­­

VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT  –  XIX

ANUL 64 – ROMA ÎN FLĂCĂRI

 

 

 

Adevărul n-are oră. El e al tuturor timpurilor,

mai ales când pare exasperant, deplasat, inoportun.

Albert Schweitzer, A l’orée de la forêt vierge

În cartea a XV-a, capitolul XXXVIII din Analele lui Tacit, citim următoarele : « Apoi se produse un dezastru, datorită întâmplării sau poate răutăţii prinţului, nu se ştie, ambele versiuni au garanţii lor. A fost cel mai grav, mai îngrozitor şi mai violent incendiu care s-a pomenit la Roma[1] ».

« Focul porni din partea dinspre Circ, vecină cu munţii Palatin şi Celius. Acolo, datorită magaziilor cu mărfuri ce întreţin focul, cum a izbucnit, acesta a fost dus de vânt în lungul Circului. Nu existau case protejate de ziduri puternice, nici temple înconjurate de ziduri, nimic care să se opună flăcărilor. Focul s-a răspândit impetuos, mai întâi în părţile plate, apoi către înălţimi, după care atinse cartierele joase, totul atât de repede încât flăcă­rile devansară toate obsta­colele, oraşul cu străzile înguste şi întorto­cheate, de altădată, fiind o pradă uşoară. În plus, ţipetele femeilor îngrozite, debilitatea vârstei, lipsa de experienţă a copiilor, unii gân­dindu-se doar la propria securitate sau a altora, toate antrenară şi atin­seră pe cei mai slabi, atât cei ce se grăbeau cât şi cei ce zăboveau fiind tot atâtea piedici în calea ajutoarelor ».

« Privind în spate, eram asaltaţi din părţi sau din faţă. Scăpaţi în vecinătate, o găseam şi pe aceasta în flăcări, cartierele crezute la adă­post, prin depărtarea lor, erau în aceeaşi stare ».

« Neştiind ce să mai evităm ori să căutăm, băteam şi aglomeram străzile, ne culcam pe câmp. Unii pierduseră totul, nemaivând cu ce să-şi satisfacă nevoile de zi cu zi, alţii de dorul celor pe care nu-i putuseră smulge din mâna morţii pieiră şi ei, deşi ar fi putut să scape. Nimeni nu îndrăznea să lupte contra incendiului din cauza ameninţărilor repetate ale celor care, foarte mulţi, interziceau stin­gerea focului. Alţii aruncau crengi pe foc, strigând că sunt autori­zaţi să o facă, pentru că voiau să fure mai cu spor ori poate chiar primiseră ordin ».

« În vremea asta, Nero era la Antium şi s-a întors când focul se apropiase de casa pe care o construise pentru a lega Palatium de grădina lui Mecena[2]. Totuşi, incendiul nu a putut fi oprit înainte de a devora Palatium şi locuinţele din jur ».

« Pentru uşurarea celor rămaşi fără adăpost, Nero deschise Câm­pul lui Marte, monumentele lui Agrippa, propriile lui grădini, ordo­nă construirea grabnică de barăci pentru adăpostirea celor lipsiţi de orice resurse. S-au adus provizii de la Ostia, din princi­palele muni­cipii, preţul grâului a scăzut la trei sestreţi ».

« Aceste măsuri nu şi-au atins scopul lor, adică popularitatea. S-a răspândit zvonul că în chiar momentul când Roma era în flă­cări, prinţul se urcase în teatrul său privat şi cântase ruina Troiei, căutând în trecut comparaţii cu dezastrul prezent ».

De ce Troia? Ştiind că după fuga din Roma, pe timpul incen­diului, SSPP a fost arestat la Troa[3], capitala vechii Troade, ne pu­tem întreba dacă nu cumva chiar creştinii au imaginat, prin simplă asociaţie de idei, falsul poem despre ruina Troiei, legat însă de incendiul din Roma. Creştinii ce lansau astfel de acuzaţii erau chiar « cei din casa Cezarului », de care vorbeşte viitorul apostol Paul-Pavel în Epistola către Filipeni. (Op. cit. IV, 22). Odată în plus, prin slăbiciunea sa, Nero a tolerat piromanii mesianişti chiar printre servitorii săi, alăptând astfel de vipere la sânul său!

Continuăm lectura lui Tacit.

« Incendiul a putut fi oprit abia în şasea zi, în jos de Esquilies. S-au dărâmat edificiile de pe un spaţiu vast, pentru a opune flăcărilor o câmpie goală, fără nicio construcţie, doar vidul cerului. Frica nu dispăruse, poporul nu-şi recăpătase speranţa, focul repornise într-un cartier mai deschis, cu pierderi omeneşti mai mici. În spatele lor, templele zeilor şi galeriile de agrement lăsară ruine peste ruine ».

« Acest al doilea incendiu dădu naştere la zvonuri şi mai rele, pentru că el începu de la proprietatea lui Tigellinius, în cartierul Emilien, şi se credea că Nero căuta Gloria de a fonda un nou oraş, pentru a-i da numele său. Roma era împărţită în paisprezece sectoare, dintre care patru rămaseră neatinse, trei erau total distruse, celelalte şapte prezentând vestigii de locuinţe distruse sau arse pe jumătate ».

« Nu-i uşor de precizat numărul exact al caselor, grupurilor de case şi al templelor distruse. Cele mai vechi monumente religioase, cel pe care Servius Tullius îl consacrase Lunii, Marele Altar şi templul dedi­cat lui Hercule Ajutătorul, de către Arcadianul Evandru, templul lui Jupiter Stator consacrat de Romulus, palatal lui Numa, sanctuarul Vestei, cu penaţii poporului roman, fură com­plet distruşi de foc, fără a mai socoti bogăţiile de după atâtea vic­torii, minunile de artă greacă şi alte monumente antice. În mijlocul frumoaselor construcţii ale oraşu­lui renăscut, bătrânii îşi aminteau comorile arhitectonice pierdute. Unii spuneau că incendiul începuse în a paisprezecea zi, înaintea calendelor lunii sextilis, în chiar ziua în care Galii cuceritori dăduseră foc Romei. Alţii au făcut calcule peste calcule în scopul găsirii aceluiaşi număr pentru anii, lunile şi zilele scurse între cele două incendii[4]».

« Oricum a fost, Nero profită de ruinele patriei sale şi construi clădiri în care pietrele preţioase şi aurul nu reprezentau culmea minu­năţiilor, luxul fiind de multă vreme banal şi ordinar. Se vedeau însă câmpuri cultivate, case singuratice, spaţii descoperite, petice de pădu­re, perspective frumoase. Lucrările fură gândite şi conduse de Severus şi Celer, a căror imaginaţie îndrăzneaţă cerea artei să realizeze ceea ce natura refuzase, abuzând de resursele unui prinţ. Ei promi­seseră săparea unui canal navigabil de la lacul Averne, lângă Cumes, până la gurile Tibrului, în lungul unui litoral arid, peste munţi. Pentru alimen­tarea canalului nu era însă altă apă decât mlaştina Pontins, restul terenului era sec şi abrupt. Chiar dacă s-ar fi depăşit piedicile, lucrarea excesivă nu se justifica îndeajuns. Vrând însă imposi­bilul, Nero încercă străpungerea înălţimilor vecine Avernei. Urmele speranţelor sale deşarte încă există ».

Terenurile Romei nu fură zidite la întâmplare, fără ordine, ca după incendiul Galilor. Edificiile fură aliniate, străzile lărgite, înălţimea case­lor fu redusă, s-au deschis cursuri şi ridicat galerii pentru protecţia faţadei grupurilor de case. Nero a promis constru­irea, pe banii lui, a galeriilor de protecţie, angajându-se a preda proprietarilor terenuri de construcţie gata curăţate. În plus, a insti­tuit prime proporţionale rangului şi averii fiecăruia, fixând inter­valul în care construcţiile terminate trebuiau recepţionate. Molozul fu transportat în mlaştina Ostia, navele ce urcau Tibrul cu încărcă­tură de grâu îl coborau pline cu deşeuri de tot felul. Cât priveşte construcţiile propriu-zise, Nero vru ca anumite părţi din ele să nu fie din lemn ci din pietre de Gabies sau Alba, rezistente la foc.

Unii proprietari deturnau apa în mod abuziv, pentru folosinţă proprie; pentru ca apa să fie abundentă şi la dispoziţia tuturor, s-a instituit o pază, s-a pus la dispo­ziţia fiecăruia, în locuri uşor accesibile, sectoare amenajate pentru caz de incendiu. Casele nu trebuiau să fie prea apropiate, fiecare urmând să aibă o curte proprie. Aceste măsuri fură bine primite pentru că erau utile, contribuind la înfrumuseţarea noului oraş. Unii credeau însă că vechiul plan al Romei era mai bun din punctul de vedere al salubri­tăţii, pentru că străzile înguste şi clădirile înalte împiedicau soarele prea arzător, pe când astăzi, străzile largi sunt arse, neprotejate de vreo umbră, căldura fiind insuportabilă[5]».

« Acestea au fost măsuri înţelepte şi prudente. Apoi s-a ajuns la reparaţii şi răscumpărări faţă de zei, au fost consultate cărţile Sibillei, s-au înălţat rugăciuni publice către zeii Vulcan, Ceres, Proserpina. La iniţiativa matroanelor, s-au oficiat sacrificii răscum­părătoare în onoa­rea Junonei, în Capitoliu, apoi pe malul mării. Din punctul cel mai apropiat de pe litoral, s-a scos apă pentru stropirea templului şi a statuii zeiţei. Largheţea şi genero­zitatea împă­ratului, măsurile înţelepte, nimic nu au putut pune capăt zvo­nu­rilor după care incendiul ar fi fost ordonat de către Nero în per­soană ».

« Aşadar, pentru a-i distruge, el a presupus vinovaţi, cărora le-a impus chinuri rafinate, mai ales celor care, din cauza ororilor lor, erau numiţi Christieni. Acest nume le venea de la Christ, pe care, sub dom­nia lui Tiberiu, procuratorul Pontiu Pilat îl răstignise pe cruce. Repri­mată pe moment, această detestabilă superstiţie apăru din nou, nu numai în Iudeea, unde apăruse, ci chiar în Roma, unde se adună tot ce este groaznic şi ruşinos în lume, găsind o nume­roasă clientelă ».

« S-a început prin înhăţarea celor ce făceau parte pe faţă şi în mod deschis, apoi, pe baza indicaţiilor acestora, au fost reţinuţi mulţi alţii, ce fură dovediţi nu atât de crima de incendiu cât de ură contra genului omenesc ».

« Nu s-au mulţumit cu pieirea lor, s-a făcut o joacă din îmbră­carea acestora în piei de animale, pentru a fi sfâşiaţi de dinţii câinilor; sau, legaţi pe cruce, erau unşi cu substanţe inflamabile, iar când ziua se termina ei luminau întunericul ca nişte torţe. Nero şi-a oferit parcurile pentru acest spectacol, dădu jocuri de Circ, uneori lua parte la cursă pe carul său, în picioare, alteori, în haine de birjar, se amesteca cu mulţimea ».

« Deşi aceşti oameni erau vinovaţi şi demni de măsurile cele mai severe, erau trataţi cu destulă milă, zicându-se că trebuiau să dispară nu în interes public ci pentru cruzimea unuia singur ». Tacit, Anale, Cartea a XV-a, 38-44. Să analizăm totul cu atenție.

Foarte curios, acest incendiu a izbucnit chiar în momentul când Menahem, al cărui nume înseamnă Consolatorul (în ebraică), nepot de frate al lui Isus răstignitul, nepot direct al lui Iuda din Gamala, strănepot al lui Ezechiel, bunic al lui Isus, fiu al lui David, între fii lui David. În anul 64, acest Menahem a răsculat din nou întreaga Iudee.

De asemenea, este curios că împăratul Nero, doritor să con­temple un mare incendiu, pentru a compune mai uşor un poem despre arde­rea Troiei, în loc să rămână la Roma sau pe aproape, de exemplu la Ostia, pentru a contempla spectacolul, a plecat la Antium.

Tot aşa, este curios că foarte superstiţioşii Romani, în frunte cu Nero, au acceptat să comită sacrilegiul distrugerii unor temple ale zeilor, ba chiar a celor mai sacre, legate de viaţa ocultă a Romei.

Cine erau « foarte numeroşii ce interziceau stingerea focului…» (Op. cit. 38)? Cine erau cei care « aruncau pe faţă crengi şi resturi arse pe jumătate, strigând că erau autorizaţi să facă asta, fie că o făceau pentru a fura mai uşor, fie că chiar primiseră ordine » (Op. cit. 38). Este evident, toţi aceştia aparţineau casei împăratului Nero.

Măsurile de asistenţă luate de Nero nu sunt în niciun caz cele ale unui nebun în delir.

Cât despre acuzaţia extrem de gravă, a lui Tacit, contra celor pe care îi numeşte « Christiens », ea constă în faptul că aceştia « urăsc genul omenesc », iubirea lor ipocrită fiind ura cea mai perversă, « toți meritând măsurile cele mai severe ». Cum, necum, « interesul public cerea pedepsirea lor », pentru că perche­­ziţiile, au scos la lumină exemplare ale Apocalipsei, text ce trebuie înțeles în lumina acestui incendiu, lucru pe care îl vom demonstra.

Se pretinde că această carte ar fi opera apostolului Ioan, care ar fi scris-o în anul 98, poate chiar 94. Incendiul Romei a avut însă loc în anul 64.

Apocalipsa conţine povestea incendiului Romei, care a avut loc în anul 64, precum şi aceea a distrugerii Ierusalimului şi a Templului, care s-au petrecut în anul 70.

În consecinţă, ori apostolul Ioan se distrează prezentând drept profeţii fapte vechi de treizeci de ani, ori Apocalipsa nu este scrisă de el. Cu adevărat profetic, ori poate simplă schemă de luptă, asemănător Manu­alului de Luptă rituală din Manuscrisele de la Marea Moartă, Apocalipsa este un text anterior incendiului din Roma şi distrugerii Ierusalimului, a Templului acestuia. În volumul nostru anterior, cititorii vor găsi motivele pentru care estimăm că autorul Apocalipsei este Isus însuşi.

Capitolul XI din Apocalipsa, versetele 1-13, redau povestea revoltei din anul 44 şi răstignirea lui Simon-Petre şi a lui Iacov-Iacob la Ierusalim, în anul 47. Incendiul Romei este descris în capitolul XVIII. Evident, Babi­lonul Apocalipsei nu este vechiul oraş cu acest nume, distrus de mult la data respectivă. Pe bună dreptate, exegeţii consideră că este vorba de Roma. De altfel, Apocalipsa vorbeşte de marinarii ce priveau incendiul de pe mare, ceea ce în niciun caz nu era posibil la Babilon, situat foarte departe în interiorul Mesopotamiei. Roma în flăcări era însă vizibilă de la Ostia, portul ei destul de apropiat. În plus, fiind cons­truită pe coline, Roma se vede destul de bine de pe litoral, mai ales noaptea, oraşul fiind în flăcări. Cât despre textul Apocalipsei, versetele cele mai importante sunt în capitolul al XVIII-lea:

« Toţi cârmacii şi toţi cei ce plutesc pe mare, corăbierii şi toţi câţi lucrează pe mare stăteau departe, şi strigau, uitându-se la fumul focului care ardea, zicând: Care cetate era asemenea cu cetatea cea mare. Şi îşi puneau ţărână pe capetele lor şi strigau plângând, tângu­indu-se şi zicând: Vai! Vai! Cetatea cea mare, în care s-au îmbogăţit din comorile ei toţi cei ce ţin corăbii pe mare, că într-un ceas s-a pustiit! » (Cf. Apocalipsa, XVIII, 17-19). Versetele 20-24 continuă descrierea incendiului, apoi, la înce­putul capitolului XIX citim:

« După acestea, am auzit, în cer, un glas puternic, de mulţime multă zicând: Aleluia! Mântuirea, slava şi puterea sunt ale Dumne­zeului nostru ! Pentru că adevărate şi drepte sunt judecăţile Lui! Pentru că a judecat pe desfrânata cea mare, care a stricat pământul cu desfrânarea ei, şi a răzbunat sângele robilor Săi, din mâna ei. Şi a doua oară au zis: Aleluia! Şi fumul focului în care arde ea se ridică în vecii vecilor…». (Op. cit. versetele 1-3 din cap. XIX).

În faţa cadavrelor calcinate ale miilor de femei şi copiii, Romanii aflară ceea ce aceşti Christiens, tot locuitori ai Romei, le doreau cu ardoare şi aşteptau de multă vreme. S-a aflat că numiţii Christiens şi-au pierdut răbdarea şi au accelerat realizarea profeţiei delirante, organi­zând în mod savant întreaga punere în scenă. De altfel, evenimentele din Iudeea erau cunoscute la Roma, distrugerea patrimoniului religios şi civic a suscitat un teribil torent de ură la adresa Iudeilor, iar Apocalipsa, profeţie sau nu, justifica pe deplin reacţia romană.

Cine s-ar fi îndoit că nu creştinii au incendiat Roma, din moment ce în capitolul XVIII citim fraze răzbunătoare ce descriu atât de bine ceeace s-a petrecut în realitate:

« Daţi-i înapoi, precum v-a dat şi ea şi, după faptele ei, cu mă­sură îndoită, îndoit măsuraţi-i; în paharul în care v-a turnat, turnaţi-i de două ori… Pe cât s-a mărit pe sine şi a fost în desfă­tări, tot pe atâta daţi-i chin şi plângere. (…) Pentru aceea, într-o singură zi vor veni pedepsele peste ea: moarte şi tânguire şi foamete şi focul va arde-o de tot, căci puternic este Domnul Dumnezeu, Cel ce o judecă ». (Apocalipsa, XVIII, 6-8).

Ajunsă la Roma, în cercurile iudeo-mesianice extremiste, adânc impregnate de ideea răzbunării şi drogate de lectura Apocalipsei, vestea revoltei anti-romane, declanşată la Ierusalim de către Menahem, fiu al lui David, nepot direct al lui Isus și Iuda din Gamala, avu ecoul aşteptat: militanţii iudeo-mesianici se simţiră datori să execute ordinele necruţătoare din Apocalipsă, ordine lan­sate de Isus însuşi, încă din anul 27, cu 37 de ani în urmă, înaintea apariţiei sale pe Valea Iordanului, care se va termina cu capturarea lui pe Muntele Măslinilor şi răstignirea de pe Golgota.

Apocalipsa cu anatemele, calamităţile, blestemele, nenorocirile şi ura delirantă contra tuturor popoarelor, mai ales contra Romei, este cu totul altceva decât banalităţile, platitudinile truismele iubirii duş­ma­nilor, întoarcerea obrazului, cine ridică sabia, de sabie va pierii…

Dacă Apocalipsa nu ar fi fost cunoscută înaintea anului 94, dată la care Biserica pretinde că evanghelistul Ioan ar fi redactat acest text, absolut contradictoriu spiritului evanghelic, cum ar fi putut Tacit să îi acuze pe Christiens că sunt o sectă ce « urăşte întreg genul omenesc ». Apocalipsa spune « Daţi-i  înapoi, precum v-a dat şi ea şi, după faptele ei, cu măsură îndoită, îndoit măsuraţi-i…» (Apocalipsa XVIII, 6) – ori asta e legea talionului, total opusă spiri­tului evanghelic.

Tacit a trăit între 55 şi 120. Mort cam la 65 de ani, el şi-a redac­tat « Istoriile » şi « Analele » în jurul anului 95, pe când se apropia ori abia depăşise vârsta de 40 de ani. Dacă Apocalipsa ar fi fost într-adevăr opera evanghelistului Ioan şi ar fi fost redactată în anul 94 sau în jurul acestuia, Tacit nu ar fi avut cum să o cunoască, pentru că textele de acest fel erau secrete, făceau obiectul unei învăţături exclusiv orale.

Dacă Apocalipsa este a lui Isus, dacă acesta a redactat-o către anul 27 al erei noastre, înaintea sosirii sale pe valea Iordanului, în cei peste 60 de ani dintre data probabilă a scrierii ei şi aceea a redactării, de către Tacit, a « Istoriilor » şi « Analelor » sale, textul a putut fi cunoscut în anumite cercuri, mai ales în contextul de după incendiul din anul 64. Persecuţiile de după incendiu arată că Romanii aflaseră « ceva ». În cei aproximativ 30 de ani, dintre anul incendiului şi data probabilă a redactării Istoriilor şi Analelor de către Tacit, acest « ceva » devenise certitudinea care îi permite lui Tacit să formuleze acuzaţia sa contra creştinilor pe care îi numeşte Christiens. Evident, în faţa acestui text stupefiant, acuzaţia lui Tacit este cât se poate de normală.

Pe de altă parte, Tacit nu cunoaşte Evangheliile actuale, pline de ino­cenţă, iubire, drăgălăşenii cu carul, iertare până peste poate… El nu putea cunoaşte Evangheliile actuale, pentru simplul motiv că redactarea acestora a început la peste 250 de ani de la Incendiul Romei, după venirea la putere a împăratului Constantin, a aliaţilor și complicilor acestuia, foştii Christiens, care de acum îşi spun creştini.

Una dintre dovezile complementare, că evanghelistul Ioan nu este autorul Apocalipsei, este însuși Prochor, disci­polul său, pe care Faptele Apostolilor îl citează printre cei şapte diaconi ai acestora, peste care apostolii înşişi şi-au pus sfintele lor mâini (Cf. F. A., VI, 5-6). Prohor este autorul operei intitulate Călătoriile lui Ioan (pe care el îl numeşte Iochanan, în ebraică). Descoperit în secolul al XIX-lea, într-o mânăstire din insula Patmos, de către V. Guérin, manu­scrisul lui Prohor a fost datat, de Tillemont, ca fiind din secolul al XIV-lea.

Acest Prohor ar fi trăit zece ani alături de evanghelistul Ioan-Iochanan (de la 86 la 95), mai întâi pe insula Patmos, apoi la Efes. El afirmă că a scris cu mâna lui Evanghelia pe care i-a dictat-o apos­tolul, pe care apoi l-a asistat până în ultimele clipe şi chiar l-a văzut urcând la cer, ca şi Isus… Prohor însă nu are nicio idee despre faptul că, la Patmos, Ioan-Iochanan ar fi scris Apocalipsa. Apostolul Ioan-Iochanan nu i-ar fi spus nimic lui Prohor, despre Apocalipsă. Mai mult, Prohoor nu ştie nimic despre faptul că, la Roma, evanghelistul Ioan ar fi fost arun­cat într-un cazan cu ulei în plină fierbere. Extraordinar!

Cum se explică acestea? Simplu: la data când Prohor locuia împreună cu evanghelistul Ioan, pe insula Patmos, Apocalipsa exista de peste 60 de ani, fiind opera lui Isus, care declară acest lucru încă din primul verset: « Descoperirea lui Isus Cristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi cele ce trebuie să se petreacă în curând…». În calitatea sa, de diacon al apostolilor, Prohor ştia foarte bine ce era de ştiut: Apocalipsa fusese scrisă de Isus însuşi. La data respectivă, adică la sfârşitul primului secol al erei noastre, nu se punea problema că Apo­calipsa ar putea fi opera evanghelistului Ioan. Cât despre aventura cu uleiul fiert, din Roma, aceasta este invenţia politrucilor creştini din secolul al IV-lea. Evanghelistul Ioan nu a fost niciodată la Roma. În acest sens, edictele împăraţilor Tiberiu şi Claudiu interziceau Iudeilor liberi intrarea şi dreptul de sejur în capitala Imperiului roman.

Iată alt argument în favoarea vechimii Apocalipsei, primul text creş­tin, după Daniel Massé. Compa­raţia unor pasaje din Faptele Apostolilor şi Apocalipsă este foarte instructivă. Versetul 28 din capitolul XV al F. A. glăsuieşte : « Pentru că, părutu-sa Duhului Sfânt şi nouă[6] să nu vi se pună nicio greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare, adică abţinerea de la carnea sacrificată idolilor, de la sânge, animale sugru­mate şi alte impudicităţi ». Această hotărîre, guvernamentală, putem spune, a fost luată cu ocazia primului Consiliu-Sinod, la Ierusalim, în anul 47. Iată însă ce citim în Apocalipsă:

«… Îngerului Bisericii din Pergam, scrie-i: (…) Am împotriva ta câteva lucruri, că ai acolo pe unii ce ţin învăţătura lui Balaam, cel ce învăţa pe Balac să pună piatră de poticneală înaintea fiilor lui Israel, ca să mănânce carne jertfită idolilor şi să se dea la desfrâ­nări ». (Cf. Apocalipsa, II, 12-14).

« Iar îngerului Bisericii din Tiatira scrie-i: (…) am împotriva ta faptul că laşi pe femeia Izabela, care se zice pe sine proorociţă, de învaţă şi amăgeşte pe robii Mei, ca să facă desfrânări şi să mănânce cele jertfite idolilor. Şi i-am dat timp să se pocăiască şi nu voieşte să se pocăiască de desfrânarea ei ». (Cf. Apocalipsa, II, 18-21).

Este evident şi ar fi de mirare ca Apocalipsa, dictată chipurile de Isus lui Ioan, la Patmos, în anul 94, să prezinte ca revelaţie divină deciziile luate cu ocazia Consiliului-Sinod de la Ierusalim, din anul 47. Dimpotrivă, ceea ce s-a petrecut a fost exact contrariul: reuniţi la Ierusalim într-un consiliu de război decisiv, şefii mişcării creş­tine luară această decizie pentru că ea venea direct de la Isus, autorul Apocalipsei, către anul 27 al erei noastre.

Mai târziu, Apocalipsei i-au fost adăugate unele interpolări, pentru a da impresia că este vorba de o carte destinată creştinilor de la sfârşitul primului secol. Structura şi elementele de bază ale Apocalipsei au rămas însă cele ale lui Isus, după cum el însuşi o declară în chiar primul verset.

Există o recunoaştere involuntară a responsabilităţii creştine în Incendiul Romei, din anul 64. Este vorba de apocriful numit Fap­tele lui Petre, ce ocupă un loc special printre aşa numitele Acta apos­tolorum apocrypha. În prefaţa sa la traducerea diverselor ver­siuni (imprimatur, Nancy, 1921), abatele Vouaux notează: « este vorba de textele cele mai discutate. Dacă la început s-a crezut că este vorba de o operă în spirit gnostic, ulterior ele [versiunile] au fost plasate în mediul lor veritabil, al cercurilor ortodoxe populare, din care făceau parte. Ezitările acestea dovedesc însă interesul lor pentru studiul doctrinelor populare, oricât de sărace ar fi acestea ».

La ezitările de care vorbeşte abatele Vouaux vom adăuga opinia lui Daniel-Rops: « Dintr-un punct de vedere îngust, apocrifele aduc unele detalii istorice care nu sunt deloc neglijabile ». (Cf. Daniel-Rops, Les Evangiles apocryphes, par l’abbé F. Amiot).

Faptele lui Petre confirmă ceea ce am bănuit din totdeauna, cu pri­vire la adevăraţii incendiatori ai Romei. Bineînţeles, Apocalipsa o spune foarte clar: capitala Imperiului roman trebuie distrusă printr-un gigan­tic incendiu, aceasta fiind pedeapsa pentru moartea atâtor Iudei mesia­nişti, în cursul jocurilor sălbatice, din Circul Romei. La data Apocalipsei şi chiar a incendiului Romei, nu putea fi vorba de creştinii morţi în cadrul jocurilor de circ, pentru că persecuţia anticreştină nu a început decât după şi din cauza acestui incendiu, în chiar anul 64, lucru recunoscut inclusiv de istoricii Bisericii. Pe de altă parte, totdeauna, de fiecare dată când Iudeea şi Galileea s-au revoltat contra Romanilor, prizonierii zeloţi au avut parte de aceeaşi moarte teribilă pe care Roma o rezerva rebelilor: răstignire, ardere pe rug, luptele în arenă contra anima­lelor sălbatice sau între ei, todeauna sub ameninţarea fierului înroşit în foc al gardienilor arenei.

Istoricii Bisericii au respins totdeauna, cu o falsă indignare, acuza­ţiile lansate contra creştinilor, de a fi fost adevăraţii autori ai incen­diului Romei. Existente în mai multe versiuni, Faptele lui Petre contri­buie la elucidarea misterului. Către sfârşitul a două manuscrise tardive, unul din secolul al IX-lea, celălalt din al X-lea sau al XI-lea, originalul grec amin­teşte foarte pe scurt despre incendiul Romei. Manuscrisele versiunii latine sunt din secolul al VII-lea, versiunile copte datează din secolul al V-lea, versiunea siriacă derivă direct din originalul grec, după unii, iar cea coptă ar fi opera monofiziţilor din Egipt şi din Siria. Faptele lui Petre există încă în versiunile armeniană, arabă şi etiopiană.

Versiunea siriacă se remarcă printr-o bizară ameninţare, și pen­tru că arată cum și în ce fel deţinătorii puterii apostolice subjugă femeile în profitul acţiunii lor. Potrivit acestui apocrif, Petre ar fi venit la Roma, unde a reuşit să-i sufle lui Agrippa[7], prefectul pretoriului, cele patru amante ale sale. Furios, în culmea geloziei , față de această insultă a masculinității lui, prefectul l-ar fi arestat şi răstignit pe apostolul Petru nu pentru că i-ar fi suflat amantele, ci pentru ateism, acuzaţie legală, banală şi justă contra creştinilor. Iată însă protestul creştinilor, în favoarea aposto­lului:

« Mulţimea fraţilor alergă ca la comandă: bogaţi şi săraci, orfani văduve, umili, puternici. Toţi voiau să-l vadă, să îl ovaționeze pe apos­tolul Petre. Poporul striga continuu, cu voce unanimă: „Cu ce s-a fă­cut vinovat Petre, bă Agrippa? Ce rău ţi-a făcut el? Spune asta Roma­nilor. Comiţi o nedreptate contra lui Petre. Noi care suntem Romani, n-am văzut pe Petre făcând ceva care să merite moartea. Dacă nu îl eliberezi, vom arde imensa Romă şi îl vom elibera cu ajutorul focului ». (Cf. Faptele lui Petre, versiunea siriacă, XXXVI, Op. cit., p. 432).

De altfel, incendiul Romei nu este singura ispravă, de acest gen, a creştinilor fanatici. De proporţii mult mai mici, un astfel de incendiu a avut loc în anul 404, în Constantinopol. El a izbucnit chiar în noaptea în care Sf. Ioan Gură de Aur fu obligat să părăsească oraşul, sub ordi­nul împăratului Arcadius şi la cererea împărătesei Eudoxia, femeie din Galia ce nu accepta trăznăile autoritare şi intoleranţa prea-cuvioasei Gură de Aur a unuia dintre campionii mondiali ai sfințeniei creştine. În noptea respectivă, a ars basilica Sfânta Sofia, Senatul, magnifica bibliotecă imperială, etc. Cât despre Eudoxia, aceasta muri un an mai târziu, în cursul unei naşteri.

În interval, a avut loc marele incendiu al palatului imperial din Nicomedia[8], în anul 303, care şi el a fost atribuit creştinilor şi a suscitat o nouă persecuţie contra lor. Ce putem spune însă despre cinismul agresiv al lui Tertulian care, în anul 197, nu ezita să declare:

« Suntem peste tot. Numărul e de partea noastră… Chiar dacă am fi doar un mic grup, o singură noapte şi câteva torţe ne-ar fi de ajuns…». (Cf. Tertulian, Apologeticon, XXXVI, 3).

Degeaba au încercat creştinii, mai târziu, să dreagă busuiocul spu­nând că religia lor îi obligă să fie cetăţeni model, etc.[9]…

Tacit spune că incendiul Romei a izbucnit « cu paisprezece zile înaintea calendelor din luna sextilis » (Anale, XV, _XXXVIII), adică la 20 iulie. Amintindu-ne însă că toţi autorii antichităţii au fost cenzu­raţi, mutilaţi şi interpolaţi de către călugării copişti din Evul-Mediu timpu­riu, constatând că singurele manuscrise din Tacit, care ne-au parvenit, sunt din secolele IX şi XI, avem datoria să fim neîn­crezători. Texte mai vechi decât acestea dau altă dată, fără îndo­ială adevărată.

În capitolul privind corespondenţa apocrifă dintre sfântul apostol SSPP şi Seneca, scrisoarea douăsprezecea spune adevărul. Bine­înţeles, şi această scrisoare este apocrifă, dar ea a fost redactată de un creştin ce nu şi-a dat seama că, în acest fel, demasca machiajul ce va fi operat de alţi călugări, după el. Iată scrisoarea respectivă:

« Seneca către Paul, Salut! Te salut, dragul meu, Paul. Crezi oare că nu sunt trist şi îndoliat că inocenţa voastră este condamnată la suplicii frecvente? De faptul că poporul vă judecă atât de puţin sensibili şi atât de criminali, atribuindu-vă nenorocirile oraşului? Să ne resemnăm însă şi să ne trăim soarta pe care ne-o dă Fortuna, până ce fericirea inalte­rabilă va pune capăt necazurilor noastre. Cei vechi au suferit şi ei, pe macedoneanul, fiul lui Filip[10], pe Darius, Denys, C. Cezar[11] al nostru, care n-au avut altă regulă decât capriciul lor.

Nicio îndoială nu-i posibilă în chestiunea originii frecventelor incendii ce afectează Roma. Dacă oamenii obscuri ar putea spune care este cauza, dacă ne-ar fi permis, în aceste tenebre, să vorbim fără frică, dintr-o dată toţi ochii ar vedea adevărul. Creştinii şi Iudeii sunt continuu trimişi la chinuri, ca incendiari. Banditului a cărui voluptate este sângele, care se acoperă cu minciuna, oricare ar fi el, îi va veni ziua. După cum cei mai buni şi-au pierdut capul ca victime răscumpărătoare ale mulţimii, tot aşa acest om este destinat focului, care îl va arde. O sută treizeci şi două de case, patru grupuri de case au ars vreme de şase zile. În a şaptea, focul s-a oprit. Îţi doresc, frate, să te ţii cât mai bine. 28 Martie, sub consulatul Fragii şi Bassus ».

Indicaţia celor doi consuli anuali este dovada datării scrisorii în anul 64. Data exactă nu este 20 iulie ci 28 martie. În asta constă mărturisirea.

Evident, această scrisoare este din secolul al IV-lea. Corespon­denţa dintre Seneca şi SSPP este citată de către sfântul Jérôme, în anul 362 şi de sfântul Augustin, în anul 414. Înaintea lor, nimeni nu a vorbit de această corespondenţă.

Aşadar, într-o vreme când nimeni nu se temea să vorbească liber, când nimeni nu se sfia, din teamă sau ignoranţă, să evoce posibilitatea ca cei ce au dat foc Romei, în anul 64, să fii fost creştinii, nimeni nu se deranja să schimbe data exactă a începutului incendiului: martie 64, pentru că scrisoarea ce tratează această chestiune este datată 28 martie, anul respectiv[12] !

Ştim însă de la istoricii antici şi de la autori ca Daniel-Rops, care le prelungesc ecoul, cu Isus în vremea lui, că procuratorii romani se temeau de mulţimea pelerinilor iudei ce veneau la Ierusalim pentru marile ceremonii legate de sărbătorirea Paştilor. În citadela Antonia era cazată o cohortă de veterani şi tribunul ei, adică şase centurii de legionari, fără să mai vorbim de importantele contingente cantonate mai peste tot, ori care veneau de la Cezareea Maritimă, în frunte cu procuratorul roman.

Poliţia romană ştia că revoltele iudaice încep la apropierea Paştilor, ce corespundea cu luna plină din aprilie, multe documente şi texte autentice exprimând certitudinea că eliberarea lui Iudeii va începe cu aniversarea fugii din Egipt;

« După cum, altădată, Israel fu eliberat din Egipt în luna Nisan (aprilie), tot aşa, într-un alt Nisan, va fi eliberată Iudeea…». (Cf. Talmud, Rosch Haschana, XIV, 2).

« Tradiţia noastră este precisă. Ea ne învaţă că eliberarea Iudeii va avea loc în ajunul Paştilor, la începutul Sabbatului… ». (Cf. Rabbi Nephtali, Emeck Hammeleck, XXXII, 2).

Iată-ne deci în faţa definiţiei clare a zilei « Z » şi a orei « H », a oricărei insurecţii iudaice organizată dinainte. E vorba de ziua de vineri a săptămânii pascale, momentul în care luna plină se ridică peste valea Cedronului, când soarele se culcă în spatele văilor Ge-Hinnom şi Rephaim. Bineînţeles, pe plan practic trebuie ţinut cont de anumite lucruri imprevizibile. Totuşi, luna plină tequapha, a Primăverii, era semnalul ceresc al speranţei întregii Palestine.

Aşadar, în mod obligatoriu, Menahem trebuia să fie gata a ridica steagul revoltei iudaice din anul 64 în preajma sau imediat după izbucnirea incendiului din capitala Imperiului. Care dintre cele două evenimente l-a precedat pe celălalt? Astăzi, nu este uşor de precizat acest lucru. Totuşi, este limpede că, în ciuda miilor de kilometri care le separă, din punct de vedere istoric cele două evenimente sunt legate între ele, foarte puţine zile le separă, sincronizarea lor fiind foarte importantă pentru a fi neglijată, altfel ar fi însemnat ca proorocii să fie declaraţi mincinoşi!

Mai târziu însă, cenzurându-l pe Tacit, Biserica a decis să schimbe data incendiului, din Analele acestuia. De ce? Pentru că nu trebuia stabilit un raport între motivul incendiului din Roma şi noua revoltă din Iudeea, nu trebuia ghicită legătura dintre cele două evenimente deşi era clar că atentatul creştino-terorist contra Romei era o foarte binevenită încurajare pentru zeloţi, cărora le pica la inimă speranţa că profeţia Apocalipsei începe să se realizeze, că sfârşitul Imperiului roman este la ordinea zilei. În niciun caz, nu trebuia ca zeloţii ce l-au urmat pe Menahem (în ebraică: consolatorul; pe greceşte parakletos), nepot direct al lui Iuda din Gamala şi nepot de frate al lui Isus, să se descurajeze în faţa contraofensivei roamne, ce era de aşteptat.

Flavius Iosif este singurul istoric important ce dezvinovăţeşte total pe împăratul Nero, în ce priveşte responsabilitatea incendiului Romei: « Mulţi au povestit verzi şi uscate despre Nero. Unii au neglijat adevărul pentru a-i face plăcere, întrucât fuse­seră bine trataţi de el; alţii, din cauza urii şi a duşmăniei, au născocit minciuni şi l-au tratat atât de incorect încât merită condam­narea noastră…». (Cf. Flavius Iosif, Antichităţi iudaice, XX, _VIII, 3). Este limpede: revolta condusă de Menahem şi incendiul Romei au fost coordonate cu mână de maestru. Fiecare să judece:

1). Totul a început în anul 64, treizeci şi trei de ani după ares­tarea lui Ioan Botezătorul. Nu trebuie scăpat din vedere că, în Vechiul Testament, cifra 33 reprezintă numărul oricărei purificări. (Cf. Levitic, XII, 4).

2). Arestat la 28 mai, în anul 31 al erei noastre, Ioan Botezătorul fu ucis în citadela Macheronte, la 29 martie anul 32. Pe de altă parte, scribul creştin anonim, care a compus falsa scrisoare a lui Seneca, adresată viitorului apostol Pavel, a datat-o pe 28 martie anul 64. El cunoştea deci legătura dintre aniversarea uciderii lui Ioan Botezătorul şi izbucnirea incendiului din Roma. Putem spune că, în mod incon­ştient, scribul creştin s-a trădat.

Menahem a reuşit destul de repede să cucerească fortăreaţa Massada, care avea să cadă nouă ani mai târziu, în anul 73, cu care ocazie toţi apărătorii ei s-au sinucis. Recunoscut şef al noii revolte, Menahem şi-a pierdut cumpătul, masacră pe Ezechiel, marele preot sacrificator şi pe fratele acestuia, cu fiecare succes devenind un tiran insuportabil pentru mulţi Iudei, care s-au revoltat şi până la urmă l-au ucis. Cititorii interesaţi vor găsi toate detaliile în Războaiele Iudeii, de Flavius Iosif, cartea aII-a, cap. _XXX, _XXXI, şi _XXXII.

Unii însă vor întreba dacă este sigur că revolta iudaică din anul 66 a început de fapt în anul 64, odată cu Incendiul Romei şi sub condu­cerea iniţială a lui Menahem? La această întrebare, răspundem afirmativ şi ne bazăm pe:

1). Revolta condusă de Menahem a izbucnit în martie 64, fără să ni se spună însă motivul ei…

2). La vremea respectivă, în Cezareea Maritimă, vechiul Turn al lui Straton, Iudeii şi Sirienii îşi dispută administraţia oraşului. După cum raportează Flavius Iosif, « Iudeii vor să guverneze oraşul pentru că acesta a fost construit de Irod, regele lor ». Sirienii, care îşi mai spun şi Greci, argumentează că este vorba de un oraş păgân, ca stil, mai ales prin templele construite de acelaşi Irod, pentru cultul zeilor săi, etc. Şi unii şi ceilalţi au dreptate în ceea ce susţin, nici unii, nici alţii nu renunţă, conflictul dintre cele două comunităţi degenerază în ciocniri sângeroase, pe care procuratorul Antonius Felix le reprimă, ajun­gându-se la soluţia arbitrajului imperial.

O dele­gaţie greco-siriană se îmbarcă cu destinaţia Roma. Câte săp­tămâni, câte luni va dura această călătorie? Lui Shaoul-Saul-Paul-Pavel i-a trebuit un an, pentru a ajunge din Cezareea la Roma… Cât timp va trece pentru ca această cerere de arbitraj să fie solu­ţionată, cât timp va fi necesar pentru întoarcerea delegaţiei, care din Roma va merge la Ostia şi de acolo se va îmbarca pentru Cezareea Maritimă? Cât timp va trece între întoarcerea delegaţiei şi aflarea ştirii că administraţia Cezareei Mari­time a fost definitiv încre­dinţată Greco-Sirienilor? Iată ce ne spune Flavius Iosif: « Grecii din Cezareea veniră cu scrisoare de la Nero: Oraşul să fie gre­cesc… Aşa a izbucnit războiul în al XII-lea an al domniei lui Nero, al XVII-lea al domniei lui Irod-Agrippa al II-lea ». (Cf. Flavius Iosif, Războaiele Iudeii, manuscris slavon, II, 6).

Traducând varianta slavonă a Războaielor Iudeii, Pierre Pascal menţi­onează: « Ar fi din anul 66, dar decizia lui Nero, prin care Cezareea era încredinţată Grecilor, trebuie să fi fost anterioară…». (Op. cit. p. 115, ed. Du Rocher, Monaco). Lucrul este evident, având în vedere lungile intervale şi aşteptări, pe care le-am arătat. Socotind un an pentru a merge de la Cezareea la Roma, un altul pentru întoarcere, ţinând cont de sejurul în capitală şi de aşteptarea deciziei imperiale, adică un total de doi ani, recădem pe anul 64 al erei noastre. Pe de altă parte, bineînţeles, incendiul Romei nu a re­dus perioadele de aşteptare. Ne putem însă întreba: Menahem chiar a aştep­tat decizia lui Nero, pentru a intra în război ? Sau a pornit ofensiva imediat ce delegaţia greco-siriană a plecat la Roma? Cunoscând starea de spirit a zeloţilor, răspunsul se impune de la sine.

Să trecem în revistă personajele ce puteau avea un interes oarecare în incendiul Romei şi care erau suficient de influente pentru a putea pune în acţiune servitorii palatului imperial. (Cf. Suetoniu, Viaţa celor Doisprezece Cezari, Nero, 38).

1). Nero – Am arătat că lucrul nu a putut fi posibil, întrucât împă­ratul lipsea din Roma, când a izbucnit incendiul. Nero a aflat de incendiu după patru zile. Pe de altă parte, împăratul nu avea niciun interes în distrugerea templelor ce concentrau viaţa spirituală şi ocultă a imperiului, el care era foarte superstiţios.

2). Popeea – Aceasta nu era soţia lui Nero decât de doi ani. Greu de spus că ar fi avut un interes în acest atentat terrorist. În plus, ea a fost la Antium, împreună cu împăratul.

3). Burrhus – Prefectul pretoriului era mort încă din anul 62. Ce interes ar fi putut avea el în acest atentat?

4). Tigellinus – Înlocuitorul lui Burrhus în funcţia respectivă. El ar fi putut organiza incendiul, cu scopul răzbunării şi discreditării împă­ratului, de care, totuşi, se temea. Tigellinus însă nu s-a arătat niciodată favorabil Iudeilor mesianişti. Aşa stând lucrurile, cum putem justifica faptul că incendiul s-a produs la ţanc, pentru a spri­jini insurecţia lui Menahem, din Iudeea. De asemenea, cum justi­ficăm alegerea datei aniversării morţii lui Ioan Botezătorul de către acest Roman fără scrupule, este adevărat, dar fără înţelegere sau pricepere a problemelor iudaismului, zeloţilor şi mesianismului?

5). Seneca – Ostil viziunii liberalo-populiste a lui Nero, în calitate de conservator saturat şi impregnat cu principiile superio­rităţii abso­lute a Romanilor, el nu putea favoriza o nouă revoltă iudaică. Obiec­ţiile în favoarea lui Tigellinus se aplică în egală măsură şi lui Seneca. Acest stoic reacţionar nu-şi putea asuma responsabilitatea distrugerii celor mai sacre temple ale imperiului.

6). Sfântul apostol Shaoul-Saoul-Paul-Pavel-SSPP, prieten cu Menahem încă din copilărie, vechi membru, alături de el, al kaha­lului mesianist din Antiohia (F. A., XIII, 1). De asemenea, SSPP este prieten cu Seneca, iar acesta, la rândul lui, este în strânse relaţii cu conspiratorii anti-neronieni, membru ai complotului lui Pison; în mare secret, fostul preceptor al lui Nero este un posibil succesor al acestuia, candidat la purpura imperială. În acelaşi timp, SSPP are o mulţime de credincioşi fideli printre servitorii pala­tului imperial, cei mai mulţi dintre aceştia fiind sfinţii membri ai sectei sale: « Vă îmbrăţişează pe voi toţi sfinţii, mai ales cei din casa Cezarului ».

(Cf. Filipeni, IV, 22). În capitolul următor vom vedea şi alte motive de suspiciune, întrucât SSPP ar fi putut foarte bine executa lucruri pe care Seneca şi Tigellinus le-ar fi putut dori, fără să îndrăznească a trece la fapte. Între altele, coinci­denţa între data izbucnirii incen­diului şi aniversarea tăierii capului lui Ioan Botezătorul, relaţiile speciale cu fratele său de lapte, Menahem, sunt elemente ce arată că SSPP putea fi foarte interesat de izbucnirea unui incendiu apocaliptic în capitala Imperiului.

7). Un şef zelot necunoscut – Cu excepţia posibilităţii de mani­pulare teroristă a servitorilor palatului imperial, toate cele spuse în contul lui SSPP pot fi valabile şi în cazul unui alt şef zelot, rămas necunoscut. Din moment ce sabotorii stingerii incendiului şi-au asumat responsabilitatea decla­raţiei publice că execută ordine ce le-au fost date (Cf. Tacit, Anale, XV, _XXXVIII), înseamnă că cineva într-adevăr le ordonase acest lucru. Protecţia aceasta secretă putea veni de la Seneca, prin intermediul amicului şi complicelui, viitorul apostol creştin, Paul-Pavel, şeful incontestabil al incendiatorilor Romei.

Există însă şi elemente mai subtile, la fel de doveditoare în chesti­unea responsabilităţii directe a apostolului creştin în incen­dierea Romei. Vom privi aceste elemente mai de aproape.

Mai întâi, având în vedere contradicţiile privind luna incen­diului, vom încerca să vedem care dată este exactă dintre cele două în com­petiţie: data din presupusa scrisoare pe care Seneca ar fi adresat-o lui SSPP(care însă a fost redactată de un scrib anonim în secolul al IV-lea) şi despre care au vorbit sfinţii Jérôme şi Augustin, sau data din textul atribuit lui Tacit, în manuscrisele cele mai vechi pe care le posedăm, care sunt unul din secolul IX, celălalt din secolul XI?

Seneca vorbeşte de martie 64 iar documentul atribuit lui Tacit de iulie 64. Acesta de pe urmă precizează însă (în mod imprudent) că Nero era la Antium, oraşul său natal, în momentul izbucnirii incen­diului, că avertizat, după patru zile, a luat imediat toate măsu­rile posi­bile pentru ameliorarea soartei populaţiei sinistrate şi că, cu toate acestea, mai târziu, i-a fost imputată responsabilitatea incen­diului.

Prima concluzie: pentru Tacit, aşa cum a fost el transcris de către călugării-scribi, când izbucneşte incendiul, adică în luna iulie, anul 64, după ei, împăratul Nero este la Antium, deci în Italia. Totul însă este fals. Ştim de la Suetoniu (Viaţa celor Doisprezece Cezari, Nero, XXII), că împăratul a participat la cursele din cadrul Jocurilor Olimpice, înainte de a se lansa în exchibiţiile teatrale, dintre care primele avură loc la Neapole.

Faţă de acestea menţionăm că Jocurile Olimpice aveau loc în Grecia, nu în Italia, totdeauna în luna iulie. Aceste jocuri aveau loc din patru în patru ani, intervalul dintre ele constituia o olimpiadă. Pentru perioada consi­derată, a domniei lui Nero, Calendarul Olimpiadelor arată jocurile din iulie 60, iulie 64 şi iulie 68, era noastră. Jocurile olimpice din iulie 68 pot fi ignorate, întrucât împăratul Nero a murit la 9 iunie 68, stil iu­lian, 20 iunie pe stil gregorian.

De asemenea, putem ignora şi Jocurile Olimpice din iulie 60, pentru că prima vizită în Grecia, a lui Nero, a avut loc înaintea exchibiţiilor de la Neapole, care, după Suetoniu, au avut loc la începutul anului 64. Aşadar, Nero nu a putut participa decât la cursele de care din cadrul Jocurilor Olimpice din iulie, anul 64. Manuscrisele revăzute, corectate, busuiocite şi botezate de călu­gării-politruci ai Bisericii, încearcă să pună această dată pe seama lui Tacit. Este însă evident că Nero nu putea fi în acelaşi timp şi în Grecia, şi în oraşul său natal, Antium, la sud de Roma.

La epoca respectivă, pentru a merge din Roma în Grecia, pe mare ca şi pe uscat, era nevoie de aproximativ douăsprezece săptămâni, lucru verificat de unii istorici. Litierele şi trăsurile din caravanele imperiale nu făceau mai mult de 25 de kilometri pe zi; în ce priveşte triremele, nave greoaie, dificil de manevrat, ele funcţionau cu pânze şi cu sclavi, fără să depăşească 100 de kilometri pe zi. După Titus-Livius, viteza maximă a unei nave de război sau galeră, în momentele de vârf ale luptei, nu depşea 35 de kilometri pe oră.

Rezultă că Nero nu a putut să fie prezent la Jocurile Olimpice din Grecia şi să revină în Roma înainte zilei de 20 iulie 64, când ar fi izbucnit incendiul, potrivit manuscriselor lui Tacit, falsificate de călugării-copişti, ce se dovedesc mai degrabă călugări-politruci. Aşadar, textul şi data lui Seneca se dovedesc veridice, altfel spus incendiul din Roma a izbucnit în martie 64, nu în iulie 64. În martie 64, când a izbucnit incendiul, împăratul Nero era la Antium, oraşul său natal.

Se impune o primă constatare. De vreme ce politurcii în sutană, ai Sfintei Biserici, au făcut efortul de a înlocui luna martie cu luna iulie, înseamnă că, prin concordnţa ei cu insurecţia lui Menahem, fratele de lapte al lui SSPP (F. A. XIII, 1), această dată risca să atragă atenţia şi bănuielile posterităţii, ceea ce s-a şi întâmplat.

O a doua concluzie se impune. Călugării-copişti, scribi, politruci sau oricum i-am numi, au alterat în mod vizibil textul adevărat al lui Tacit, iar acest lucru nu l-au făcut de florile mărului, ci pentru a face să dispară dovezile complicităţii dintre organizatorii incen­diului din Roma şi cei ai revoltei lui Menahem, din Iudeea. Dacă Tacit ar fi afirmat pe faţă responsabilitatea coloniei iudaice din Roma, prin elementele ei zelote, oameni liberi ori sclavi, în acest caz, călugării-copişti medievali, mai mult sau mai puţin antisemiţi, ca toată lumea pe atunci, ar fi fost mai curând încântaţi să o sublinieze.

Întrucât era vorba de complicitatea şi responsabilitatea personală a apostolului creştin Paul-Pavel, şef al creştinilor din Roma, Biserica a considerat preferabil să mute incendiul patru luni mai târziu, din martie 64 în iulie 64[13].

Din nefericire pentru ei, nici călugării-scribi, nici ierarhii-politruci, care controlau şi dirijau sfânta lor activitate de falsificare a tot ce le intra în mână, nu s-au gândit să îl cenzureze şi pe Suetoniu, făcând să dispară orice referinţă cu privire la participarea împăratului Nero la Jocurile Olimpice din iulie 64[14].

Spre Anti-Librărie

Note:

[1]. Roma a fost expusă unor frecvente incendii parţiale: « Sub principatul său (al lui Titus) s-au produs anumite catastrofe, datorate întâmplării: o erupţie a Vezu­viului în Campania, un incendiu ce devastă Roma vreme de trei zile şi tot atâtea nopţi, o ciumă teribilă, cum nu s-a mai văzut poate niciodată ». (Cf. Suetoniu, Viaţa celor Doisprezece Cezari: Titus, VIII). Acest incendiu a avut loc în anul 80. Totuşi, împă­ratul Augustus înfiinţase paza de noapte şi veghetori contra acestui gen de neno­rociri. (Op. cit. cartea a II-a, xxv).

[2]. Caius Cilnius Maecenas (către 69-8 era veche), cavaler roman, prieten cu împăratul Augustus, a încurajat literele şi artele, numele lui devenind sinonim cu protectorul acestora – un mecena.

[3]. Troa, vechiul Ilion (Troia), incendiat de Grecii conduşi de Agamemnon, la sfârşitul Războiului troian. (Cf. Homer, Odiseea).

[4]. De exemplu, 418 ani, 418 luni, 418 zile între cele două incendii. În anul 64 însă, nu în iulie a ars Roma, ci în martie.

[5]. Urbanismul inteligent, măsurile de asistenţă socială, de după incendiu, noul plan al Romei demonstrează spiritul deschis şi buna înţelegere, a tuturor proble­melor de către împăratul Nero.

[6]. Că şefii mişcării creştine se asociază Sfântului Duh cu toată modestia este o dovadă că, pentru ei, Duhul Sfânt era un om ca şi ei, nu o « persoană » divină. În Les Mandéens et les Origines Chrétiennes (Paris, 1930), Robert Stahl demonstrează că în Evanghelia lui Ioan, de la XIII, 31 la XIV, 31 Sfântul Duh este o entitate divină, câtă vreme în redacţia iniţială, de la XV la XVII a fost vorba de un om în carne şi oase. Omul astfel anunţat era Menahem, « Conso­latorul », în ebraică, noul şef al unei noi revolte mesianice şi, bineînţeles, nepot direct al lui Iuda din Gamala și nepot de frate al lui Isus.

[7]. Sub împăratul Nero, la Roma, nu a existat funcția de prefect al pretoriului. Cu şaptesprezece ani înainte, în Iudeea, regele Irod Agrippa l-a arestat pe Simon-Petre, după cum aflăm din Faptele Apostolilor. Scribul ce a redactat versiunea actuală a Faptelor Apostolilor a vrut să justifice incendiul Romei prin prezenţa apostolului Petre în capitala Imperiului roman, exact în vremea respectivă. Este vorba de o mărturie inconştientă.

[8]. Nicomedia – veche capitală a Bithiniei, regiune din nord-vestul Asiei Mici, în sudul Mării Negre. Rezidenţă imperială sub împăraţii Diocleţian şi Constantin cel Mare, Nicomedia a fost unul dintre marile oraşe de la începutul epocii creş­tine. Astăzi se numeşte Izmir.

[9]. În numărul din 25 iulie 1971, ziarul Le Provençal du Dimanche publică informaţia următoare : « Pentru evitarea invaziei turiştilor, Biserica din Grecia cere călugărilor ţării să rostească rugăciuni speciale. Într-o circulară, Sfântul Sinod al Bisericii Greciei a publicat textul a două rugăciuni „anti-turistice”. „Binecuvântate fie oraşele, insu­lele, satele şi mânăstirile patriei noastre ortodoxe, ce suferă din cauza valului de turişti. Dă-ne Doamne soluţia acestei probleme dramatice, protejează fraţii noştri ameninţaţi de spiritul modernist al acestor invadatori occidentali contemporani », spune una din aceste rugăciuni.

Problema s-a rezolvat pe calea incendiului, descurajând astfel « invadatorii occi­dentali contemporani ». Sâmbătă, 28 august 1971, vaporul grecesc Heleanna s-a aprins în plină mare, în împrejurări scandaloase şi tragice. Nu se cunoaşte numărul exact al victimelor. La 1 şi 5 sept. 1971, alte două incendii izbucniră, pe două nave greceşti. Presa franceză nu a suflat un cuvânt despre aceste incendii, al căror caracter criminal este bănuit de guvernul Greciei. Abia se scursese o lună între rugăciunile cuvioşilor călugări din mânăstiri şi cele trei incendii în serie…

[10]. Adică pe Alexandru Macedon.

[11]. Este vorba de Caius Cezar, adică împăratul Claudiu.

[12]. Potrivit Calendarului iulian, la vremea respectivă anul începea la 1 ianuarie, ca şi astăzi, în cazul calendarului Gregorian.

[13]. Nu are prea mare importanţă dacă SSPP a decis incendierea Romei pentru a face să cadreze istoria cu cele descrise în Apocalipsă ori dacă a acţionat numai ca membru al complotului Pison-Seneca, pentru a-l discredita pe Nero, cum s-ar părea după zvonurile răspândite de « cei din casa lui Nero Cezar », adică fidelii săi sectanţi din cadrul palatului imperial.

[14]. Privind participarea servitorilor palatului imperial la incendiul Romei, cităm tot din Suetoniu: « Mai mulţi consulari au surprins pe proprietăţile lor sclavi ai camerei imperiale şi nu au îndrăznit să ridice mâna asupar lor ». (Cf. Suetoniu, Viaţa celor Doisprezece Cezari, Nero, XXXIIII). Iată-i, « cei din casa lui Cezar…», « sfinţii » de care vorbeşte apostolul Shaoul-Saul-Paul-Pavel în Epistola sa către Filipeni (IV, 22), fără să-l uite pe Epaphrodite, consilierul cu cererile, pe lângă Nero, foarte probabil discipolul lui SSPP, citat în aceeaşi Epistolă, sub acelaşi nume.