VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT  –  XVIII

PROSTITUATA APOCALIPSEI

 

Oricine ar îndrăzni să ridice mâna contra Romei ar fi vivovat de

matricid, în ochii lumii civilizate şi în judecata veşnică a lui Dumnezeu!

Pius al XII-lea, către Colegiul cardinalilor[1], 1944.

Şi focul va arde-o de tot, căci puternic este Domnul Dumnezeu,

Cel ce o judecă ». (Apocalipsa, XVIII, 8).

 Şi a doua oară au zis: Aleluia! Şi fumul focului în care ea arde

se ridică în vecii vecilor ». (Apocalipsa XIX, 3).

 

Între 1919 şi 1932, Statele Unite au trăit sub Legea Prohi­biţiei, ce interzicea vânzarea şi consumul de alcool. Aceasta a fost marea epocă a gangsterismului. Înainte de a fi în măsură să folosească armele auto­mate, care au făcut din gangsterii americani cea mai temută asociaţie de bandiţi, ucigaşii acesteia, bodigarzii şi şefii lor foloseau arma teribilă numită lupa, luparia, altfel spus lupoaica.

Era vorba de o puşcă de vânătoare, cu două focuri repetitive, cartuşe cu şevrotină, ţeava tăiată la jumătate, ca şi patul puştii, adus la dimensiunile mânerului unui pistol. Simpla deţinere a unei astfel de arme împlica arestarea imediată şi o anchetă.

Tipul acesta de armă fusese adoptat de către ucigaşii Cosa Nostra, societate secretă siciliană, în amintirea unei arme analoage, utilizată cândva de ciobanii sicilieni. Derivată din vechea Schiopetto, a secolelor XV şi XVI, ca şi din aşa numitul trombone italian, arma respectivă era uşor de ascuns sub un impermeabil, putând fi utilizată cu două mâini, permiţând o bună dispersie de proiectile pe distanţă scurtă, astfel încât puteai trage instantaneu, fără să ţinteşti. Acelaşi motiv determinase ciobanii sicilieni să păstreze această armă vreme de câteva secole, pentru animalele de pradă şi ciocnirile cu clanurile adverse.

Unii vor întreba de ce trebuia ca această armă să se cheme lupoai­că şi nu altfel (lupa sau lupara în italiană, ca şi în latină)? Este vorba de un joc de cuvinte, de natură erotică. Arma aceasta era compania fidelă a ciobanului. Pe latineşte, lupa înseamnă nu numai lupoaica ci şi orice femeie de moravuri uşoare, ambele fiind cunoscute pentru remarcabila lor senzualitate. De aici derivă termenul de Lupercalii, ce însemna sărbătoarea anuală a zeului lup Lupercus (Pan), al fecundităţii (celebrată la 15 februarie). Cu această ocazie se sacrificau două capre şi un câine, din ale căror piei se făceau bice, cu care lupercii (slujitorii zeului Lupercus-Pan) parcurgeau străzile atingând pe toţi cei sau cele cu care se întâl­neau.

Protector al turmelor contra lupilor, Lupercus era şi zeul fecun­dităţii. Pe jumătate dezbrăcate, femeile se lăsau biciuite, operaţiunea având darul de a procura fecunditatea celor sterile şi o uşoară eliberare celor deja însărcinate. Evident, din punct de vedere genetic această uşoară biciuire putea foarte bine să fie nulă; totuşi prin excitarea senzualităţii, femeile au făcut din această sărbătoare a fecun­dităţii o imensă orgie, ceea ce, bineînţeles, facilita fecun­ditatea gene­rală şi naşterile ulterioare. La sfârşitul secolului al IV-lea, papa Gelase reuşi să suprime sărbătoarea Lupercaliilor.

                                                                                                                                           Roma în epoca imperială

Ce este însă cu lupoaica, tovarășa, compania ciobanilor? Pur şi simplu, ei şi-au numit astfel arma de toate zilele, în amintirea unei îndepărtate tradiţii latine. În Roma antică, ciobanul era un tânăr al casei respec­tive, sau un sclav. Şi într-un caz şi în celălalt, ciobanul trăia izolat luni de zile, singur cu trupa şi câinii săi, hrănindu-se cu măsline, fructe, miere, brânză, apă de izvor. Pentru nevoile sexuale existau prostituate itinerante. Lipsit de bani, că era fiul casei sau că era sclav, ciobanul trebuia să se descurce pentru a plăti femeia ce îl răsfăţa cu farmecele ei tarifare. Că ciobanul plătea în natură ceea ce primea în natură, cheltuiala era invariabil suportată de turmă. Cu discreţia cuvenită, el vindea  câteva oi sau miei, respectiv îi preda pe aceştia sclavului ce servea prostituatei de secretar, intendent şi bodigard.

Aceste femei nu atinseseră încă nivelul mâncătoarelor de bani, de mai târziu, ele mâncau din turmă, ca şi lupii, din care cauză au fost numite lupoaice. Numele lor venea nu numai de la senzuali­tatea şi moravurile lor ci şi de la modul de plată, ce convenea atât ciobanilor cât şi prostituatelor itinerante.

Se credea că însăşi existenţa Romei şi a fondatorului ei se datora unei astfel de « lupoaice ». Potrivit lui Varron (contemporan cu Cezar), Roma a fost fondată în 753 era veche, de către Romulus, des­cen­dent al lui Enea, fiu al lui Priam, care după prăbuşirea Troiei s-ar fi stabilit pe malul Tibrului. Romnulus avea un frate geamăn numit Remus, ambii fiind fii vestalei Rhea Silvia, fiica lui Numitor, rege în Alba-Longa. Rhea Silvia ar fi conceput cei doi copii cu ajutorul Zeului Marte, aceasta fiind explicaţia dată tatălui ei.

Învins de către Amulius, regele Numitor îşi pierdu tronul, iar adver­sarul victorios abandonă cei doi copii pe apele revărsate ale Tibrului. În cele din urmă, copiii fură recuperaţi de o lupoaică, ce îi alăptă sub un smochin, la picioarele muntelui Palatin. Protejaţi şi de ciobanul Faustulus copiii crescură şi reuşiră să-l ucidă pe Amulius, redând tronul Albei-Longa bunicului lor, regele Numitor.

Apoi, cei doi copii deciseră să întemeieze un oraş, în care scop aleseră muntele Palatin, unde fuseseră crescuţi de lupoaică. Câşti­gând titlul de rege prin tragere la sorţi, Romulus trasă cu plugul şanţul împrej­muitor al oraşului, unde urma să fie construit zidul de protecţie al cetăţii ce urma să se numescă Roma, nume derivat din chiar numele său. Furios că sorţii l-au defavorizat, că nu a devenit el regele viitoarei cetăţi, Remus a călcat dispreţuitor peste şanţul ce întruchipa viitorul zid al cetăţii. La rândul lui, ofensat de încăl­carea, chiar de către fratele său, a ritului fondator al viitorului oraş, Romulus îl ucide, oferindu-l în sacrificiu zeilor htonieni.

Din noua cetate, primul rege al Romei făcu un azil pentru vaga­bonzi şi alţi oameni în afara legii, Apoi, pentru a-şi procura soţii şi a popula noul oraş, ei răpiră fetele şi femeile unui popor din vecinătate, Sabinii. Între cele două comunitţi rivale a izbucnit un război care, la propunerea Sabinelor răpite s-a terminat prin fuzio­narea celor două cetăţi şi seminţii.

Cât despre Romulus, potrivit legendei el dispăru în mijlocul unei furtuni, pe timpul unei ceremonii religioase. Ulterior, el fu înălţat la rangul de Zeu, sub numele de Quirinus, derivat se pare din termenul de quirites, purtat iniţial de către Sabini şi ulterior adoptat de Romani, ca semn al hegemoniei lor asupra Ligii latine, încă de pe vremea lui Romulus. De asemenea, termenul de Quirinus amintea vechea capitală Qure, a Sabinilor. De altfel, Romanii purtau acest nume numai în oraş, în viaţa civilă, nu şi când erau sub arme, termenul fiind utilizat mai ales după lăsarea la vatră.

Dincolo de legendă, adevărul se ghiceşte cu uşurinţă. Lupoaica ce alăptă pe Romulus şi Remus a fost una dintre prostituatele itinerante, fiind ori mama naturală a copiilor ori mama lor adoptivă, ca urmare a morţii mamei lor adevărate. Că această « lupoaică » i-a crescut pe cei doi prunci la stâna unuia dintre clienţii ei obişnuiţi, ciobanul Faustulus, care i-ar fi îngrijit şi hrănit pe timpul deplasă­rilor impuse de onorabila ei profesie, ipoteza e perfect paluzi­bilă. Adăpostul lui Faustulus ar fi fost situat la umbra unui mare smochin, ceea ce, de asemenea, este foarte probabil.

Dimpotrivă, mult mai puţin sau chiar deloc admisibilă este ipoteza că cei doi copii ar fi fost culeşi de către o lupoaică adevă­rată. Fără îndoială, au existat cazuri de copii crescuţi de către un cuplu de lupi, printre puii lor adevăraţi, în calitate de copii şi de fraţi adoptivi. În astfel de cazuri însă, copiii respectivi rămân în stare de totală anima­litate, mergând în patru labe, bând apă precum câinii, devorând carnea crudă, urlând ca animalele. Un astfel de copil este foarte greu de recu­perat şi nu va depăşii vârsta adultă.

Traumatismele psiho-fiziologice suferite de un copil crescut astfel lasă sechele ce nu pot fi recuperate în niciun fel. Povestea că cei doi copii crescuţi şi alăptaţi astfel ar fi reuşit să revină la viaţa omenească normală, graţie îngrijirii unui cio­ban, este absolut imposibilă. În ce priveşte legenda lui Romulus şi Remus, suntem partizanii unei lupoaice omeneşti, prostituată itinerantă şi, bine­înţeles, o femeie admirabilă, de inimă.

Evident, smochinul a devenit şi el simbol al Romei, despre care Tacit însuşi vorbeşte în Analele sale: « În acelaşi an (58, era noastră), arborele lui Comice, smochinul Ruminal care cu peste 840 de ani în urmă văzuse copilăria lui Romulus şi Remus, îşi pierdu frunzele şi crengile, devenind un trunchi uscat, ceea ce fu consi­derat un semn sinistru ». (Cf, Tacit, Anales, XIII, 58).

După Varron, acest smochin fusese supranumit Ruminal (din latinul rumis: mamele), pentru că lupoaica îi alăptase pe cei doi copii la umbra lui. Conform tradiţiei legendare, iniţial situat în Lupercal, pre­lun­girea muntelui Palatin, către nord-vest, în locul numit Germalus, smochinul respectiv ar fi fost transportat în mod miraculous, sub auspiciile lui Attus Navius, augur al lui Tarquinus Bătrânul, în Comitium, la est de Forum, nu departe de Capitoliu. (Cf. J. Carcopino, Bulletin de l’Association Guillaume Budé, nr. 5, p.22).

Nu este imposibil ca episodul cu smochinul steril, blestemat şi uscat de Isus pentru că nu avea roade în afara sezonului, să fi fost reţinut de către acuzatori, cu ocazia procesului. Cunoscut ca şef zelot şi fiu al lui David, deci supus atenţiei permanente a poliţiei romane, judecătorii lui au putut considera uscarea smochinului drept blestem contra Romei, căci acesta figurează printre simbo­lurile fondatoare ale cetăţii lui Romulus. Uscarea unui smochin de către Isus putea fi inter­pretată ca act de magie distrugătoare, îndreptat în realitate contra Romei. Recitim evanghelistul Marcu:

« Şi văzând de departe un smochin care avea frunze, a mers acolo, doar va găsi ceva în el; şi, ajungând, la smochin, n-a găsit nimic decât frunze. Căci nu era timpul smochinelor. Şi vorbind i-a zis: De acum înainte, rod în tine nimeni în veac să nu mănânce. Şi ucenicii Lui ascultau. (…) Dimineaţa, trecând pe acolo, au văzut smochinul uscat din rădăcini. Şi Petru, aducându-şi aminte, i-a zis: Învăţătorule, iată smochinul pe care l-ai blestemat, s-a uscat ». (Cf. Marcu, XI 13-14 şi 20-21).

Aşadar, bietul smochin ar fi trebuit să ghicească că lui Isus îi era gura amară, că ar fi vrut să se îndulcească, deci trebuia să se aran­jeze pentru a produce smochine la comandă, inclusiv în afara sezonului.

Din acest episod reiese caracterul ranchiunos al lui Isus, predispus adesea să facă rău, lucru şi mai evident în Evangheliile copilăriei, despre care am vorbit în Isus sau secretul mortal al Templierilor. Graţie puterii sale oculte, Isus ar fi putut da smochi­nului puterea de a coace imediat o mână de smochine, în afara sezonului. Nu era însă normal de a cere smochinului să rodească, în afara sezonului, cu de la el putere. Acest episod confirmă puterile magice ale lui Isus, pe care i le reproşează adesea Iudeii, care nu trebuie însă confundate cu atotputernicia divină a unui dumnezeu încarnat.

Totuşi, dacă faptul a ajuns la urechile unui funcţionar roman, acesta a putut vedea în gestul lui Isus un act de voinţă distrugătoare contra Imperiului roman, iar Legea celor Dousprezece Table şi legea Iulia prevedeau pedeapsa cu moartea pentru orice vrajă îndrep­tată contra oamenilor, animalelor sau recoltelor.

Să revenim însă la lupoaica şi smochinul ei, la ciobanul Faus­tulus, de pe muntele Palatin.

Smochinul văzuse copilăria…, spune Tacit. Greu de imaginat  lupoaica ani de zile sub acelaşi smochin, fără ca ciobanii şi vână­torii să o gonească cu săgeţile lor. Pentru diverse extravaganţe şi imposibili­tăţi, în această lupoaică nu vedem decât o prostituată de inimă, concluzie conformă cu tradiţia iudaică contemporană cu spusele lui Varron. Ba chiar îi este o replică incisivă, sarcastică.

Poet şi om de litere latin, Varron ne-a lăsat De re rustica, un tratat de agricultură – tot ce a rămas dintr-o operă mai vastă, ce s-a pierdut. Varron a trăit între 116 şi 27 era veche, având reputaţia unui om scli­pitor, veritabilă enciclopedie a epocii.

După cum am demonstrat în volumul nostru precedent[2], Apoca­­lipsa nu este opera evanghelistului Ioan, scrisă către anul 94, era noas­tră, ci opera lui Isus însuşi, redactată înaintea întoarcerii sale din exilul egiptean, către anul 27 sau poate 29, era noastră, o bună jumătate de secol după moartea lui Varron şi larga difuzare a legendei privind naşterea Romei.

Cu aceată ocazie, pentru prima oară în textele antice, capitala Imperiului roman este desemnată prin cuvinte ca prostituată, des­frânată.

« Şi a venit unul dintre cei şapte îngeri, care aveau cele şapte cupe, şi a grăit către mine, zicând: Vino să-ţi arăt judecata desfrâ­natei celei mari, care şade pe ape multe, cu care s-au desfrânat împăraţii pământului[3] şi cei ce locuiesc pe pământ s-au îmbătat de vinul desfrânării ei ». (Cf. Apocalipsa, XVII, 1-2).

« Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi care încă n-au luat împărăţia, dar care vor lua stăpânire de împăraţi, un ceas, împreună cu fiara.(…) Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut şi Fiara vor urî pe desfrînată şi o vor face pustie şi goală şi carnea ei o vor mânca şi pe ea o vor arde în foc. (…) Iar femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare care are stăpânire peste împăraţii pământului ». (Apocalipsa, XVII, 12-16-18).

«…Apele pe care le-ai văzut, şi deasupra cărora şade desfrâ­nata, sunt popoare şi gloate şi neamuri şi limbi ». (Apocalipsa, XVII, 15).

« Mântuirea, şi slava şi puterea[4] sunt ale Dumnezeului nostru, pentru că adevărate şi drepte sunt judecăţile Lui! Pentru că a judecat pe desfrânata cea mare, care a stricat pământul cu desfrânarea ei, şi a răzbunat sângele robilor Săi, din mâna ei! Şi a doua oară au zis: Aleluia! Şi fumul focului în care arde ea se ridică în vecii vecilor ». (Apocalipsa, XIX, 1-3).

De altfel, acest termen de prostituată includea o degradare meta­fizică, iar în ochii Iudeilor citiţi şi mistici, mai mult sau mai puţin iniţi­aţi în misterele Kabalei, această înţelegere sublinia şi mai mult oroarea lor pentru tot ce reprezenta Roma.

Ebraica traduce cuvântul prostituată prin quliphah, desemnând lumea, planul, biosfera malefică, dimensiunea în care toate sunt corupte, con­trare veşnicelor planuri ale lui Dumnezeu şi veşnic respinse de el, fiind expulzate şi concentrate în cadrul acestei cloace de excremente metafizice. Practic, este vorba de lumea demoniacă, drăcească.

Aşa numita quliphah este deci un soi de pubelă a lumii invi­zibile. Ea se subdivide în zece planuri sau sfere secundare, luând, la plural, numele de quliphoth, fiecare opusă unui sephirah corespun­zător (plural sephiroth). De aici, din acest ansamblu decurge un întreg univers meta­fizic, foarte pasionant în ce priveşte studiul. Cititorii interesaţi vor consulta cu folos studiul nostru despre Kabală[5].

Aceste rapide paralele analogice ne dau o idee despre modul în care Iudeii integrişti detestau şi urau tot ce simboliza Imperiul roman şi mai ales Roma, capitala acestuia. Dacă adăugăm zecile de mii de combatanţi iudei, din rezistenţa şi partizanatul iudaic, transportaţi din Palestina în Italia, sfârşindu-şi zilele în ororile Circului, dacă adăugăm miile de femei, fete şi flăcăi vânduţi cumpărătorilor obişnuiţi dar şi proprietarilor de lupanare, mult înainte ca adepţii noii religii creştine să cobooare ei înşişi în arene, înţelegem că ura faţă de Roma era fără de limite deja pe timpul când Isus redacta Apocalipsa şi o trimitea vărului său Ioan Bote­zătorul, printr-un mesager.

Cităm modul în care Titus, fiul împăratului Vespasian, a sărbă­torit aniversarea fratelui său mai tânăr, Domiţian:

« Acest mare prinţ celebră în Cezarea ziua naşterii lui Domi­ţian, fratele său, prin mari sărbători şi sacrificarea vieţii a două mii cinci sute de Iudei prizonieri, socotiţi buni de moarte. O parte dintre aceştia fură arşi de vii, ceilalţi fură obligaţi să lupte contra anima­lelor sau unii contra altora, ca gladiatori. Oricât de mare a fost neo­menia ce făcea să piară acest popor în atâtea feluri, Romanii erau convinşi că, dato­rită crimelor lor, ei merită pedepse şi mai mari. Titus merse din Cezareea la Beryte, oraş în Fenicia şi colonie romană. Rămânând mai mult timp acolo, sărbătorii cu mare gran­doare ziua de naştere a tatălui său, împăratul Vespasian. Printre divertismentele şi spectacolele date poporului a fost şi piei­rea a numeroşi Iudei, în modul pe care l-am arătat ». (Cf. Flavius Iosif, Războaiele Iudeii, VII, _VIII).

În cartea lui Roland August, Cruzime şi civilizaţie: jocurile romane[6], găsim tot ce priveşte luptele de gladiatori, de animale sălbatice între ele, de alte victime de ambele sexe, chinuite cu cruzime în cursul reconstituirilor mitologice, precum, de exemplu, femeile condamnate la moarte, închise şi prezentate, într-un soi de vacă de lemn, unui taur în călduri, astfel încât acesta să îi sfâşie vaginul, reprezentând astfel în mod real mitul lui Pasiphae, nevasta lui Minos, regele Cretei, care, unindu-se cu taurul, dădu naştere Minotaurului…

Spre Anti-Librărie

Note:

[1]. Începând cu secolul al XII-lea, adunarea cardinalilor s-a numit Colegiul Sacru în frunte cu un decan şi un vice-decan, aleşi dintre cardinali. Potrivit Codului de Drept Canonic din 1983, Colegiul Sacru a devenit Colegiul cardinalilor. La 1 august 1986, Colegiul cardinalilor număra 148 de cardinali, dintre care cei 35, în vârstă de peste 80 de ani, nu mai participau la alegerea noului papă, aceasta fiind una dintre cele trei funcţiuni ale lui. La data respectivă, Colegiul cardinalilor cuprindea 16 cardinali din Africa, 14 din America de Nord, 24 din America latină, 13 din Asia, 78 din Europa, 3 din Oceania. (Nt).

[2]. Mereu, acelaşi volum, Isus sau secretul mortal al Templierilor.

[3]. Este vorba de popoarele Asiei şi de suveranii acestora, numiţi şi rămaşi sub ordinele Romei, care adoptaseră cultul imperial, adică divinizarea împăraţilor, ceea ce constituia o oribilă blasfemie pentru iudeii monoteişti.

[4]. Aceasta este o dovadă în plus că Apocalipsa e un document exclusiv iudaic, căci aici avem de-a face cu parafraza unei rugăciuni celebre, litania « haadereth vehaemunah lehay olamin », inclusă în liturghia Marilor Sărbători, pe care comentatorii medievali încă o numeau « Cântecul Îngerilor ». Iată începutul:

« Mărirea şi credinţa sunt ale lui Dumnezeu, veşnicul viu.

« Perfecţiunea şi fidelitatea sunt ale lui Dumnezeu, veşnicul viu,

« Înţelepciunea şi binecuvântarea sunt ale lui Dumnezeu, veşnicul viu,

« Majestatea şi splendoarea sunt ale lui Dumnezeu, veşnicul viu », etc.

Această rugăciune sau litanie comportă douăzeci şi patru de afirmaţii liturgice.

[5]. Cf. T. Ambelain, La Kabale Pratique, editura Niclaus, Paris, 1951.

[6]. Roland August, Cruauté et Civilisation: les jeux romains, Flammarion, Paris, 1970.