VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT  –  XVII

ÎNCERCĂRILE ȘI NENOROCIRILE LUI SHAOUL-SAUL-PAUL-PAVEL-SSPP

 

 

 

Necazurile, ca şi cucernicia, pot deveni obişnuinţă…

Graham Greene, Putere şi Glorie

 

Vom examina îndeaproape chestiunea dificultăţilor, încercărilor şi nenorocirilor suportate de Sahaoul-Saul-Paul-Pavel în cursul cam­pa­­niilor sale de propagandă. Evident, el face pe viteazul, îşi atribuie roluri frumoase, înălţătoare. Realitatea a fost însă cu totul alta. Ce spune apostolul Pavel?

«… M-am luptat, ca om, cu fiarele în Efes, care îmi este folosul? ». (Cf. I, Corinteni, XV, 32).

Citind în Faptele Apostolilor pasajele privind şederea lui SSPP în acest oraş, Efes, constatăm că nu este vorba de aşa ceva. Reci­tind capitolul XIX în întregime, aflăm că apostolul este acuzat de tentativă de ruinare a traficului local (fabricarea şi vânzarea de efigii ale Dianei din Efes, afacere din care iese basma curată graţie protecţiei discrete (una în plus) şi eficace a preoţilor romani[1] din oraş.

Fraza din Epistola către Corinteni insinuează că viitorul apostol s-ar fi bătut cu animalele sălbatice, pe care le-ar fi învins. La vre­mea respectivă, unii condamnaţii la moarte, erau expuşi, fără arme în faţa sălbăticiunilor. Luptele erau rezervate unor « sportivi » ai epocii, numiţi venatores, mai puţin celebri decât gladiatorii, totuşi foarte apreciaţi, purtând nume de războinici, meseria lor implicând o anumită tehnică de luptă, funcţie de specia sălbăticiunilor înfrun­tate. Până acum, nimeni nu a luat în serios această afirmaţie a lui SSPP, la fel de falsă ca şi aceea din a II-a Epistolă către Timotei (IV, 17): «…Domnul mi-a stat într-ajutor (…) iar eu am fost izbăvit din gura leului ». Auzi vorbă! Leii nu se confundă cu pisicuțele. Pe când scrie această scrisoare către scutierul lui, aflat în Efes, Paul-Pavel este la Roma, adus de poliţia imperială, care l-a arestat la Troa, cum vom vedea.

De data asta, Romanii l-au închis în custodia publica, unde va rămâne până la sfârşitul procesului (al doilea şi ultimul). Bineînţeles, el a compărut în faţa magistraţilor romani, dar nu s-a pus problema condamnării la luptă cu animalele. Orice delict ar fi comis, cetăţenii romani nu puteau fi condamnaţi la aşa pedeapsă. În a II-a Epistolă către Corinteni, Paul-Pavel înşiră alte violenţe pe care le-ar fi suferit: « De la Iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fără una, de trei ori am fost bătut cu vergi; odată am fost bătut cu pietre[2]…». (Cf. II Corinteni, XI. 24-25).

La Iudei, flagelarea se făcea cu un simplu bici din piele, fără bile de vreun fel, ca la Romani. Pentru a nu risca niciodată depăşirea numă­rului maxim de bice, adică patruzeci, călăul era obligat să se oprească la treizeci şi nouă. (Cf. Talmud, IV, Nezikim – Makkoth). În Faptele Apostolilor nu găsim urma acestor cinci flagelări, ceea ce înseamnă că ele nu au existat.

În plus, într-un pasaj din Faptele Apostolilor, aflat la ananghie, pe punctul de a fi bătut cu vergile, « Pavel a zis către sutaşul care era de faţă: oare vă este îngăduit să biciuiţi un cetăţean roman nejudecat? ». (Cf, XXII, 25). Efectiv, un cetăţean roman nu putea fi biciuit, nici bătut cu vergile. Legea romană nu permitea acest lucru. Nu ne putem imagina că ceea ce era interzis unui procurator, tribun de cohortă sau magistrat orăşenesc ar fi putut să-şi permită un sinagogar iudeu, inferior în cadrul ierarhiei sociale a vremii? Fără îndoială, cel ce şi-ar fi permis o astfel de încălcare a legii ar fi fost sancţionat, calitatea de cetăţean roman fiind atestată printr-un pergament autentificat/sigilat de înalta autoritate ce l-a eliberat[3].

Simpla afirmare a cetăţeniei, în faţa unui magistrat roman, nu însemna nimic, aceasta trebuind să fie dovedită cu acte în bună regulă. Invers, condamnările infamante din punct de vedere social erau marcate chiar pe trupul celui în cauză: sclavii erau marcaţi cu fierul roşu, de la umărul stâng la cel drept, semnul fiind mai profund pe ceafă, imitând jugul. Condamnaţii la munca în mine erau marcaţi cu fierul roşu în spatele genunchiului, în cazurile mai grave fiind chiar lipsiţi de un ochi; sclavii evadaţi şi reprinşi erau marcaţi cu fierul roşu în mijlocul frunţii, hoţilor li se tăiau anumite degete de la mâini, uneori toată mâna, vechii condamnaţi civili sau militari purtau urmele vergilor sau ale biciului.

În mod inevitabil, libertul era un un fost sclav, eliberat, care purta pe ceafa sa semnul sclaviei, în care caz calitatea de om liber era dove­dită prin pergamentul eliberat de stăpânul său şi vizat de către o auto­ritate. Dovada de om liber a sclavului eliberat anula efectul juridic al inciziei cu fierul roşu, pe care cel în cauză o purta însă, vrând, nevrând, până la moarte.

Prin naşterea sa princiară, SSPP, viitorul apostol creştin nu risca niciun fel de sancţiuni corporale, mai ales că, prin întreaga sa învăţă­tură, el era un apărător al legalităţii romane şi al ierarhiei sociale, aşa cum funcţiona aceasta prin hasardul averii şi naşterii fiecăruia.

Cât despre pretinsa lui lapidare de către Iudei, între Antiohia-de-Pisidia, Iconium şi Lystre (provincia Lycaonia, Faptele Apostolilor, XIV, 19-20), ea ar fi trebuit urmată de spânzurarea cadavrului de braţe, cu faţa către Ierusalim, până la apusul soarelui, după care, potrivit Legii iudaice, acesta trebuia neapărat îngropat. Evident, lapidarea aceasta este inventatră de oameni ce nu cunoaşteau Legea iudaică.

Colonia romană Lystra, din preajma vulcanului stins Kara Dagh, nu acorda drept de sejur Iudeilor diasporeni, ruinele din vecină­tatea Katyn Seraiului de azi arătând că nu era vorba de un oraş propriu-zis ci mai curând de o tabără militară permanentă. La Lystra nu exista sinagogă, mai marele aşezării fiind tribunul cohortelor, magistrat miliar care nu ar fi tolerat ca Iudei obscuri, veniţi din Antiohia-de-Pisidia şi Iconium, să semene dezordine şi să răscoale garnizoana locală, pentru a pedepsi un cetăţean roman. Povestea nu stă nicicum în picioare, ea nu poate fi decât invenţia scribilor creştini anonimi, din secolul al IV-lea. Una în plus.

Spre Anti-Librărie

NOTE:

[1]. Preoţii romani din provincia Asia erau şi magistraţi ai imperiului, atribuţiile lor fiind atât de natură religioasă cât şi laică. În niciun caz însă, ei nu ar fi putut condamna un cetăţean roman să lupte în arenă cu animalelor sălbatice. Afirmaţia lui Paul-Pavel, din prima Epistolă către Corinteni, este inexactă. Una în plus!

[2]. Bătaia cu pietre înseamnă lapidare. Nu se cunoaşte niciun caz în care caz cel lapidat să fi descris cum a decurs lapidarea. (Nt).

[3]. Iniţial, dreptul de cetate era atribuit de poporul Romei, apoi de către Senat şi mai târziu direct de împărat. Sub împăratul Claudiu, Dio Cassius ne informează că Messalina a traficat acest drept în condiţii groteşti. (Cf. Istoria romană, LX, 9-17). La naştere, copilul locuitorului Romei trebuia declarat în termen de 30 de zile, la Prefectura Trezoreriei; în provincie, noii născuţi romani erau declaraţi la notariat, înregistrarea fiind confirmată prin documente doveditoare.