­­­

VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT  – XVI

IMPERIUL LUI PAVEL

 

O tâmpenie, să fi rege! Tot ce contează e să faci regatul…

André Malraux, La Voie royale

 

Am mai spus-o: studiul vieţii lui Shaoul-Saul-Paul-Pavel con­duce la cvasi-certitudinea că el a nutrit ideea de a-şi constitui un imperiu special, prin intermediul unei noi religii, fondată de el, un imperiu spiritual cuprin­zând bazinul mediteran oriental şi central. Ideea i-a venit din exemplul lui Gamaliel, doctorul suprem al Israelului, din frecventarea fiicei acestuia. El a putut constata că autoritatea lui cohen-ha-gadol, marele preot, se întinde pe întreg Imperiul roman, în sânul tuturor comunităţilor iudaice din Diasporă, atât în domeniul fiscal cât şi în acela penal.

Roma, ea însăşi, nu a îndrăznit să restrângă acest jus gladii, abstrac­ţie făcând de sosirea procuratorilor şi actele de agitaţie şi rezistenţă politică, inclusiv haiducie în stil mare, brigandaj, zeloţi înarmaţi. În ce priveşte însă domeniul religios, din minuţiosul studiu al lui Jean Juster (Cf. Les Juifs dans l’Empire romain), bazat pe operele talmudice şi pe cele neo-testamentare, se profilează certitudinea că Sanhedrinul uza în mod liber de dreptul său de pedeapsă supremă contra Iudeilor, în materie de crime religioase. Fără îndoială, după anul 70, adică după distrugerea Ierusalimului şi nomadismul consiliului sanhedrit, cu şeful său cu tot, această putere nu a fost lăsată marelui preot decât printr-un gest de toleranţă, din partea Romanilor. Bineînţeles, acest drept dispăru cu totul după marea revoltă finală din anii 132-135.

Aceste detalii au importanţa lor. Ele demonstrează ceea ce am stabilit în volumul precedent, anume: Isus a fost răstignit în urma unui proces pur roman, în cadrul represiunii unei rebeliuni politice. Dacă Isus ar fi fost acuzat numai de către Iudei, de declaraţii blasfe­matoare precum pretenţia că este dumnezeu sau fiu al lui Dumnezeu, această crimă ar fi fost de competenţa marelui Sanhedrin iar el ar fi fost lapidat, apoi spânzurat de mâini, la locul cuvenit, cu faţa către Templu (Cf. Talmud, IV Nezikin; 4, Sanhedrin, VII,4), fără ca Romanii să fii avut a se amesteca.

Astfel, când îl vedem pe regele Agrippa şi pe procuratorul Albinus sancţionând pontiful Ananus pentru lapidarea lui Iacob, fra­tele lui Isus, aceasta se datorează faptului că delictele majore repro­şate celui în cauză ar fi trebuit judecate de Romani (drept comun), nu în cadrul unui proces iudaic (delict religios). Nu este exclus ca grăbind lapidarea unui fiu al lui David, Ananus să fii vrut pur şi simplu să-i evite oroarea răstignirii şi a torturii ce o preceda pe aceasta.

Oricum vor fi stat lucrurile, puterea aceasta, care va fi a papilor, după dispariţia împăraţilor romani, l-a interest şi entuziasmat cu anticipaţie pe SSPP, care s-a străduit să o obţină.

În afara preotului ce reprezenta puterea spirituală, în Israel, mai exista Prinţul Exilului, adică Exilarcul (exilartkes, în greacă, resh galutha, în arameană), şef politic al Iudeilor deportaţi la Babilon, în anul 598, era veche. Primul rege al Iudeilor, deportat la Babilon, în anul menţionat, a fost Ioiachim, despre care vorbeşte Daniel: « În anul al treilea, al domniei lui Ioiachim, regele lui Iuda, a pornit Nabuco­donosor, regele Babilonului, împotriva Ierusalimului şi l-a împresurat. Şi a dat domnul în mâna lui pe Ioiachim, regele lui Iuda, şi o parte din vasele templului lui Dumnezeu, pe care le-a dus în ţara Şinear, în tem­plul dumnezeului lui şi a aşezat aceste vase în vistieria acestui dumne­zeu ». (Cf, Daniel, I, 1-2).

Instalaţi atunci în ţara Şinear, Evreii[1] s-au înmulţit fără înce­tare, ajungând, încetul cu încetul, prin numărul lor, la o organizare adminis­trativă proprie, atât sub dominaţia dinastiei ahemenide (secolele VII, VI era veche), cât şi sub Grecii seleucizi (321-250 era veche), apoi mai ales sub Parţii arsacizi (250-226, era veche). Apoi, această comunitate deveni aproape independentă sub Parţii sassanizi (226, era veche – 650 era noastră), după care decăzu, sub dominaţia arabă, în secolele VII-XI. Se zice că ultimul dintre prinţii Exilului fu un anumit Ezechiel.

Reprezentând puterea temporală, deţinătorul acestui titlu se bucu­ra de privilegii regale şi toate cele implicate de acestea: daruri în natură, venituri financiare, dijme de tot felul, plecăciuni din partea poporului, binecuvântarea clerului. În acest sens, iudeul babilonian Nathan, din secolul al X-lea, ne-a transmis informaţii precise în Istoria unui Exilar­cat, din care mai multe fragmente fură publicate în 1545 de către Samuel Schllam, în ediţia din Yuchasin, a lui Moise Zacuto.

Urmaşii lui Omar şi ai kalifului Ali reactualizară şi începură să aplice legile lui Omar, contra Iudeilor, de care nimeni nu se servise până atunci. Sub domnia lui Almoutavakille, nepotul direct al lui Almamun, în 856, marele Sanhedrin fu desfiinţat, resh galutha pierdu treptat privilegiile şi rolul său; către sfârşitul aceluiaş secol al IX-lea, parlamentele din Soura şi Pombadita fură suprimate şi ele. (Cf. Kalixt de Wolski, La Russie juive, Paris 1887, editura A. Savine).

Totuşi, în secolul al XVIII-lea, în mediile masonice şi ocul­tiste[2] circula rumoarea că exista un rege al Iudeilor, omul cel mai calificat, pe atunci, în ale Kabbalei, că acesta era Haïn Samuel Iacob, născut în Polonia, mai cunoscut sub numele de Falk-Schek (1710-1782), maestrul unor masoni iluştri, înalţi iniţiaţi, precum Toix de Salverte, Gleichen, Waldenfelds, iar când Savalette de Langes întocmi fişele sale signalectice pentru marchizul de Chefdebien, în vederea celebrului Convent de la Wilhelmsbad (1782), indicaţia « cunoaşte pe Falk, a lucrat cu Falk, crescut de Falk… », însemna că Chefdebien era în prezenţa unui mason de înaltă iniţiere. Ori, marele rabin Haïn Samuel Iacob, alias Falk-Schek, sub termenul profan de « rege al Iudeilor » era în realitate « Prinţul Exilului » din epoca respectivă.

De altfel masoneria ocultă datorează mult acestui Prinţ al Exilului, dacă nu aproape totul. Căci acestui resch galutha, care fu Falk-Schek, maso­neria îi datorează toate detaliile ritualurilor sale, esoterismul cuvintelor sacre, paro­lele de trecere, despre care masonii raţionalişti, politically correct, ce-şi păstrează creierul sub un formidabil prezervativ cerebralo-dogmatic, nu au nici cea mai mică idee, fiind incapabili să le bănuiască utilizarea practică. De altfel, e foarte bine că lucrurile stau aşa, nu altfel[3].

La rândul lui, în urmă cu douăzeci de secole, sfântul apostol Paul-Pavel, eroul nostru Shaoul-Saul-Paul-Pavel-SSPP, a cărui viaţă ascunsă o urmărim, visa să devină omolog Prinţului Exilului, cu tot ce com­portă acest titlu pe planul avantajelor materiale, bineînţeles. Foarte probabil însă, sfântul nostru apostol se visa nu numai Prinţ al Exilului ci şi Pontif Suprem. De ce nu? Două surse de putere şi beneficii per­mit o mai bună împiciorongare în materie, decât una singură. Cu atât mai mult cu cât, în ce priveşte viitorul, puterea regală contează mai ales pe certitudinea materială – ce-i în mână, nu-i minciună rămâne principiul veşnic valabil, pe lumea asta. Dovadă că cohen-ha-gadol înca­sează impozite de pe toată diaspora, fixează mărimea lor, fără să uite, mai ales, data achitării lor. Iată un exemplu:

« Rabban Gamaliel şi ceilalţi stăteau pe treapta muntelui Templului, în faţa lui Iochanan-ha-cohen, secretarul. Ei îi ordonară acestuia să transcrie cele ce urmează: „Fraţilor noştri, locuitori din Galia supe­rioară şi din Galia inferioară, fie ca mântuirea voastră să spo­rească! Vă aducem la cunoştinţă că data impozitului a sosit. Veţi scoate deci dijma, din presa de ulei. Fraţilor noştri, locuitori din Daroma superi­oară şi Daroma inferioară, fie ca mântuirea voastră să sporească.

Vă aducem la cunoştinţă că data impozitului a sosit. Veţi scoate deci dijma de grâu. Fraţilor noştri exilaţi din Media, Babilonia, exilaţilor din Hellada şi exilaţilor lui Israel din celelalte ţări, fie ca mântuirea voastră să sporească. Vă aduc la cunoştinţă că oiţele încă sunt slăbuţe, puii găinilor prea plăpânzi, perioada maturităţii lor încă nu a sosit. Mi-a plăcut mie şi cole­gi­lor mei, să adăugăm anului acesta o lună de treizeci de zile ». (Cf. Talmud: Sanhedrin, 1, 2)[4].

Impozitul iudaic reprezenta o sumă importantă, pentru că el era perceput annual, din tot Israelul şi toată Diaspora, ridicându-se la două drahme de persoană. Dacă, la începutul erei noastre, evaluăm populaţia iudaică la aproximativ patru milioane de suflete, asta repre­zintă o sumă anuală de opt milioane de drahme, adică aproape un milliard şi jumătate de franci la nivelul anului 1926.

Iată deci visul de aur al lui Shaoul-Saul-Paul-Pavel care încet, încet se profilează, ba chiar se cifrează. Faimosul apostol creştin a rupt-o cu dinastia irodiană, iar Iudeii l-au respins, pentru trecutul lui de poliţist/securist şi pentru că provenea dintr-o familie pe care Iudeii o dispreţuiau şi o urau. De asemenea, de când cu tăierea împrejur, el devenise suspect și pentru Romanilor, iar relaţiile sale cu zeloţii, deşi justificate, pentru un fost securist, sunt totuşi suspecte. Gura lumii vorbeşte. Aşadar, apostolului Paul-Pavel nu-i rămâne decât pista unei noi religii, una care să nu fie suspectă din punctul de vedere al legalităţii romane, care prin sincre­tismul ei să fie uşor de propovăduit popoarelor păgâne, putându-se ajunge astfel la un imperiu spiritual analog celui al Marelui Preot al întregului Israel.

Foarte rapid, SSPP a dobândit autoritate în secta iudeo-creştină a nazarinenilor, ramură mistică dintre cele mai vechi, poate chiar cea mai veche, din cadrul creştinismului născând. Membrii sectei proveneau numai dintre Iudeii de rasă, ce voiau să respecte legea lui Moise şi să îl onoreze pe Isus ca un om drept şi sfânt, născut fără tată cunoscut, de către unii, de unde legenda Sfântului Duh ca tată ceresc; pentru alţii, Isus se născuse dintr-un tată şi mamă ca oricare alţii. Un anumit timp, Shaoul-Saul-Paul-Pavel a fost şeful acestei secte, ale cărei Evanghelie a celor Doisprezece Apostoli și Evanghelia Evreilor erau considerate alături de aceea pe care SSPP o numeşte Evanghelia Mea, toate trei fiind, bine­înţeles, ale lui.

Calitatea lui Paul-Pavel de şef al sectei nazarinenilor este ates­tată chiar de Faptele Apostolilor: « Căci am aflat pe omul acesta ca o ciumă şi urzitor de răzvrătiri printre toţi Iudeii din lume, fiind căpetenia ere­sului nazarinenilor ». (Cf. F. A., 24, 5).

De altfel, aceasta este acuzaţia pe care i-o aduce Tertullus, avocat al Sanhedrinului, cu ocazia prezentării unei delegaţii de sanhedriţi, la Cezareea, în faţa procuratorului roman Felix.

Ajunşi aici, deschidem o paranteză, pentru că istoricul adevărat nu este povestitor sau compilator, ci mai ales un anchetator. Ca atare, istoricul trebuie să fie curios, prudent, chiar neîncrezător. Prima chestiune pe care o punem este următoarea: de ce Ioan, supranumit Marcu, i-a părăsit pe SSPP şi pe Barnabas? Chestiune de prudenţă, mai întâi, lucru foarte probabil, dar şi pentru ceva mai grav, pentru divergenţă doctrinală gravă. Căci Ioan, alias Marcu, este un zelot ce a sfârşit prin a descoperii că obiectivele lui SSPP sunt foarte diferite, chiar opuse celor ale veritabililor fideli ai lui Isus, Isusul cel real, Isusul istoric. Faptul că, ceva mai târziu, Barnabas, văr cu Ioan-Marcu, se desparte şi el de Shaoul-Saoul, dovedeşte ceea ce spunem.

Ioan-Marcu, văr cu Barnabas, era fiul unei anumite Maria, iar casa acesteia, la Ierusalim, era unul dintre locurile unde se reuneau zeloţii, de vreme ce Simon-Petre se refugiază aici, după evadarea din închi­soarea lui Irod-Agrippa I-ul. (Cf.  F. A., XII, 12). Pe de altă parte, opinia generală a exegeţilor catolici şi protestanţi este că acest Ioan-Marcu trebuie să fie tânărul bărbat ce a fugit îmbrăcat într-un cear­ceaf, cu ocazia arestării nocturne a lui Isus, pe muntele Măslinilor. De altfel, în cartea sa Saint Paul apôtre, ÎPS Ricciotti ne spune că probabil, ar putea  «… fi casa unde a avut loc ultima Cină, care, ca și grădina Getsemane, erau proprietăţi ale familiei sale ». (Op. cit. p. 255).

Aşa stând lucrurile, facem legătura cu ce am descoperit în pri­vinţa Getsemanilor[5] şi vom vedea că Ioan-Marcu, de care vorbim, se numea de fapt Iochanan-bar-Ierahmeel. Aşadar, într-adevăr avem de-a face cu un zelot, ca şi tatăl său Ierahmeel, ce adăpostea şi apro­viziona însoţitorii lui Isus. Se înţelege, acest Iochanan-Ioan-Marcu a sfârşit prin a pricepe desele schimbări la faţă şi contradicţii ale lui SSPP, mesianismul lui cu apă de ploaie, prin care de fapt îi menaja şi îi flata pe Romani.

Mult înainte, SSPP făcuse demersurile necesare spre a fi intro­dus în sânul mişcării mesianiste şi a se documenta cu privire la Isusul istoric, pentru a nu fi pus în situaţia să comită erori regre­tabile, spunând cine ştie ce inexactităţi evidente. În acest sens, luase contact cu subor­do­naţii şi colaboratorii imediaţi ai lui Isus:

« Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, să-l cunosc pe Chefa şi am rămas la el cincisprezece zile. Iar pe altul din apostoli n-am văzut, decât numai pe Iacob, fratele Domnului ». (Cf. Ep. către Galateni, I, 18-19).

Această perioadă de trei ani separă sejurul lui SSPP la Ierusalim de fuga lui din Damasc. Între timp mai făcuse o scurtă călătorie în Arabia nabateană şi idumeană, apoi încă o călătorie la Kokba, lângă Damasc, aproape sigur pentru a-l vedea Dosithée, iniţiatorul său.

Sejurul lui SSPP la Simon-Petru şi Iacob demonstrează ceva important, anume că cei doi apostoli şi fraţi ai lui Isus sunt foarte liniştiţi, la locul lor, în siguranţă, Iudeii nu îi persecută şi nu îi dau pe mâna Romanilor.

Totuşi, pentru a verifica acest personaj suspect prin trecutul lui, de poliţai şi persecutor al Zeloţilor, Simon-Petre şi Iacob decid să îi încredinţeze o misiune doveditoare. În acest scop, Simon-Petre şi Iacob trimit pe SSPP în Cipru, la Kittim, oraş şi ţinut detestat de secta de la Qumrân, potrivit faimoaselor documente descoperite acolo. După îndeplinirea misiunii, vom vedea ce este de făcut, îşi vor fi zis cei doi apostoli, Simon-Petre şi Iacob. În plus, pentru a-l ghida în Cipru, dar şi pentru a-l supraveghea îndeaproape, Simon-Petre şi Iacob îi dau doi « îngeri-păzitori » ca însoţitori. Unul dintre aceştia este doctrinar al comunităţii din Antiohia, numele lui conspirativ fiind Barnaba, pe numele adevărat chemându-se Iosif:

« Iar Iosif, cel numit de apostoli Barnaba (care se tâlcuieşte fiul mângâierii), un levit născut în Cipru ». (Cf. F. A., IV, 36).

Cel de al doilea are o casă în Cipru şi cunoaşte perfect drumul de urmat, odată ajunşi în Cipru. El se numeşte Ioan (Iochanan, în ebraică), dar are şi el un nume conspirativ:

« Barnaba voia să ia împreună cu el şi pe Ioan, cel numit Marcu ». (Cf, F. A., XV, 37).

Schimbările acestea de stare civilă sunt la ordinea zilei în toate societăţile secrete, revoluţionare şi alte medii clandestine. Se înţelege, în acest fel Shaoul a devenit Saul, Saulos, Paul, Pavel…

De altfel, cei trei se cunosc bine, pentru că înaintea celor 15 zile petre­cute la cei doi fraţi apostoli, Simon-Petre şi Iacob, SSPP a stat trei ani în Antiohia, efectuând colecte de fonduri pentru comunitatea zelotă din Ierusalim, revăzând cu această ocazie pe fratele său de lapte, Menahem, nepot al lui Iuda din Gamala, « crescut împreună cu Irod tetrarhul şi Saul ». (Cf. F. A., XIII, 1). Saul este bine îndoctrinat sau face să se creadă acest lucru, fiind gata pentru misiunea pe care i-au încredinţat-o apostolii Simon-Petre şi Iacob. După misiune, vor mai vedea…

La fel gândeşte şi SSPP. După Cipru, va vedea şi el, căci este decis să se rupă de acest mediu periculos, în care pentru nimica toată îţi poţi sfârşi zilele răstignit pentru rebeliune contra împăratului. Pe zeloţi îi cunoaşte bine, nu degeaba, împreună cu fratele său Costobar, au fost şefii unei poliţii secrete la ordinele Romei. Cunoaşte bine zeloţii pe care i-a vânat vreme îndelungată. Nu s-a lăsat păcălit de legenda învi­erii lui Isus, dar înţelege mai bine ca oricine că ideea aceasta trebuie exploatată inteligent, fără niciun risc. De altfel, se întreabă el fără încetare, ce rost au aceste precauţiuni? De ce atîtea secrete şi false identităţi. Difuzarea unei doctrine spirituale de renun­ţare şi purificare morală nu necesită nume false ori acţiuni subversive.

Barnaba este un levit curios. De fapt se numeşte Iosif, iar Barnaba înseamnă « Fiul Consolării » şi trăieşte la Antiohia, pe lângă Menahem, nume ce înseamnă « Consolator ». Curios, consolatorul este « fiu al lui David » şi are pe lângă el un colaborator apropiat supranumit « Fiul Consolării ».

Nu cumva Barnaba este fiul lui Menahem? N-ar fi impo­sibil, în care caz ar fi şi el « fiu al lui David ». De altfel, această calitate este periculoasă, toată lumea ştie asta. De aceea, la numele de Bar­naba, pe care i l-au dat zeloţii, va adăuga un al treilea, cu conso­nanţă latină de data asta: Iustus. Faptele Apostolilor ne informează: « Şi au pus înainte pe doi: pe Iosif, numit Barnaba, zis şi Iustus, şi pe Matia (…) ca să ia locul locul acestei slujiri şi al apostoliei din care Iuda a căzut… Şi au tras la sorţi, şi sorţul a căzut pe Matia, şi s-a socotit împreună cu cei unsprezece apostoli ». (Cf. F. A., I, 23-26).

Aşadar, Iosif, alias Barnaba, alias Iustus, alături de Matia, a fost unul dintre cei doi candidaţi la succesiunea lui Iuda Ishkarioteanul. Sorţul a căzut pe Matia. De vreme însă ce numele lui a fost pe listă, obligatoriu el trebuie să fie « fiu al lui David », adică membru al familiei. Barnaba este un personaj important, lucru sigur. Cei ce se îndoiesc pot verifica în Eusebiu din Cezareea, care citând pe Papias, spune că Barnaba a deranjat pe cineva, şi era să fie otrăvit:

« El [Papias] povesteşte…: şi încă un fapt extraordinar, cu pri­vire la Iustus, supranumit Barnaba, care ar fi băut o otravă mor­tală şi, prin graţia Domnului, nu a vut nimic ». (Cf, Istoria Ecleziastică, III, _XXXIX, 9). Evident, otrăvurile mortale nu cad din cer, iar cel sau cei ce umblă cu ele au un interes indiscutabil. Pentru a ghici numele făptaşului, un vechi adagiu spune să căutăm cui îi profită crima. Ori, printre membrii comunităţii din Antiohia era cineva pe care prestanţa lui Iustus-Barnaba îl deranja. Nu avem niciun motiv să ştergem numele lui SSPP de pe lista suspecţilor.

În orice caz, nu Romanii au încercat să-l otrăvească pe Iustus-Barnaba. Nici Iudeii. Şi unii şi ceilalţi dispuneau de un întreg arsenal legal pentru a pune capăt vieţii unui agitator. Multiplele schimbări de identitate printre apostoli demonstrează că aceştia sunt agitatori poli­tici, nimic altceva.

Altfel nu se putea, pentru că, la urmaşii lui Israel, numele este o realitate mistică cu care nu te poţi juca. Nimeni nu îşi schimba numele fără un motiv extrem de grav, când viaţa îi era ameninţată, pentru a o salva. Cât priveşte alegerea unui nou nume, asta necesita un ritual religios foarte precis. Aşadar, fără contestaţie posibilă, existenţa acestor diverse identităţi la apostoli şi discipoli este dovada unei imperioase nece­sităţi. Pe atunci însă, nicio persecuţie religi­oasă nu începuse pentru excelentul şi definitivul motiv că Romanii habar nu aveau de existenţa creştinismului, niciun puişor nu spărsese coaja oului, iar pentru legiunile imperiale zeloţii erau doar rebeli şi atât.

Amintim reacţia împăratului Iulian: « Ce? Vreme de două secole până şi numele de evanghelie a fost necunoscut Romanilor…», (Cf. Iulian, Contra Galileenilor, supliment).

Să revenim însă la echipa noastră în misiune specială.

SSPP, Barnaba şi Marcu merseră la Seleucia, care era portul Antiohiei, din Siria. Apoi s-au îmbarcat şi au ajuns la Salamina. După ce « au traversat întreaga insulă » (F. A., XIII, 6), au ajuns la Paphos, de partea cealaltă a Ciprului. În afară de contactele discrete cu Iudeii de la sinagoga din Salamina, traversând insula nu s-au oprit nicăieri, în orice caz nu în localităţi. Ţinta călătoriei lor este Pafos iar ei se strădu­iesc ca sosirea lor să nu fie cunoscută de destinatari înainte de a ajunge efectiv pe ei. Reluăm textul Faptelor Apostolilor, precizând apoi cele ce trebuie precizate:

« Şi străbătând toată insula până la Pafos, am găsit pe un oare­care bărbat iudeu, vrăjitor, prooroc mincinos, al cărui nume era Bariisus, care era în preajma proconsulului Sergius Paulus, bărbat înţelept. Acesta chemând la sine pe Barnaba şi pe Saul, dorea să audă cuvântul lui Dumnezeu.

Dar le stătea împotrivă Elimas vrăjitorul – căci aşa se tâlcuieşte numele lui – căutând să întoarcă pe proconsul de la credinţă. Iar Saul – care se numeşte şi Pavel – plin fiind de Duh Sfânt, a privit ţintă la el şi a zis: O, tu cel plin de toată viclenia şi toată înşelăciunea, fiule al diavolului, vrăşmaşule a toată dreptatea, nu vei înceta de a strâmba căile Domnului cele drepte? Şi acum, iată mâna Domnului este asupra ta şi vei fi orb, nevăzând soarele până la o vreme. Şi îndată a căzut peste el pâclă şi întuneric şi, dibuind împrejur, căuta cine să-l ducă de mână[6]…». (F. A., XIII, 6-11).

Admirăm mai întâi indulgenţa, amabilitatea şi generozitatea creş­tină a lui SSPP. Elocvenţa şi dialectica lui fiind offside (deşi Sfântul Duh glăsuia prin gura lui), el răspunde orbind pe cel rămas fidel credinţei lui mai vechi. Ca şi în cazul uciderii Safirei şi a lui Anania[7], de către Simon-Petre şi oamenii lui, Sfântul Duh este promovat pe rol de călău. Urmarea însă este şi mai surprinzătoare:

« Atunci proconsulul, văzând ce s-a făcut, mirându-se foarte de învăţătura Domnului…». (Cf. F. A., XIII, 12).

Admirabilă doctrină, acest creştinism iubitor ce prefigurează în mod desăvârşit procedeele sfintei Inchiziţii de mai târziu. Iezuitul Anchiéta[8] va spune, după şaisprezece secole, că « sabia şi varga de fier sunt cele mai bune instrumente de propagare a credinţei…». Creştină sau nu, doctrina lui SSPP nu putea spune nimic Romanului cultivat, amic al ştiinţelor şi artelor, pătruns de filosofia antică de toleranţa şi înţelegerea acesteia.

Acceptând orbeşte pasajul citat, am putea crede că, deşi magistrat roman, Sergius Paulus nu cunoaşte legile imperiului, pedepsele grele, preconizate de acestea, contra vrăjitorilor şi magicienilor criminali. Totul se explică altfel. Scribul anonim, care a compilat, cenzurat şi înfrumuseţat varianta anterioară a Faptelor Apostolilor, în secolul IV, nu cunoştea realităţile din primul secol. De exemplu, el nu cunoştea Legea celor Douăsprezece Table, conform căreia inclusiv cetăţenii romani, vino­vaţi de vrăji şi de far­mece contra oamenilor, animalelor sau recoltelor, erau condamnaţi la moarte. Prin noile lor edicte, împăraţii Augustus, Tiberiu şi Nero au confirmat şi reactualizat vechile legi romane contra magiei negre.

De mirare că în prezenţa proconsulului, Sergius Paulus, sfântul apostol SSPP îşi permite orbirea contradictorului prin cuvinte de sugestie magică şi hipnotică, fără ca zisul proconsul să-şi apere prie­tenul iudeu Elimas-bar-Isus, aplicând legile romane în toată vigoarea lor, aşa cum era obligat prin chiar misiunea lui: a impune respectul şi aplicarea legilor romane în teritoriile guvernate de Roma. În loc de aceasta, Faptele Apostolilor ne spun că « Atunci proconsulul văzând ce s-a făcut, a crezut, mirându-se foarte de învăţătura Domnului ». (Cf. F. A., XIII, 12).

Vom vedea imediat, minunea este şi mai mare decât pare la prima vedere. Ca mai totdeauna, adevărul este nu numai mai sim­plu, dar şi mai josnic decât am putea crede. Zeloţii, adică moşteni­torii de drept ai învăţăturii sau doctrinei lui Isus, au pus la încecare personajul echivoc, pe SSPP, care din persecutor al lor, voia să le devină egal, ca apostol al lui Isus. Aşadar, zeloţii i-au încredinţat o misi­une de dovedire a since­rităţii şi curajului: suprimarea unui adversar bine postat în anturajul unui proconsul roman.

Apoi, după ce SSPP se va fi compromis îndeajuns, el va putea fi ţinut în respect mai cu uşurinţă, nemaiputând da înapoi. Aşadar, misiunea lui SSPP în Cipru consta în neutralizarea, probabil chiar asasinarea lui Elimas-bar-Isus. Atentatul occult al apos­tolului nostru a eşuat însă parţial, probabil dintr-o insuficienţă a forţelor invocate, ori din cauza unei invocări nu foarte conforme. Potrivit Faptelor Aposto­lilor, Elimas-bar-Isus nu a murit, dar şi-a pierdut vederea. Cazurile de acest fel sunt relativ numeroase, inclusiv în zilele noastre, de exemplu în lagărele de deportare, paralizia oculară apare adesea ca urmare a unor traumatisme cerebrale.

Aşadar, afacerea a eşuat parţial, din care cauză, prudent, Ioan supranumit Marcu şi poreclit Iustus se rupe de SSPP şi de Barnaba. Cei trei se îmbarcă imediat la Pafos, fără să mai viziteze comu­nitatea iudaică din Salamina. Graba lor pare să indice că procon­sulul roman a sfârşit prin a-şi face datoria şi a alerta poliţia romană din Cipru. În cărţile II şi XVIII din Istoria Naturală, Pliniu cel Bătrân, vorbind de convertirile la creştinism, nu spune nimic despre creştinarea unui proconsul roman, în Cipru.

Foarte probabil, orbirea lui Elimas-bar-Isus nu a rămas chiar fără urmări, dovadă nu numai părăsirea echipei zelote de către Ioan-Marcu-Iustus ci şi faptul că, după acest eveni­ment, viitorul apostol Pavel îşi schimbă identitatea, numindu-se de acum nu Saul ci Paul-Paulos. Lucrul nu era dificil pe atunci, iar autorităţile romane eliberau destul de uşor astfel de documente, scrise pe papirus sau pergament. Transformarea numelui iniţial SAUL în PAUL sau PAULOS nu era mare lucru pentru un specialist în probleme poliţieneşti. Cine putea identifica acest om cu nume latinesc, vorbitor şi de greacă, născut de acum la Tars, în Cilicia, pe când poliţia romană din Cipru căuta un Iudeu?

În plus, mai târziu, întors la Ierusalim, pentru a zădărnicii orice identificare, sub pretext de jurământ religios, îşi va rade capul şi se va întovărăşii cu alţi patru, raşi în cap şi ei, aceştia ca adevăraţi nazirei, după cum am văzut (F. A. XXI, 24), SSPP plătind taxele de nazireat pentru toţi. De fapt, plata de către SSPP a taxelor de nazireat ale celor patru însemna cumpărarea complicităţii lor, după cum rezultă din lectura atentă a pasajului respectiv din Faptele Apostolilor:

« Şi ei au auzit despre tine că înveţi pe toţi Iudeii, care trăiesc printre neamuri, să se lepede de Moise, spunându-le să nu-şi taie împrejur copiii, nici să umble după datini. Ce este deci? Fără îndoială, trebuie să se adune mulţime, căci vor auzi că ai venit. Fă deci, ceea ce îţi spunem. Noi avem patru bărbaţi, care au asupra lor o făgăduinţă. Pe aceştia luându-i, curăţeşte-te împreună cu ei şi cheltuieşte pentru ei ca să-şi radă capul, şi vor cunoaşte că nimic nu este (adevărat) din cele ce au auzit despre tine, dar că tu însuţi umbli după Lege şi o păzeşti ». (Cf. F. A., XXI, 21-24).

Acuzaţiile contra lui SSPP sunt juste, din punct de vedere iudaic, întrucât el este contra tăierii împrejur şi a altor cutume. E clar că aceste precauţiuni recomandate de discipolii lui din Ierusalim nu sunt decât o viclenie de război. Întregul paragraf, din Faptele Apostolilor, miroase a duplicitate: viitorul sfânt apostol îşi rade capul, deci îşi schimbă fizionomia, pe baza unui motiv lăudabil şi pe deplin valabil în ochii Iudeilor din Ierusalim. Apoi, departe de Ierusalim, se va meta­morfoza şi mai şi, tăindu-şi barba şi mustăţile.

Pe de altă parte, sacrificiile rituale impuse de încheierea nazirea­tului erau foarte costisitoare, după cum citim în Numerii (VI, 13-21). De când însă SSPP este şi nazir ? Problema nazireatului nu s-a pus niciodată pentru acest comisar de poliţie iudaică aservită Romei şi este de neimaginat ca el, ce predică pretutindeni contra obiceiurilor şi a Legii iudaice, să fi depus jurământul respectiv, care îi impunea să nu bea vin, nici oţet, nici suc de struguri, să nu mănânce struguri deloc, nici măcar stafidiţi, să nu se apropie de vreun mort, etc.

În mod normal, SSPP purta părul lung, cum era obiceiul în acele regiuni, după tunsura de modă greacă, ca în Idumeea. În loc să-şi poarte părul ca un arici, căci aşa arătau nazireii, în mod normal el purta părul lung, până la înălţimea umerilor, după cum vedem Beduinii şi Sirienii de pe plăcile de faianţă descoperite la Medinet-Abou. Dimpotrivă, Romanii purtau părul scurt, iar Iudeii nu vedeau cu ochi buni pe cei tunşi după moda lui Nero. Prudenţa însă, îl obligă pe SSPP să îşi construiască o faţă cât mai romană cu putinţă, mai ales că avea în buzunar papirusul de civis romanus. Bineînţeles, poliţia romană căuta în continuare pe omul din Pafos, care avea părul lung… Să revenim însă la cei trei complici din Cipru.

Întreaga echipă este grăbită să părăsească insula şi se înţelege că are de ce. « Şi plecând ei cu corabia de la Pafos, Pavel şi cei împreună cu el au venit la Perga Pamfiliei. Iar Ioan, despărţindu-se de ei, s-a întors la Ierusalim ». (Cf, F. A., XIII, 13). Această separare poate fi o simplă măsură de prudenţă. Poliţia caută trei bărbaţi pe acelaşi drum şi dacă îi vrea pe toţi trei poate să caute mult şi bine. Totuşi, ruperea lui Ioan-Marcu-Iustus de echipă poate să însemne şi că acesta refuză să se lase antrenat în alte nereguli. Ipoteza pare probabilă, căci Paul, cum se numeşte acum fostul Shaoul-Saul nu-i va ierta asta niciodată lui Ioan-Marcu-Iustus, din care cauză va ajunge la supărare chiar şi cu Barnaba.

« Şi după câteva zile, Pavel a zis către Barnaba: întorcându-ne, să cercetăm cum se află fraţii noştri în toate cetăţile în care am vestit cuvântul Domnului. Barmaba voia să ia împreună cu ei şi pe Ioan cel numit Marcu. Dar Pavel cerea să nu-l ia pe acesta cu ei, fiindcă se despărţise de ei din Pamfilia şi nu venise alături de ei la lucrul la care fuseseră trimişi. Deci s-a iscat neînţelegere între ei, încât s-au despărţit unul de altul, şi Barnaba, luând pe Marcu, a plecat cu corabia la Cipru. Iar Pavel, alegând pe Sila[s], a plecat, fiind încredinţat de către fraţii harului Domnului ». (Cf. F. A., XV, 36-40).

Întregul pasaj este confuz, nu se ştie exact cine şi unde pleacă, cine este încă în Cipru, cine cu cine a ajuns sau nu în Antiohia, unde, de altfel, la versetul 22, era vorba ca Pavel şi Barnaba să fie însoţiţi de Sila şi Barnaba, Sila având şi el alt nume, Silvan (II, Corinteni I, 19; I Petru, V, 12) – deci încă un agent secret cu mul­tiple identităţi. Nu se ştie cum de putea fi la Antiohia acest Sila-Silvan, unde Paul-Pavel se desparte de Barnaba, şi unde ar fi trebuit să ajungă Sila-Silvan, nu deja să fie acolo. Noul Testament abundă în incoerenţe de neînţeles.

Îndată ce, venind de la Pafos, au debarcat la Perge, în Pam­filia[9], fără Ioan-Marcu-Iustus, bineînţeles, Paul-Pavel, încă cu Barnaba, de care se despărţise, totuşi, părăseşte portul, luând-o către nord, către centrul Asiei Mici.

Urcând valea tumultosului râu Cestre, cei doi ajung mai întâi la Adada, apoi la Antiohia de Pisidia (ce nu trebuie confundată cu Antiohia de Siria). Pentru cei aproximativ 180 de kilometri, în teren dificil, cu bagaje, inclusiv apă potabilă, celor doi le-au trebuit probabil cam două săptpmâni, pe poteci accesibile doar măgarilor şi catârilor.

Mai întâi au urcat către platoul Pisidiei, la peste o mie de metri altitudine, ocolind vârfurile înzăpezite, traversând porţiuni deşertice, uneori cursuri de apă cu vaduri problematice de trecere, regiune cutreierată de sclavi fugari şi alţi certaţi cu legea ce încer­cau să evite răstignirea finală, ca şi cei doi drumeţi ai noştri. În plus, regiunea era la fel de periculoasă şi în timpul nopţii, din cauza hienelor şi a lupilor. Călătorii noştri îşi riscau viaţa fără încetare, putându-se aştepta la orice, în orice clipă. Credinţa lor a fost enor­mă, cum ne asigu­ră piosul mincinos ce a redactat versiunea finală a Faptelor Apostolilor, căci aceste sacrificii ei le făceu pentru a duce mai departe Cuvântul Domnului, nu numai printre sclavi fugari şi alţii, în afara legii, ci deopotrivă printre hiene şi lupi, devansându-l astfel cu douăsprezece secole pe blândul François d’Assisi.

Dacă fuga aceasta din Pafos, separarea complicilor şi abordarea unor ţinuturi atât de sălbatice nu este o dispariţie, justificată de aten­tatul asupra prietenului şi consilierului proconsulului Sergius Paulus, atunci trebuie să conchidem că sfântul nostru viitor apostol creştin şi complicele lui, Barnaba, şi-au pierdut cu adevărat minţile.

Din Antiohia de Pisidia au mers la Iconiu, traversând aceleaşi înalte platouri deşertice, alteori mlăştinoase, pe o distanţă de încă o sută şi cincizeci de kilometri, mereu încărcaţi cu diverse hangarale, alimente, apă de băut. Escala din Iconiu fu rapidă, din cauza răcelii cu care îi întâmpină comunitatea iudaică. Cei doi continuară drumeţia prin Lystre şi Derbe, oraşe din Lycaonia. La Lystre, ca urmare a unei blasfemii, Paul-Pavel ar fi fost lapidat, dar Barnaba reuşi să-l readucă la viaţă. Întrucât lapidarea intervenise ca urmare a unei blasfemii, ea ar fi trebuit să fie urmată de spânzurarea cadavrului de mâini, cu faţa către Templul din Ierusalim, după constatarea decesului. (Cf. Talmud, Sanhedrin, VII, 4). Evident, această lapidare nu este sigură, marele preot din Iconiu-Lystre nu avea putere asupra Iudeilor din întreaga Diasporă.

Totuşi, Paul-Pavel şi Barnaba făcură cale întoarsă, în mod foarte discret, bineînţeles, ajungând din nou la Antiohia de Pisidia, apoi la Perge şi în portul Attalia, unde se îmbarcară penetru Seleucia, care era portul Antiohiei de Siria. De data asta nu au mai trecut prin Cipru, unde chipurile ar fi întemeiat o comunitate creştină la Salamina şi l-ar fi convertit pe proconsulul Sergius Paulus, care nu le-a mulţumit niciodată pentru că l-au ajutat să câştige viaţa veşnică prin convertirea la noua religie. Bineînţeles, prudenţa celor doi este semnificativă.

Paul-Pavel era cel mai compromis în afacerea orbirii unui om. Mai târziu, Barnaba se întoarse în Cipru pentru a vinde proprietatea lui de acolo, călătorind împreună cu Ioan-Marcu-Iustus, Paul-Pavel refuzând să revadă Cipru. Se înţelege, prudenţa nu-i niciodată în exces. Paul-Pavel se întoarse în Cilicia prin Siria, călătorie, lungă, obositoare şi periculoasă.(Cf. F. A., IV, 36; XV, 37-38).

Aşadar, ca urmare a afacerii de la Pafos, a atentatului contra Iudeului Elimas-bar-Isus, prietenul şi protejatul proconsulului Sergius Paulus, poliţia romană deschide un prim dosar contra numitului Saul, iudeu ori idumean convertit la iudaism. Dosarul acesta este foarte grav, implicând pedeapsa cu moartea inclusiv pentru cetăţenii romani.

Un al doilea dosar va fi deschis în curând, ca urmare a plângerii Sanhedrinului şi a Iudeilor din Ierusalim, de data asta contra unui anumit Paulus. Acum este vorba de blasfemie şi sacrilegiu (ceea ce implică o judecată de ordin strict iudaic), dar şi de una de ordin poli­tic: agitaţie peste tot, în favoarea unei mişcări mesianiste con­dusă de un oarecare Isus-bar-Iuda, răstignit de procuratorul Poncius Pilatus pentru rebeliune contra împăratului, dar pe care numitul Paulus îl pre­tinde înviat din morţi, deci în viaţă. Această acuzaţie este confirmată de edictul împăratului Claudiu, care expulzează Iudeii din Roma pe motiv că se răscoală fără încetare în numele acestui Isus, căruia i se mai spune şi « Chrestos ».

Prin efectul înaltelor relaţii ale lui Paul-Pavel cu tribunul Claudius Lysias şi procuratorul Antonius Felix, plângerea se transformă într-un elogium foarte favorabil. Din păcate, piesa respectivă va dispare în cursul naufragiului corăbiei ce îl transportă pe Paul-Pavel la Roma.

Va urma însă un al treilea dosar, infinit mai grav, conform căruia Paul-Pavel este implicat într-un complot contra împăratului Nero.

Un al patrulea dosar va pune problema responsabilităţii lui Paul-Pavel în incendiul de la Roma. Aceste două ultime dosare vor pune capăt carierei extraordinarului nostru aventurier. Le vom studia amănunţit pe ambele.

Spre anti-Librărie

NOTE:

[1]. Curiozitate ce trebuie înţeleasă. Nabucodonosor a cucerit ţara lui « Ioia­chim, regele lui Iuda », adică Iudeea. Cei ce se înmulţesc însă fără încetare, în ţara lui Şinear, a  cuceritorilor babilonieni, nu sunt iudeii cuceriţi de aceştia, ci Ebraicii, sau Evreii! Greu de crezut că iudeii cuceriți de babilonieni îşi spuneau şi Ebraici sau Evrei, mai ales că ebraica nu putea fi vorbită decât de clasa sacerdotală, dovadă că, după cei aproximativ 60 de ani de exil babilonian, limba ebraică, s-a pierdut complet, Biblia fiind rescrisă în limba arameană, sub direcția lui Ezdra și Neemia.

Abia, în zilele noastre, vechea limbă ebraică ar fi fost învăţată, nu re-învățată (!), de către descendenții khazarilor, idaizați după jumă­tatea secolului al VIII-lea. Deportaţii babilonienilor nu puteau fi decât Iudei, deși adesea sunt numiți „evrei” de  către diverși interesați. Pentru a complica şi mai mult confuzia, aceiaşi Iudei sunt numiți de Daniel (I, 3) fii lui Israel, convocaţi de regele Aşpenaz, al Babilonului. Asta nu însemnă că cei convocaţi au fost Israe­lieni, căci Statul Israel, al celor zece triburi, în frunte cu tribul lui Israel, dispăruse prin cucerirea asiriană, în anul 722. Acest mister ce va trebui explicat într-o zi. De altfel, cucerirea asiriană s-a soldat şi ea cu deportarea populaţiei Statului Israel, adică a celor zece triburi, dată de la care se vorbeşte de cele zece triburi pierdute, ale lui Israel.

[2]. Este vorba de masoneria iniţiatică, precum aceea de Rit Primitiv, a marchizului de Chefdebien, nu de masoneria « politically correcte » a lui J. B. Willermoz.

[3]. Masoneria ocultă, de care vorbim, se compune din cele şase grade ale faimoasei « Masonerii Negre », numită astfel de la culoarea cordoanelor sale şi de la emble­mele ei funebre. Împreună cu cele trei grade pregătitoare ale Masoneriei simbolice , Masoneria neagră a permis constituirea unui Rit cu nouă grade, ce cuprind toate arcanele magiei masonice. Vom aborda acestea într-un studiu viitor.

[4]. Este vorba de luna embolismică, de la numele anului de 13 luni, ce permite anului lunar iudaic, punerea periodică la zi. (Citat de Gerard Nahon : Les Hébreux).

[5]. După cum relatează Flavius Iosif în Războaiele Iudeii (II, _XXIII), domeniul Ierahmeel fusese fort întărit contra Romei, unde un fals profet egiptean (sinonim de magician), se instalase cu 30 000 de rebeli, în vederea cuceririi Ierusalimului. Procuratorul Antonius Felix a reşit să îl gonească.

[6]. O culegere de acte şi zise ale lui Mahomed (hadîth) prezintă cazul unui magician celebru, suficient de abil pentru a ucide dintr-o simplă privire, care plănuia să îl ucidă pe Profet. Îngerul Gabriel îl preveni însă pe acesta, cu care ocazie îi dictă exorcismul de protecţie (suratele CXII şi CXIII). Prezentându-se pentru a-l ucide pe Profet, acesta recită cele două surate cu voce tare, iar magicianul îşi pierdu vederea. (Cf. Melusine, IX, p. 224).

[7]. Uciderea respectivă este un episod din Isus sau secretul mortal al Templierilor. (Nt).

[8]. Înalt-Preasfântul iezuit José de Anchiéta, (1524-1597), apostolul Braziliei, autorul unei gramatici, al unui dicţionar tupi-guarani şi al altor câtorva lucrări de istorie  a Braziliei.

[9]. Regiune de coastă din sudul Asiei Mici, între Cilicia (la est) şi Licia (la vest).