribunilor militari înainte de luptă, pe care, la Roma, o purtau candidaţii la o înaltă funcţiune publică. Evident, în capul lui Irod-Antipa, anteriul strălucitor nu era întru nimic infa­mant.

El trimitea lui Pilat un candidat la monarhia iudaică, îmbrăcat în haina ce-i autentifica pretenţia. Cu alte cuvinte, Irod-Antipa recu­noştea într-un fel justeţea pretenţiei lui Isus, care se considera regele legitim al Iudeilor. Nu mai puţin însă, el a refuzat să îl ucidă ori să îl închidă, lăsându-i lui Pilat responsabilitatea executării lui Isus, din cauza pretenţiei şi a faptelor sale. Aşadar, idumean din naştere, adică arab, Irod-Antipa aplică vechiul proverb din Palestina : « Sărută mâna pe care nu o poţi tăia astăzi…», viclenie oportună din partea acestui beduin superstiţios, ce nu voia să înfrunte nici răzbunarea postumă a magici­anului care, în ochii lui, era Isus, nici pe aceea mai concretă, a Iudeilor, fideli fiului lui David.

Nu trebuie să ne surprindă faptul că Menahem, nepotul de fiu al lui Iuda din Gamala şi al Mariei, soţia sa, nepotul de frate al lui Isus, a fost crescut împreună cu Irod-Antipa al II-lea şi cu Shaoul-bar-Antipater. În acest caz, bineînţeles, ipoteza originii iudaice şi din Tars, a lui Shaoul-bar-Antipater (SSPP), e definitiv înlăturată.

Ipoteza că un Iudeu oarecare şi-ar fi petrecut copilăria în com­pania copiilor unor prinţi este neverosimilă, mai ales dacă acest lucru s-a petre­cut la Tars, în Cilicia. Cine poate să creadă că prinţii irodieni îşi tri­mi­teau copiii la doicile din Asia Mică, în Cilicia, un fel de Siberie sau Bărăgan, provincie de deportare. Cei trei copii trebuie să fii fost cres­cuţi la Tiberiada şi la Cezareea, iar prezenţa lui Menahem, de linie davidică, printre ceilalţi doi copii, din seminţia irodiană, întăreşte teza lui Daniel Massé, după care a cin­cea soţie a lui Irod-cel-Mare, Cleo­patra din Ierusalim, era văduva unui fiu al lui David şi rudă cu Maria, mama lui Isus.

Pe atunci, la Antiohia, suntem în anii 45-46 ai erei noastre, iar Isus e mort cam de zece-doisprezece ani. Crescuţi împreună, Menahem şi SSPP sunt în relaţii apropiate, inclusiv în ce priveşte planurile lui Menahem, adică revolta iudaică. Totul se petrece în cerc zelot iar în Biserica din Antiohia, proorocii şi învăţătorii de care vorbesc Faptele Apostolilor (XIII, 1) sunt de fapt agitatori şi doctrinari sau comisari politici, moştenitori spirituali ai lui Iuda din Gamala şi al asociatului acestuia, preotul Saddoc.

În această a patra sectă iudaică, descrisă de Flavius Iosif în Anti­chităţile iudaice, politica naţionalistă moştenită din tradiţia maca­beană este strâns asociată cu mistica religioasă a tradi­ţiei eseni­ene, Zeloţii fiind extremiștii Esenienilor. După ruptura definitivă de esenieni, Zeloţii au renunţat total la prescripţiunile acestora : refu­zul vinului şi al sacrificiilor animale, curăţenia corporală absolută şi mai ales tâlhăria, contra căreia iniţiaţii esenieni prestau jurământ. Despărţiți de Esenieni, Zeloţii şi-au făcut un merit din practi­carea tâlhăriei metodice, la drumul mare.

Doctrina eseniană a fost creuzetul iniţial, în care s-a elaborat viziunea zelotă difuzată de Iuda din Gamala şi preotul Saddoc. Asta nu înseamnă că din rândurile Esenienilor au ieșit automat sute și mii de sicari. Între esenieni s-au format primii doctrinari zeloţi, al căror nume s-a pierdut, acestea petre­cându-se o generaţie, poate două, înaintea erei noastre. În ce pri­veşte esenienii, există însă un fel de romantism istoric, în virtutea căruia marele public înghite toate absurditățile şi fanteziile acestora.

Millar Burrows, decan al departamentului de limbi şi literatură din Orientul Apropiat ( Universitatea Yale), fost director al Şcolii Ameri­cane de Cercetări Orientale din Ierusalim, ca şi A. Dupont-Sommer, profesor la Sorbona, director al Şcolii de Înalte Studii, ambii specialişti în Manuscrisele de la Marea Moartă, îmbrăţişează deopotrivă această opinie. În Războaiele Iudeii, Flavius Iosif îşi exprimă admiraţia pentru eroismul esenienilor, în războiul lor naţional contra Roma­ei, iar Manuscrisele de la Marea Moartă, care sunt opera lor, comportă ritualurile unei strategii militare şi tehnici de luptă derivate dintr-o doc­trină mistică.

Iată ce spune Flavius Iosif în a doua carte din Războaiele Iudeii, cap. XII. « Războiul contra Romanilor a pus în lumină miile de fațete ale curajului nostru invincibil ». Manuscrisul slavon al aceleiaşi cărţi a lui Flavius Iosif precizează că, « în călătoriile lor, esenienii sunt totdeauna înarmaţi, din cauza tâlharilor ».

Esenienii nu erau oiţe credincioase, behăitoare, nici broscoi de cristelniţă, cum pretind unii. Iată ce spune despre ei Hippolite din Roma, în Philosophumena, cartea a IX-a : « Există patru clase de Esenieni, funcţie de vechimea în sectă şi zelul lor în respectarea strictă a Legii. Unii refuză să aibă bani asupra lor sau să traverseze porţile oraşului, sub pretextul că monedele şi porţile poartă imagini. Alţii, numiţi Zeloţi sau Sicari, nu ezită să înjunghie pe cei ce încalcă Legea, lăsându-i în viaţă doar pe cei ce acceptă tăierea împrejur. Majoritatea Esenienilor trăiesc viaţă lungă, mulţi ating suta de ani şi consideră că longe­vitatea lor se datorează pietăţii religioase, sobrietăţii şi abţinerii de la plăcerile de natură carnală. Când e vorba de apărarea Legii, ei nu cunosc frica de moarte ».

Acest pasaj spune clar că secta zelotă sau a Kanaïmilor (în ebraică) a apărut dintr-o fracţiune a esenienilor. Deopotrivă de cunoscuţi sub numele de Sicari, Zeloţii duc o luptă aprigă contra celor netăiaţi împrejur (Romani şi Idumeeni), pe care nu ezită să îi înjunghie cu iataganul lor numit sicca, după cum spune şi Flavius Iosif în Războaiele Iudeii, II, manuscrisul slavon.

Revenind la SSPP, reţinem importanţa faptului că a fost crescut împreună cu Menahem, nepotul de fiu al lui Iuda din Gamala şi nepot de frate al lui Isus, în anul 44, la Antiohia, făcând parte alături de acesta, din gruparea zelotă. Menahem, viitorul SSPP şi Irod tetrarhul au fost « fraţi de lapte », de doică. Acest fapt este bizar şi incredibil, pentru un jidănuţ oarecare, mai ales că, după legendă, copilăria celor trei s-ar fi petrecut la Tars, în Cilicia.

Între altele, potrivit Faptelor Apostolilor (XVIII, 12-17), prin anii 52-53, pe când ar fi avut în jur de 30 de ani, SSPP se găsea la Corint, cam de un an şi jumătate, făcând propagandă eretică şi schismatică prin sinagogi, din care cauză Iudeii ortodocşi ar fi vrut să-l întemniţeze. La tribunal însă, fără ca SSPP să fii deschis măcar gura, pentru a se justifica, Gallion, proconsulul provinciei Ahaia, cu sediul la Corint, fratele lui Seneca (preceptor şi consilier al lui Neron, unul dintre puternicii imperiului) respinse plângerea Iudeilor şi îi dădu afară manu militari, deşi, pe de altă parte, îi lăsă apoi să-l linşeze în voie pe Sosthemeş şeful sinagogii locale, pe care SSPP îl convertise la noua formă de mesianism mistic.

Foarte curios, incredibil acest SSPP : îndată ce este recunoscut de către proconsulul din Ahaia ca prieten al lui Cezar, adversarii îi sunt măturaţi de garda proconsulară, fără ca măcar să deschidă gura… De necrezut, acest jidănuţ obscur, foarte oarecare…

El însuşi amicus Caesaris, acest Gallion nu este un funcţi­onar oarecare. În 1905, la Delphos, a fost descoperită o inscripţie ce reproduce o scrisoare a împăratului Claudiu, către locuitorii acestui oraş. Scrisoarea este datată în anul 805 de la fundarea Romei, adică anul 52 era noastră, şi vorbeşte despre « Junnius Gallio, prietenul meu, proconsul în Ahaia ».

Aşadar, protectorul neaşteptat al lui SPP, la Corint, se bucură de un titlu foarte înalt şi apreciat pe atunci, acela de prieten al lui Cezar. Protecţia unui amicus Caesaris era cea mai puternică pilă posibilă la vremea respectivă, ceea ce, repetăm, este incredibil pentru un jidănuţ obscur şi oarecare…

Deşi beneficiază de bizare şi misterioase protecţii, SSPP are de furcă cu Iudeii de strictă ortodoxie. În anul 58, la Ierusalim, leviţii de gardă în Templu reuşesc să-l înhaţe, acuzându-l că a profanat sanctuarul prin introducerea unui non-Iudeu, Trophyme din Efes. (Faptele Apostolilor, capitolele XXI, XXII, XXIII). Nu-i imposibil ca el însuşi să fii fost non-Iudeul imprudent, pătruns într-o zonă a Templului interzisă Gentililor.

Pe când leviţii se pregăteau să-l lapideze, Claudius Lysias, tribu­nul cohortelor, guvernator al citadelei Antonia, vecină cu Templul, aflând ce se petrece, se deplasează el însuşi, în fruntea « mai multor centurii de legionari », pentru a-l aresta pe SSPP şi a-l pune astfel la adăpost. SSPP se schimbă la faţă, parcă îi cresc aripi, tribunul Lysias îl dezleagă (oare chiar fusese legat ?), permiţându-i să admo­nesteze îndelung Iudeii furioşi, sub protecţia legionarilor romani. Apoi, SSPP este găzduit în citadela Antonia, ca oaspete de seamă.

În situaţia aceasta, fiul surorii sale află că Zeloţii urzeau un complot contra lui SSPP, cu gând să-l asasineze. Prevenit de nepotul său, SSPP cheamă un sutaş şi îi spune : « Du tânărul acesta la comandant, căci are să-i vestească ceva ». (F. A., XXIII, 17).

Aşadar, SSPP primeşte pe cine vrea în citadela Antonia, dă ordine sutaşilor romani, al căror grad era echivalent cu acela de căpitan, de astăzi. Sutaşul îi execută ordinele fără să crâcnească şi deranjează tribunul în timpul cinei. Ori, tribunul era un magistrat militar, cu rang de consul. Fără îndoială, veteranilor din legiunea romană nu le venea să-şi creadă ochilor…

Nepotul lui SSPP îl pune la curent pe tribunul Lysias, cu complotul ce se urzea contra unchiului său. Fără să se mire de îndrăz­neala lui SSPP, acesta ordonă nepotului să păstreze secretul absolut. Conti­nuăm lectura Faptelor Apostolilor :

« Chemând la sine doi dintre sutaşi, le-a zis : Pregătiţi de la cea­sul al treilea din noapte două sute de ostaşi, şaptezeci de călăreţi şi două sute de suliţaşi, să meargă până la Cezareea. Şi să fie animale (de călărie), ca punând pe Pavel, să-l ducă teafăr la Felix, procu­ratorul ». (FA, XXIII, 23-24).

Aşadar, în faţa lui SSPP şi a nepotului acestuia, tribunul cohor­telor este la fel de docil precum sutaşul său, luând toate măsurile pentru a proteja viaţa unui Iudeu oarecare, punându-i la dispoziţie o escortă cvasi regală : două sute de arcaşi, două sute de veterani ai cohortelor şi şaptezeci de legionari călare, un total de patru sute şaptezeci de oameni înarmaţi pentru a-l pune sub protecţia celei mai înalte autori­tăţi ocupante, Antonius Felix, procuratorul roman al Iudeii[3].

Procuratorul roman în chestiune este fericitul soţ al Drusillei, sora regelui Agripa. Împreună cu sora sa, Berenice, Drusilla este una dintre cele mai frumoase femei ale aristocraţiei vremii. În sfârşit, pentru a-i asigura lui SSPP o călătorie fără probleme, mai mulţi cai au fost prevăzuţi pentru el. Foarte fericit acest Iudeu, ce nu va urma coloana romană pe jos, legat de coada unui cal, potrivit obiceiului şi practiicii militare.

În acest context intervine însă o enigmă. Pentru a merge din Ierusalim la Cezareea maritimă, cei 70 de călăreţi legionari, din compania a III-a, Augusta, nu dispuneau decât de caii lor, unul pentru fiecare călăreţ. De ce tribunul Lysias face exces de zel, prevăzând mai mulţi cai pentru SSPP ? Reluăm textul Faptelor Apostolilor : « Iar după zilele acestea, pregătindu-ne, ne-am suit la Ierusalim. Şi au venit împreună cu noi şi dintre ucenicii din Cezareea, ducându-ne la un oarecare Mnason din Cipru, vechi ucenic, la care am fost găzduiţi ». (F. A., XXI, 15-16).

O primă constatare : SSPP, care şi-ar fi petrecut, chipurile, tinereţea « la picioarele lui Gamaliel », marele preot, la Ierusalim, nu cunoaşte pe nimeni acolo, de găzduirea lui şi a celor ce îl însoţesc ocupându-se discipolii din Cezareea.

A doua constatare : manuscrisele greceşti originale spun clar : « un vechi discipol ». Vechi discipol ? Din care şcoală, din care curent doctrinar ? Probabil un elenist, unul mai vechi, din Antiohia, care părăsise Ierusalimul din cauza persecuţiilor de după lapidarea lui Ştefan. (Cf. F. A., XI, 19-20).

A treia constatare : caii prevăzuţi pentru SSPP poartă bagajele acestuia, având harnaşamentul necesar transportului de hangarale, al faimoaselor pergamente, pe fiecare parte, inclusiiv a misteri­osuluiv felon, pomenit în Epistola a II-a către Timotei (IV, 13), asupra căruia vom reveni. Efectiv, tot ce cară nomadul îl urmează şi pe SSPP în noua sa reşedinţă. Solicitudinea tribunului Lysias, pentru un Iudeu oarecare, este incredibilă. Chiar dacă SSPP era într-adevăr cetăţean roman, nu trebuie uitat că, la vremea respectivă, mii şi mii de cetăţeni romani erau dispersaţi în lungul şi largul Imperiului. Cine poate să creadă că un magistrat roman, cu rang de consul, se ploconeşte în faţa unui cetă­ţean roman oarecare, în plus de origine iudaică sau arabă ? Citadela Antonia din Ierusalim nu era agenţie de voiaj deschisă orică­rui civis romanus.

Mica armată, ce forma escorta lui SSPP, ieşi din Ierusalim la a treia oră din noapte (orele 9⁰⁰, seara), luând-o către Antipatrida, oraş fondat de Irod cel Mare, la 60 de kilometri de Cetatea Sfântă şi la 46 de Cezareea. După escala de la Antipatrida, cei 70 de călăreţi l-au condus pe SSPP la Cezareea Maritimă, cei patru sute de pedeştri întorcându-se pe jos la Ierusalim.

Iată-l deci pe viitorul apostol creștin, SSPP, în deplină siguranţă, sub oblăduirea procuratorului roman Antonius Felix. Acesta era un libert, fratele altui libert, celebrul Pallas, favoritul Agrippinei şi ministrul împăratului Nero. Zgârcit, brutal, desfrânat, cum îl descrie Tacit, Antonius Felix « avea puterea unui rege, dar sufletul unui sclav », fiind ceea se cheamă un parvenit.

La Cezareea, SSPP nu este închis într-o celulă ci găzduit în palatul lui Irod, sub protecţia unei gărzi speciale. Construit de Irod cel Mare cu peste o jumătate de secol în urmă, palatul acestuia deve­nise reşedinţa procuratorului roman, căruia SSPP are onoarea să-i fie oaspete.

« Iar după cinci zile s-a coborît arhiereul Anania cu câţiva bă­trâni şi un oarecare retor, Tertul, care s-au înfăţişat procura­torului împo­triva lui Pavel. Iar după ce l-au chemat pe Pavel, Tertul a început să-l învinuiască ». (F.A., XXIV, 1-2). Tertul îşi face rechi­zitoriul : « Am aflat pe omul acesta ca o ciumă şi urzitor de răzvră­tiri printre toţi Iudeii din lume, fiind căpetenia eresului nazarine­nilor, care a încercat să pângă­rească templul şi pe care l-am prins şi am voit să-l judecăm după legea noastră ». (F.A., XXIV, 5-6).

Se vede, în anul 58 nu se mai vorbeşte de Simon-Petre, nici de Iacob, ca şefi ai nazarinenilor sau mesianiştilor, lucru normal întrucât, în anul 47, procuratorul Tiberius Alexandru i-a răstignit pe aceştia la Ierusalim, « ca feciori ai lui Iuda din Gamala », cum se exprimă Flavius Iosif (Antichităţi iudaice, XX, _V, ₂).

SSPP răspunde îndelung acestei acuzaţii, procuratorul Antonius Felix amână decizia cu dibăcie, fără să precizeze termenul, porun­cind sutaşului « să ţină pe Pavel sub pază, dar să-i lase tihnă şi să nu oprească pe nimeni dintre ai lui, să vină să-l slujească » (F. A., XXIV, 22-23).

Cine sunt aceşti « dintre ai lui… » ? Câteva zile mai târziu, împre­ună cu soţia, Drusilla, Antonius Felix îl vizitează pe SSPP, ce are ocazia să discute amical şi pe larg, subiectele ce îi stau pe inimă. Îmbogăţit în mod scandalos, prin afaceri necurate, jaf în toată regula şi căsătorie princiară, procuratorul roman îl flatează şi pe SSPP, păstrându-l sub protecţie, « nădăjduind că i se vor da bani de către Pavel; de aceea, şi mai des trimitea să-l cheme şi vorbea cu el ». (F. A., XXIV, 26).

Acest « Iudeu obscur şi foarte oarecare » este suficient de bogat, prin el însuşi, prin secretele sale ori prin familia sa, răspun­zând speran­ţelor evidente ale procuratorului roman. Având în vede­re metodele cunoscute ale procuratorilor romani şi moravurile epo­cii, acest lucru este incredibil. Dacă ar fi fost vorba de răscum­părare, de întemniţarea într-o celulă umedă şi întunecoasă, înlănţuit, cu pâine şi apă la minim, asta l-ar fi făcut maleabil chiar şi pe cel mai avar deţinut. Prin funcţia sa, Antonius Felix are drept de viaţă şi de moarte asupra celor pe care îi administrează. Totuşi, în ce-l priveşte pe SSPP, procuratorul roman se comportă de parcă acesta ar fi superiorul său[4].

După doi ani, în anul 60, procuratorul Antonius Felix este înlocuit de  Porcius Festus. Sperând că protecţia lui SSPP a dispărut odată cu vechiul procurator, Iudeii din Ierusalim şi mai marii Sanhe­drinului cer judecarea lui la Ierusalim. Nimeni nu a uitat această afacere, care îşi are importanţa ei, iar Faptele Apostolilor vorbesc de cursa pe care Iudeii i-o pregătiseră lui SSPP, pentru a-l ucide pe drumul dintre Cezareea şi Ierusalim (F. A., XXV, 3).

La curent cu întreaga afacere şi bănuind intenţiile Iudeilor, Porcius Festus declară că SSPP va rămâne la Cezareea şi că va asculta doar câţiva dintre acuzatorii lui, mai importanţi. Graţie protecţiei de care se bucura, SSPP ar fi putut să-şi obţină eliberarea fără probleme, dar asta însemna acceptarea riscului unui nou com­plot pregătit de adversarii lui. În consecinţă, el imaginează şi obţine să fie trimis la Roma, pentru a fi judecat acolo, pe cheltuiala Imperiului… Pentru aceasta, SSPP n-a avut decât să formuleze cesare apello, dreptul de a fi judecat « în faţa lui Cezar », a împăratului.

Porcius Festus se declară incompetent, iar SSPP nu poate scăpa de judecata Sanhedrinului decât cerând respectarea privilegiului rezervat cetăţe­nilor romani, ale căror cauze criminale nu puteau fi judecate decât de tribunalul imperial, de la Roma.

Acest lucru scoate la lumină două elemente importante :

1) Aparentul Iudeu obscur şi foarte oarecare este într-adevăr cetă­ţean roman, ceea ce arată că deportarea la Tars şi naşterea din părinţi iudei, la Giscala, sunt simple poveşti. Declaraţia falsă în chesti­unea cetăţeniei romane implica automat moartea prin deca­pitare[5].

2) A fost într-adevăr vorba de o afacere politică deghizată în litigiu religios, după cum susţineau acuzatorii lui SSPP. În acelaşi timp, lex Iulia califica de crimen majestatis orice delict consi­derat atentat contra poporului roman şi a ordinii publice, declarând vinovat de această crimă pe oricine conspiră contra Romei, cu ajutorul altora, folosind arme şi răsculând poporul.

După cum vom vedea, deşi cetăţean roman, SSPP nu este Iudeu de origine, întrucât a fost tăiat împrejur la vârsta adultă, fiind susceptibil de urmărire penală, potrivit legilor romane, căci tăierea împrejur s-a făcut la cererea lui, după obţinerea cetăţeniei romane.

Legile Imperiului nu interziceau convertirea cetăţenilor romani la iudaism, fără să accepte însă automat toate prescripţiile acestuia. Dacă un roman convertit la iudaism se găsea în faţa unei obligaţii de care Iudeii adevăraţi erau scutiţi (de exemplu, serviciul militar), el nu bene­ficia de acest privilegiu iudaic. De asemenea, cetăţeanul roman conver­tit la iudaism nu ptea refuza participarea la cultul zeilor Imperiului fără să rişte acuzaţia de ateism.

Din cauza aceasta, femeia putea fi acuzată de impietate faţă de zeii casei sale, dacă refuza să parti­cipe la celebra­rea acestora. Sub împăratul Tiberiu, pentru acest delict, numita Fulvia a fost judecată de soţul ei Satirninus (Cf. Jean Juster, Les Juifs dans l’Empire romain, leur condition juridique, économique et sociale). Apoi, sub Nero, Pomponia Graecina a fost acuzată în faţa unui tribu­nal familial de superstitio externa, superstiţie străină. (Cf. Tacite, Anale, XIII, 32). Castrarea era şi ea pedepsită foarte sever (Lex Cornelia de sicariis et veneficis), iar tăierea împrejur, cu consecinţele ei fiziologico-sexuale, putea fi considerată un fel de castrare, cum s-a şi întâmplat sub împăratul Adrian. (Cf. Spartien, Histoire de l’empereur Hadrien, XIV, 2[6]).

SSPP cunoştea acestea iar acuzatorii n-aveau decât să-l denunţe Romanilor. El ştia foarte bine că în faţa tribunalului imperial de la Roma va beneficia de foarte influenta protecţie a lui Seneca, fratele pro-consulului Gallion, care l-a protejat la Corint. Evident, SSPP avea tot interesul să fie judecat la Roma, pe lângă că Faptele Apostolilor par să susţină că oricum ardea de dorinţa să vadă capi­tala Imperiului (F. A., XXVIII, 16).

Fără îndoială, SSPP dispunea de banii necesari pentru a merge la Roma, iar procuratorul Antonius Felix sperase vreme îndelungată să fie mituit de el, tocmai pentru că îl ştia destul de bogat.

Totuşi, oficial, de când cu tăierea sa împrejur (vom vedea când şi de ce) SSPP devenise Iudeu, lucru pe care nu îl putea nega întrucât carnea lui purta urmele acestei convertiri.

În anul 19 al erei noastre, împăratul Tiberiu expulzase Iudeii din Italia, cu excepţia celor ce abjuraseră într-o anumită perioadă de timp. (Cf. Flavius Iosif, Antichităţi iudaice, XVIII, _III, ₅ ; Tacit, Anale, II, 85, Suetoniu, Viaţa celor Doisprezece Cezari : Tiberiu, 36). Apoi, în anul 50, împăratul Claudiu a reactivat acest ordin de expulzare, iar Paul Orose, istoric al Bisericii din secolul IV, furnizează aceeaşi informaţie : « În acelaşi an, al nouălea, al lui Claudiu, Flavius Iosif raportează că Iudeii fură expulzaţi din Roma, sub uneltirea ministrului Sejan ».

Totuşi, nu sfă­tuim cititorul să caute acest episod în al nouălea an de domnie al lui Claudius, din Antichităţile iudaice, pentru că textul acestora a fost sever cenzurat de scribii copişti ai Bisericii creştine. Expulzarea Iudeilor nu este confirmată decât de Suetoniu, în Vieţile celor Doisprezece Cezari, Claudiu XXV, fără precizarea exactă a epocii : « Pentru că Iudeii se răsculau fără încetare, sub instigarea unui anumit Crestos, el i-a gonit din Roma ».

Evident, este vorba de Iudeii mesianişti, trecuţi la creştinism, iar Crestosul de care se vorbeşte este de fapt Cristos, pe care Suetoniu îl credea viu, confundând învierea cu viaţa normală. Scriitorii pro­fani din primele două secole ale erei noastre scriau în mod regulat Chrestus şi Chrestiani, în loc de Christus şi Christiani, după cum observă Henri Ailloud, în traducerea sa a lui Suetoniu.

Aşa stând lucrurile, în Italia şi mai ales la Roma, doar Iudeii în stare de sclavie aveau încă drept de rezidenţă. Alegerea procedurii judiciare cesare apello a fost o loviitură de maestru, din partea lui SSPP.

În sfârşit, culmea acestor relaţii de protecţie fastuoasă este că după perechea procuratorială Antonius Felix şi Drusilla, soseşte în Cezareea Maritimă şi regele Agrippa cu prinţesa Berenice, sora Drussillei şi văduva lui Irod Chalcis, cei doi trăind incestuos.

Berenice este sora Drussillei şi cumnata procuratorului Antonius Felix, ambele fiind celebre pentru frumuseţea lor. Familia este completă şi prilejul reuni­unii este chiar SSPP. Să fie vorba de iubirea dintre membrii acestei familii, să fie curiozitatea de a-l vedea pe cel ce a îndrăznit şi a obţinut judecata lui Cezar ? Ambele motive au putut conta, dar mai există unul, pe care îl vom cunoaşte în cele ce urmează. Tonul întâlnirii este sărbătoresc şi amical, sosirea cuplului regal fiind senzaţia de care vorbeşte întregul oraş, inclusiv Faptele Apostolilor : « … A doua zi, Agripa şi Berenice venind cu mare alai şi intrând în sala de judecată, împreună cu tribunii şi bărbaţii cei mai de frunte ai cetăţii, Festus a dat poruncă să fie adus Pavel ». (F. A., XXV, 23).

Tribunii în chestiune erau cinci, fiecare fiind coman­­dantul uneia dintre cele cinci cohorte de veterani din Cezareea. Foarte mult interes, serviabilitate şi delicateţuri pentru acest tarsiot imagi­nar, fost sclav al Imperiului, fost deportat, etc…

Spre Anti-Librărie

NOTE:

N . B. – În ce priveşte numărul de cetăţeni romani din Imperiu, notăm că veteranii legionari lăsaţi la vatră primeau titlul honesta missio, un drept de recunoştinţă din partea poporului roman. Titlul acesta implica un număr de privilegii, între care cetăţenia romană, dacă legionarul nu o avea deja, ca urmare a unor fapte de arme. Aşadar, calitatea de civis romanus, în jurul căreia se face atâta zgomot, când este vorba de SSPP, nu era întru nimic extraordinară.

[1]. Întrebăm: cine este acest Simeon, « ce se numea Niger » ? Să fie acelaşi personaj cu şeful zelot numit astfel, citat de Flavius Iosif în Războaiele Iudeii, amestecat în evenimentele legate de asediul Ierusalimului, din anul 64 ? Foarte probabil, crede cardinalul Jean Daniélou, în Trilogia Iudeo-creştinismului : « … Galileenii par să fie alt nume al Zeloţilor… » (Op. cit. p. 84), apoi « … Galileea pare să fii fost unul dintre principalele focare ale zelotismului… » (Ibid.). Se ştie însă că, în limbajul curent din secolul al IV-lea, sub pana împăratului Iulian Apostatul, de exemplu, termenul de galilean desemna creştinii. (Julien Cesar, Lettres). În cartea sa Dieu et César istoricul protestant Oscar Cullmann notează că « Zeloţii trebuiesc consideraţi Galileenii menţionaţi în Evanghelia după Luca, XIII, 1 ». Iată ceva foarte clar !

[2]. Cititorul este rugat să se raporteze la lucrarea noastră anterioară, Isus şi secretul mortal al Templierilor, cap. XXV.

[3]. Prezenţa celor 70 de legionari călare arată că tribunal cohortelor obţinuse acordul tribunului escadronului de cavalerie romană, ce nu era cantonată la Antonia, nici în Ierusalim, ci în afara zidurilor acestuia. Toate autorităţile romane sunt în fierbere pentru acest Iudeu necnoscut…

[4]. Ştiind că SSPP este mare magician, cum vom vedea curând, procuratorul roman şi-a putut imagina că acesta este şi alchimist, ceea ce nu ar fi fost deloc extraordinar. Alexandria, capitala alchimiei vremii, fiind foarte apropiată de Iudeea.

[5]. Lex Papia, din anul 65 (era veche) stipula moartea pentru uzurpatorii cetăţeniei romane. Mai târziu, decretul împăratului Claudiu a precizat că execuţia se va face prin decapitare, cu toporul, de către lictori, pe câmpia Esquillin, de la Roma, corpul condamnatului fiind aruncat la groapa infamiei.

[6]. Provocând o anumită desensibilizare glandulară, tăierea împrejur incită adesea la sodomie  homo- sau heterosexuală, de unde criminalizarea ei prin Lex Scantinia, cu 149 de ani înaintea erei noastre.