VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT – Final

VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT  –  XXII

 SFÂRȘITUL VISULUI SAU TREZIREA LA REALITATE

 

 

Sunt cerbul ce pândeşte pe stâncă,

Ce geme de frică, palpită, se înfundă în iarbă,

Simţind deja săgeata arcaşului…

Leconte de Lisle, Poèmes barbares

 

În general, numeroasele expediţii ale lui Shaoul-Saul-Paul-Pavel, în lungul şi largul Imperiului roman, sunt împărţite în trei mari călătorii misionare, care sunt următoarele:

Prima călătorie : Cipru, Antiohia de Pisidia, Iconium, Listra, Derbe, Atalia, Antiohia de Siria.

A doua călătorie : Galatia, Troade, Macedonia, Salonic, Atena, Corint, Efes, Cezareea de Palestina, Ierusalim.

A treia călătorie : Antiohia de Siria, Galatia, Tyana, Sasime, Cezareea de Capadocia, Frigia, Lidia, Efes, Troa, Macedonia, Corint, Efes, Troa, Filipi, Corint, Iliria, Ierusalim.

Cu mai mult sau mai puţină exactitate, acestea sunt cele trei călătorii misionare ale şefului poliţist şi securist Shaoul-Saul, deve­nit, cu voia Celui de Sus, cuviosul, cucernicul apostol Paul-Pavel, aşa cum este el recunoscut oficial, de către sfânta Biserică.

Totuşi, personajul de care ne ocupăm a făcut multe alte călătorii, în legătură cu care se păstrează tăcerea. Orice tăcere ascunde ceva. Ce altceva s-ar putea ascunde dacă nu cheia însăşi, cheia explicativă a personajului de care ne ocupăm? Poate cheia demascatoare, a anumitor acti­vităţi ale apostolului, despre care, în grija ei de căpe­tenie, pentru mântuirea credincioşilor, sfânta Biserică a decis că e mai bine ca aceştia să nu ştie nimic. În al său Saint Paul apôtre, cardinalul Riciotti face o aluzie discretă, în stilul catolic greu egalabil, căci nu-i uşor să faci să dispară textele sfântului apostol, printr-un simplu hocus-pocus. Textele lui Paul-Pavel mărturisesc cu candoare realitatea acestor alte călătorii.

La cele trei călătorii misionare, oficial recunoscute de Biserică, vom adăuga încă patru, între care două călătorii în stare de captivi­tate, şi călătoria din Spania, despre care am vorbit şi vom mai vorbi.

A patra călătorie, în stare de captivitate : Ierusalim, Cezareea, Sidon, Mira, Malta, Siracuza, Rhegium, Puteoli, Roma.

A cincea călătorie : Roma, portul Ostia (al capitalei imperiului), Spania (unde s-a întâlnit cu guvernatorul şi viitorul împărat, Galba), apoi înapoi la Roma[1].

A şasea călătorie : fuga din Roma, după incendiul din anul 64, până la Troa, în Troade, urmată de arestarea în acest oraş şi întoar­cerea la Roma, în cadrul celei de…

A şaptea călătorie : Din Troa la Roma, itinerariu necunoscut. Vom studia aceste călătorii.

SSPP

 

Atribuite oficial sfântului evanghelist Luca, s-a remarcat că Faptele Apostolilor se termină foarte abrupt, în momen­tul instalării, confortabile, a apostolului Paul-Pavel la Roma. Deşi arestat, confortabilitatea instalării sfântului apostol, la Roma, într-o casă aleasă şi închiriată de el, se datora situaţiei lui speciale, despre care am vorbit, statut prevăzut de legislaţia romană sub numele de custodia militaris. Deşi arestat şi supravegheat permanent, de către un legionar ce-l însoţea peste tot, SSPP este liber să primească orice vizite şi să fie primit de oricine, la Roma.

Faptele Apostolilor se termină cu o informaţie precisă : « Iar Pavel a rămas doi ani întregi în casa luată de el cu chirie, şi primea pe toţi care veneau la el, propovăduind împărăţia lui Dumne­zeu şi învăţând cele despre Domnul Isus Cristos, cu toată îndrăzneala şi fără nicio piedică ». (Cf. F. A., XXVIII, 30-31).

Să citim acum finalul Epistolei a II-a a lui Pavel, către Timotei :

«…Că eu de-acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apro­piat. Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, cre­dinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui.

« Sileşte-te să vii curând la mine, că Dimas, iubind veacul de acum, m-a lăsat şi s-a dus la Tesalonic, Crescent în Galatia, Tit în Dalmaţia, numai Luca e cu mine. Ia pe Marcu şi adu-l cu tine, căci îmi este de folos în slujire. Pe Tihic l-am trimis în Efes.

« Când vei veni adu-mi felonul pe care l-am lăsat în Troada, la Carp, precum şi cărţile, mai ales pergamentele[2].

« Alexandru, arămarul, mi-a făcut multe rele; Domnul să-l răsplă­tească după faptele lui. Păzeşte-te şi tu de el, căci s-a împotrivit foarte mult cuvântărilor noastre.

« La întâia mea apărare, nimeni nu mi-a venit într-ajutor, toţi m-au părăsit. Să nu li se ţină în socoteală! Dar Domnul mi-a stat într-ajutor şi m-a întărit, pentru ca, prin mine, Evanghelia să fie pe deplin vestită şi s-o audă toate neamurile; iar eu am fost izbăvit din gura leului.

« Domnul mă va izbăvi de orice lucru rău şi mă va mântui, în împărăţia Sa cerească. Lui fie slava în vecii vecilor. Amin!

« Îmbrăţişează pe Priscila şi pe Acvila şi casa lui Onisifor. Erast a rămas în Corint; pe Trofim l-am lăsat în Milet, fiind bolnav.

« Sileşte-te să vii înainte de începutul iernii. Te îmbrăţişează Eubul şi Pudenţiu şi Linos şi Claudia şi fraţii toţi.

« Domnul Isus să fie cu duhul tău! Harul să fie cu voi! Amin! ». (Cf. Epistola a II-a către Timotei, IV, 6-22).

Din această scrisoare, rezultă certitudinea că SSPP a fost arestat la Troa, capitala Troadei, situată la intrarea în Dardanele, în faţa insulei Tenedos, care era numită şi Alexandria-Troa, adică Alexan­dria Troa­dei. Este vorba de Ilion, adică Troia Odiseei şi a Iliadei, ce fusese răsfăţată cu tot felul de privilegii, de către membrii gintei Iulia, întrucât Iulius Cezar afirma că genealogia lui urcă până la Enea. Pe această bază, o vreme s-a gândit chiar să mute acolo capitala Imperiului roman. O profeţie misterioasă afirma, efectiv că deşi distrusă de un gigantic incendiu, când a fost cucerită de Greci, Troia va fi restaurată de un bărbat venit din Roma. De aici şi ideea împăratului Constantin, de a zidi oraşul Constantinopol (Bizanţul) cam în aceeaşi regiune, şi de a-şi fixa acolo capitala.

După cum am văzut, ideea fixă şi visul de o viaţă al apostolului Paul-Pavel era construirea unui imperiu religios, în fruntea căruia el ar fi urmat să fie şi mare-preot şi rege. În spiritul său de Beduin superstiţios e suficient să vii din Roma la Troa, cu ideea asta în cap, pentru a pune profeţia pe rotile sau, cel puţin, pentru a pune în mişcare misteriosul dinamism ce mână destinul oamenilor. Din păcate, pentru el, împre­jurările plecării, de care ne vom ocupa imediat, nu permiteau reali­zarea acestui vis.

Revenim la sejurul apostolului Paul-Pavel-SSPP la Roma. După doi ani foarte confortabili, el a fost judecat de Tribunalul imperial, adică de Burrhus, prefectul pretoriului, dacă nu cumva chiar de către Nero, având în vedere calitatea lui SSPP de prinţ al unei dinastii vasale şi fidele. Vinovat-nevinovat, Pavel a fost achitat. Imediat, după proces, Paul-Pavel pleacă în Spania, lucru cu care majoritatea istoricilor şi a exegeţilor sunt de acord, inclusiv cato­licii. După cum am văzut, Clement din Roma spune că « după ce a propovăduit justiţia în lumea întreagă a venit la limitele Occidentului pentru etc…».

Pe de altă parte, Fragmentul Muratori, redactat către anul 190, vorbeşte explicit de călătoria în Spania, a apostolului Paul-Pavel. De asemenea, călătoria în Spania este confirmată de Faptele lui Petre şi Pavel, de diverşi Părinţi ai Bisericii: Atanase, Epifane, Ioan Gură-de-Aur, Jérôme, etc.

În Saint Paul Apôtre, cardinalul Ricciotti recunoaşte că această călătorie « probabil pe cale maritimă, nu a necesitat prea mult timp; după câteva luni, Paul trebuie să fii fost înapoi la Roma ». (Cf. Op. cit. p.469).

Ţinând cont de viteza navelor vremii, de întârzierile cauzate de vânturi şi furtuni, de raritatea relativă a corăbiilor, pentru astfel de călătorii, cele câteva luni înseamnă un foarte scurt sejur în Penin­sula Iberică. Nu a fost vorba de o călătorie de propagandă doctri­nală şi religioasă, care ar fi necesitat mult mai mult timp. De aceea, cardinalul Ricciotti nu se înşeală prea mult când spune că « Plecat în Spania puţin după achitarea lui în procesul din anul 63, Paul s-a întors la Roma în prima jumătate a anului 64 ». (Op. cit.). Asta nu înseamnă însă câteva luni ci un an. Înţelegem de ce de la câteva luni s-a ajuns la un an.

Prea-sfântul cardinal catolic vrea să evite orice apropiere posibilă de ceea ce căutăm noi, şi vom demonstra imediat. Câteva luni înseamnă patru sau cinci, nu mai mult. De fapt, apostolul Paul-Pavel s-a întors în iarna 63-64, fiind la Roma, în martie 64, când a izbucnit incendiul, pentru că, scrisoarea pe care i-o adresează Seneca, în contextul respectiv, este datată 28 martie 64!

Oare ce a căutat apostolul Paul-Pavel-SSPP în Spania? Romanizarea acestei provincii era superficială, limitându-se mai mult la lito­ralul mediteranean. Reprezentantul Romei acolo era Servius Sulpitius Galba, fost proconsul în Africa promovat guvernator în Spania. Nimeni nu crede că prea-creştinul apostol a luat Spania în tălpi pentru a converti populaţia cam primitivă şi a constitui comu­nităţi creştine. În realitate, primele comunităţi creştine spaniole apar la peste un secol după călătoria fulger a lui SSPP.

Avem toate motivele să credem că apostolul nostru s-a dus în Spa­nia pentru a-l întâlni pe Galba, cu un mesaj din partea lui Sene­ca, stoicul conservator şi reacţionar, ajuns adversar al lui Nero, mai ales al reformelor revoluţionare plănuite de acesta. Se spune că, într-o zi chiar i-a scris fostului său elev: « Nu te mai aprob, împă­rate[3]…»

Aşadar, complotul contra lui Nero, cel care, până la urmă a reu­şit, a durat o bună bucată bună de vreme, la el au participat oameni de pe toată întinderea Imperiului, din Palestina până în Spania, Germania sau Africa de Nord. Fostul poliţist din Ierusalim, secu­ristul Shaoul-Saul-Paul-Pavel era la curent, nimic nu se făcea fără să afle şi el, ba chiar fără să pună degetul în angrenaj. Nimic extraordinar în asta, omul simplu ar spune năravul din fire n-are mântuire… N-are, n-are, dar se ştie şi că ulciorul nu merge de multe ori la apă! Complotul iniţial, al lui Pison, l-a racolat pe Galba şi pe alţii… Galba însă a fost masacrat la câteva luni după ce ajunsese împărat, iar oracolul ce-i prezisese să se aştepte la tronul imperial nu i-a spus şi ce urmează după tron, că pretorienii vor trage imediat apa după el.

Iar el care, pentru a nu rata tronul, era gata să-l asasineze pe Vespasian, care cu cei doi fii, Titus şi Domiţian, asedia Ierusalimul, pregătind distrugerea Templului zidit după întoarcerea Iudeilor din robia babiloniană.

Aşa se scrie istoria: Galba din Spania avea mâna destul de lungă pentru a se gândi să-i facă seama lui Vespasian, la Ierusalim. De ce prea-creştinul şi cuviosul nostru sfânt apostol ar fi fost mai prejos, el care, piesă cu piesă, a construit locomotiva creştină, ce pufăie şi astăzi. Asta spune Suetoniu, la Galba 33, în Vieţile celor Doisprezece Cezari. Pentru moment însă, în anii 63-64, pe când cu călătoria, cam incog­nito, fără motiv aparent, a lui SSPP în Spania, Galba aşteaptă cu răbdare tronul, ştie că acesta va veni, dar nu ştie ce va urma după el. Ca şi Galba, nici SSPP nu ştie tot ce va urma după, totuşi ştie mai mult decât Galba, în sensul că Roma trebuie întâi să ardă, pen­tru ca Nero să fie detronat şi Galba să ajungă împărat.

Cât despre stoicul Seneca, el e stoic mai ales în cuvinte, în rest e zgârcit ca o scorpie, rigid ca stânca, la fel de ambiţios ca alţii şi vizează foarte sus, după cum poate vedea fiecare:

« Umbla vorba că Subrius Falvus (tribun al cohortelor preto­ri­ene), în acord secret cu centurionii, decisese, lucru pe care Seneca îl ştia, că îndată ce Neron va fi ucis de către Calpurnius Pison, la rân­dul lui şi acestuia i se va lua maul, iar pe tronul imperial va fi insta­lat Seneca, desemnat prin meritele lui pentru rangul suprem, ceea ce părea să aranjeze toţi complotiştii. Ici şi colo se repeta vor­ba lui Subrius Falvus: „pentru rușinea Statului n-are impor­tanţă, dacă privighetoarea care ciripeşte cu chitara va fi înlocuită de un actoraș! Efectiv, Neron cânta şi se acompania cu chitara, iar Pison îşi cânta patrio­tismul în costum de tragedian!…». (Cf., Tacit, Anale, XV, I, XV).

Se înţelege, de vreme ce conjuraţii au considerat necesar să-şi asigure concursul lui Caius Iulius Vindex, propretorul Galiei Sequane, sub Nero, de ce nu şi l-ar fi asigurat şi pe cel al lui Galba, mai ales că, în anul 68, când a fost răsturnat Nero, Vindex s-a răsculat în favoarea guvernatorului Spaniei, Galba. Înţelegând însă că Galba, deşi era în Spania, făcea parte din complotul lui Pison, înţelegem şi relaţia dintre călătoria lui SSPP în Spania, ca mesager al lui Seneca pe lângă guvernatorul Spaniei. Cu alte cuvinte, înţelegem adevărata faţă ori poate nu chiar ultima dintre multiplele feţe ale tovarăşului nostru sfânt apostol creştin, de proveniență securistică.

Iată însă că poliţia lui Nero află de complotul lui Pison. În mod secret, ancheta începe în anul 64, apoi devine publică în 65, an în care, în luna aprilie, Pison şi Seneca îşi deschid venele, fără să mai socotim alţi senatori compromişi în această afacere. Este sigur că prietenia dintre SSPP şi Seneca, deplasarea apostolului în Spania, fără un motiv valabil în ochii poliţiei romane, călătoria lui în ţara guvernată de cel ce avea mari şanse să devină împărat, toate acestea au permis poliţiei lui Nero să deschidă un dosar pe numele perso­najului de a cărui viaţă secretă ne ocupăm. De altfel, sfântul nostru apostol are deja un alt dosar, cel privind probabila participare la incendierea Romei, în luna martie a anului 64.

Bineînţeles, alte şi alte dosare nerezolvate atârnă de trena cuviosului apostol: afacerea din Paphos, cu orbirea lui Elimas-bar-Isus, prietenul pro-consulului Sergius Paulus, plângerea încă nejudecată a Sanhedrinului din Ierusalim contra agitatorului SSPP, nu numai tăiat împrejur pe daiboj ci şi şef al sectei Nazarinenilor.

E vorba de cel puţin patru dosare, al căror studiu a arătat magistraţilor că este vorba de unul şi acelaşi personaj, care sub nume diferite, Shaoul, Saül, Saul, Paulos, Paulus, este un autentic prinţ irodian, idumean iudaizat printr-o tăiere împre­jur nerecunoscută de Sanhedrin, titular al cetăţeniei romane, beneficiar şi profitor al unor înalte protecţii nu foarte bine elucidate. De exemplu, acest tăiat împrejur cu o tăietură falsă, nerecunoscută de Sanhedrin, a fost în mod inexpli­cabil protejat de proconsulul Gallion, fratele complotistului Seneca. Apoi, în faţa Tribunalului imperial din Roma, acelaşi SSPP a fost achitat de către Burrhus, prefectul pretoriului, prieten şi el cu Seneca, mort în anul 62.

Iată însă că, imediat după incendiul Romei, sfântul şi cuviosul apostol creştin scapă ca argintul viu din vizorul poliţiei romane.

Adăugată la dosarele nerezolvate, dispariţia aceasta pune poliţia romană pe urmele lui SSPP. Deşi va avea nevoie de doi ani pentru a-l regăsi, poliţia romană sfârşeşte prin a-l identifica la Troa, unde îl arestează şi aduce la Roma, pentru a fi judecat în bună regulă. Cât despre prima persecuţie anticreştină, imediat după incendiul Romei, ea s-a limitat la capitala Imperiului, fără să se extindă la toată Italia şi cu atât mai puţin la provincii.

Deşi SSPP a fost arestat departe de Roma, el este readus la locul faptei, al incendiului, al atâtor ilegalităţi şi crime constituind cel mai greu dosar – nu numai al sfântului și cuviosului apostol ci, probabil, al între­gii poliţii imperiale, în contextul respectiv : participare discretă la complotul lui Pison, participare probabilă la incendierea Romei, protecţiile şi achitarea de care s-a bucurat, iudaizarea nerecu­noscută de Sanhedrin, secta nazari­neană în fruntea căreia se află, orbirea unui om în Cipru, toate acestea fac un dosar nu tocmai simplu. SSPP nu a fost arestat în cadrul unei razii sau persecuţii locale, în care caz ar fi fost executat pe loc.

De vreme ce a fost readus la Roma, asta însemnă că avea de dat socoteală cu privire la cele petrecute acolo, situaţie ce complică misiunea Preasfântului cardinal Ricciotii, care ţine neapă­rat să-l scoată basma curată în al său Saint-Paul apôtre : « Pe neaşteptate, Paul apare ca prizo­nier, la Roma, de unde va expedia ultimul său text, a II-a Epistolă către Timotei. Împrejurările acestei a doua arestări sunt foarte obscure; este aproape sigur că această arestare nu a avut loc la Roma, ci undeva departe, unde Paul fu găsit de poliţia romană, care îl căuta de când dispăruse chiar din Roma ». (Cf. Giuseppe Ricciotti, Saint Paul apôtre, p. 470).

Preasfântul Ricciotti sugerează că sfântul apostol a fost ares­tat la Troa, lucru cu care suntem de acord.

Îmbarcat în mod clandestin, dintr-un port italian, după o şedere secretă, la discipoli siguri, fără să se arate cuiva, Paul îşi face apariţia la Troa, venind din Roma distrusă de marele incendiu. În ochii lui, realizarea profeţiei deja începe. Poliţia romană are însă resursele ei, ea dispune de mijloace pentru a-i face pe oameni să vorbească : este vorba de banala chestionare judiciară, care va subzista până la Revoluţia franceză, ca metodă oficială de anche­tare.

Foarte probabil, apos­tolul nostru a fost arestat pe neaşteptate, chiar în stradă, detaliu ce explică cererile lui din a doua Epistolă către Timotei, prin care cere felonul, cărţile şi pergamentele lăsate la Carp, care îl găzduia. (Cf. II Timotei, IV, 13). La Roma, între altele, SSPP este confruntat cu acuzaţia lui Alexandru, arămarul pe care împreună cu Imeneu « i-am dat Satanei, ca să înveţe să nu hulească ». (Cf. I, Timotei, I, 20). Povestea aceasta cu datul la Dracu, a lui Alexandru şi Imeneu, va face o acuzare în plus, pentru magie malefică, pentru care Legea celor Douăsprezece Table prevedea pedeapsa cu moartea.

Expediată pe timpul acestei ultime captivităţi, termenii celei de a II-a Epistole către Timotei sunt susceptibili de a atrage atenţia magis­­traţilor anchetatori. SSPP reclamă cu insistenţă să i se aducă, înainte de începutul iernii, felonul lăsat la Carp, cărţile şi perga­mentele. Ce putem spune despre asta? Dacă ar fi avut nevoie de un felon ca oricare altul, aşa ceva se găsea şi la Roma, unul nou, sau la a doua mână. Chestiunea felonului ar fi fost o nimica toată pentru discipolii şi buzunarul apostolului. Pentru un simplu felon nu era cazul să-l pună pe Timotei pe drumuri: din Efes, unde se găsea, la Troa şi apoi la Roma. O astfel de deplasare nu-i chiar floare la ureche nici acum. Atunci însă nu era tocmai simplu, nici la îndemâna oricui, să meargă din Asia Mică la Roma, pentru a-i aduce lui SSPP felonul sau anteriul lui preferat.

Deşi întemniţat la Roma, Paul nu e abandonat de discipolii săi, nu toţi creştinii din Roma au dispărut în razia de după incen­­diul din anul 64. Numai Luca este cu mine, spune SSPP, în versetul 11, capitolul IV, din a II-a Epistolă către Timotei; în acelaşi capitol, versetul 20 ne asigură că Eubul şi Pudenţiu şi Linos şi Claudia şi fraţii toţi nu sunt nici ei prea departe de apostolul arestat.

Luca, Eubul, Pudenţiu, Linos, Claudia şi toţi fraţii sunt liberi şi i-ar putea procura lui SSPP un felon ca toate feloanele. Fără îndo­ială însă, nu este vorba de un felon obişnuit, ci de unul fermecat, adică trecut printr-o sacralizare specială, de un indiscutabil caracter ocult, care ar fi pentru SSPP o protecţie sigură în apărarea sa contra magistraţilor din Roma. Acest tip de felon magic se întâlneşte şi în alte împrejurări, precum povestea şalului de rugăciune iudaică, mantaua rituală din Martinism, mantaua ordonării (recepției) din marile confrerii cavalereşti ori diverse alte ocazii şi ritualuri oculte, în care situaţie mantaua dublează anteriul ritual al magicianului. Patrafirul sacerdotal al preoţilor catolici sau ortodocşi este un astfel de exemplu.

Bineînţeles, uns cu atâtea alifii, apostolul nostru nu este un preot oarecare, de ţară, iar felonul lui a trecut, fără îndoială, printr-un rit de magie cabalistică. La British Museum, de exemplu, se păstrează manuscrisul Sepher Ha-malbusch sau « Cartea despre atracţia şi practica Mantalei Justiţiei », care descrie ritualul de fabricare a unui stihar din piele de cerb, pe care sunt scrise, cu cerneala spe­cială a Thorei (Pentateuhului), numele secrete ale lui Dumnezeu.

Acest stihar, ce poate fi numit felon sau manta, mai ales în situaţia de arestat, închis şi anchetat, a lui SSPP, dă purtătorului o putere ocultă irezistibilă, după cum ne asigură manuscrisul Sepher Ha-Malbusch – din întâmplare, un pergament, ca şi cel al tovarăşului apostol! Cu ocazia primei sale arestări, ca prizonier de onoare şi li­ber pe mişcările sale, SSPP s-a putut servi de stiharul său fermecat, în cadrul procesului terminat prin achitarea lui. De data asta însă, SSPP este un prizonier obişnuit, ca toţi ceilalţi, pe care legile romane îi obligau să se prezinte în faţa judecătorilor în hainele furnizate chiar de administraţia închisorii, după unii pentru a tempera aroganţa celor mai fuduli, după alţii pentru a incita judecătorii la oarecare compasiune, pe cât posibil[4].

Fraţii din Roma sunt liberi, pentru că numai Luca este închis, ca şi SSPP. Cum se face că aceşti fraţi şi discipoli liberi nu-i pot procura apostolului lor un simplu felon. Unul nou, eventual unul de ocazie. Suntem în faţa unei noi dovezi că SSPP uzează de magie, cărţile şi pergamentele pe care le reclamă nefiind simple evanghelii ordinare. Discipolii din comunitatea romană dispuneau şi ei, desigur, de maculatura sectelor din toate epocile. Ca şi faimosul lui felon, cărţile şi pergamentele lui SSPP au trecut prin procedee şi ritualuri magice care au făcut din ele altceva decât ceea ce par pentru profani. Iată-ne deci în faţa iniţiatului, pe care politrucii şi comisarii bisericeşti ai gândirii au încercat să-l ascundă sub anteriul lui Simon Magicianul.

Bineînţeles, manuscrisele şi pergamentele misterioase, tovarăşul apostol şi le-a procurat în mai vechea lui calitate de poliţist şi securist, cu ocazia percheziţiilor domiciliare, a anchetelor efectuate împreună cu fratele său, Costobar, ce făcea parte din aceeaşi poliţie politică şi secretă, cum s-ar spune astăzi.

Putem fi siguri că, în mod discret, imprudentul său sfârşit de scrisoare a fost citit de către magistraţii anchetatori, care au ţinut cont în rechizitoriu, mai întâi, apoi în sentinţa finală. Este puţin probabil ca un suspect de participare şi chiar organizare a incen­dierii Romei, ca un prinţ străin uns cu atâtea alifii orientale, membru al atâtor combinaţii şi conspiraţii, să se fi putut bucura de o corespondenţă cu adevărat liberă, în cadrul acestei a doua şi ultimă detenţie a apostolului Paul-Pavel. Fără îndoială, poliţia romană îl cunoştea şi pe Timotei, care fusese prizonier de onoare, alături de SSPP, pe timpul celor doi ani ai primului proces, terminat prin achitare.

Cât priveşte genul de temniţă şi de captivitate, a lui SSPP, pe tim­pul anchetei şi al celui de al doilea proces, nu mai poate fi vorba de onorifica custodia militaris, din timpul primului proces, când apstolul era prizonier mai mult cu numele, deplasându-se liber în toată Roma, locuind în casa închiriată de el însuşi, sub unica supra­veghere a unui legionar ce-l însoţea peste tot. De data aceasta, SSPP nu mai beneficiază de onorifica custodia militaris, fiind deţi­nut în conformitate cu custodia publica. Suspect şi bănuit de lucruri grave, agitatorul, conspi­ratorul, magicianul, şeful incendiator, cri­mi­­­nalul SSPP este deţinut acum la celebra închisoare Mamertina.

Situată în vecinătatea Forumului, nu departe de templul Con­corde, Carcer Mamertinus era compusă din trei etaje, mai exact nivele. Primul nivel era situat la parter şi constituia închisoarea publică comună şi de toate zilele a oricărui delincvent banal. Sub acest nivel, la primul subsol era situat adevăratul Carcer Mamer­tinus, o vastă sală în centrul căreia se găsea o gaură circulară, prin care se cobora, numai cu frânghia, într-un al doilea subsol, consti­tuind temutul Carcer Tullianum, un fel de cavou subteran de unde nu se putea ieşi decât prin tavan.

Carcer Tullianum era o zarcă sau bulău destinat răufăcătorilor de temut, inamicilor Romei, în aşteptarea execuţiei – cazul lui Jugurta, vicleanul şi crudul şef Numid, capturat de Marius şi lăsat să moară de foame exact aici. Viteazul Vercingetorix a petrecut şase ani în acest Carcer Tullianum, înainte de a fi sugrumat după figuraţia în triumful lui Iulius Cezar. Bineînţeles, mulţi alţi prizo­nieri iluştri au fost deţinuţi în Carcer Tullianum: Arsinoe din Alexandria, Juba din Mauritania, aristocratul roman Catilina, Simon-bar-Ghiora, după cucerirea Ierusa­limului, de către Titus. După ce a fost extras din Carcer Tullianum, acesta de pe urmă a figurat în triumful lui Vespasian şi al lui Titus, bătut cu vergile în tot acest timp, apoi sugrumat, nu departe de marea piaţă romană.

Oare prinţul nostru irodian, poliţistul şi securistul Ierusalimului, înainte de a deveni apostol al creştinismului, acest foarte complex personaj, adevărat fondator al creştinismului istoric, ce durează de aproape două mii de ani, oare eroul, personajul pe care l-am numit SSPP, spre a simplifica lucrurile, oare şi el a trecut prin temutul Carcer Tullianum? Răspunsul nostru este categoric nu. Rangul lui de prinţ dintr-o dinastie aliată Romei, omenia şi generozi­tatea pro­ver­bială a împăratului Nero şi-au avut rolul lor în această înţeleaptă decizie.

De altfel, în a doua Epistolă către Timotei, apostolul creş­tin are drept de corespondenţă, favoarea de a primii vizitele unora sau altora[5], de a aştepta ajutoare, cărţi, pergamente, faimosul felon fermecat. Acestea constituie dovada că SSPP încă beneficiază de anumite favoruri. Să nu se creadă că este vorba de clemenţa rezervată oricărui civis romanus, tuturor cetăţenilor romani. Cati­lina a fost un remarcabil cetăţean roman, descendent al unei mari familii, ceea ce nu l-a scutit de temutul Carcer Tullianum. Pur şi simplu, este vorba de o favoare, ba chiar de una importantă, refu­zată unor eroi ai popoarelorlor, precum Vercin­getorix sau Simon-bar-Ghiora.

Dimpotrivă, în ce-l priveşte pe apostolul creştin Simon-Petre, cunoscut sub numele de Petru, deşi răstignit la Ierusalim, în anul 47, alături de fratele său Iacob-Iacov, în condiţiile arătate cu diver­se ocazii, propaganda creştină a găsit cu cale să-l înscrie pe lista prizo­nierilor iluştri ai închisorii Mamertine. Imposibila prezenţă a apostolului Petru în închisoarea Mamertină, nu a împiedicat câtuşi de puţin lansarea unei pioase, înduioşătoare şi pilduitoare legende: aflat în fundul fundului de la Carcer Tullianum, vajnicul şi neînfri­catul apostol Petre i-a convertit şi mântuit pe gardienii ce-l păzeau, tovarăşii temniceri Processe şi Martinien, ale căror nume au intrat în memoria neştearsă a sfintei Biserici! Bineînţeles, la Carcer Tullianum nu era strop de apă curentă, nici rece, nici caldă, dar asta n-a fost o problemă pentru tovarăşul apostol, deţinător şi purtător al cheilor ce fac şi desfac orice – pe pă­mânt ca şi în Ceruri.

Apostolul Petre n-a avut decât cu ochiul ori din deget semn a face, şi Iordanul îşi împinse valurile mai încoace, n-a avut decât din gură să rosteas­că sfântul Crez şi Iordanul, hopai-ţopai, se prezentă la botez. Apa ţâşni din piatră seacă, cei doi temniceri fură mântuiţi, nu glumă, în numele Tatălui, al Fiului, al Sfântului Duh[6] şi al lui Amin!

Unii însă vor pune întrebarea la care merită să răspundem cu anticipaţie. Cum se face SSPP s-a alăturat revoltei mesianice a lui Menahem, el care recomanda supunere absolută în faţa autorită­ţilor? Cum se face că tocmai el a dat ordinal de incendiere a Romei, în martie 64?

Această întrebare îşi are răspunsul ei.

Reamintim că SSPP fusese crescut împreună cu Menahem, cu care, aproape sigur, fusese, deci rămăsese frate de lapte. (Cf. F.A., XIII, 1). Între ei au existat todeauna anumite legături afective şi ideologice. Zeloţii cunoşteau perfect atentatul de la Paphos şi orbirea lui Elimas-Bar-Isus, pentru că ei impuseseră respectiva misiune de încredere, sinceritate şi încercare lui SSPP. Ca urmare a acestui atentat, ei îl aveau la mână pe SSPP, care a putut fi obligat, prin şantaj, să acţioneze cum i se cerea: supunerea, odată în plus, incen­­dierea Romei, cu ajutorul fidelilor săi. Dacă nu, întreaga sa biografie ar fi fost trimisă de zeloţi poliţiei din Roma.

De altfel, mulţi dintre sfinţii lui SSPP, de la Roma, fuseseră recunos­cuţi, pe timpul incendiului, ca servitori, sclavi sau membrii ai perso­nalului palatului împărătesc, cum foarte bine lasă să se înţeleagă fraza de încheiere a Epistolei apostolului către Filipeni: « Vă îmbră­ţişează pe voi toţi sfinţii, mai ales cei din casa Cezarului ». (Cf. Filipeni, IV, 22).

Ca prieten al lui Seneca şi foarte probabil amestecat în complo­tul lui Pison, SSPP vedea în acest incendiu mijlocul sigur de a câştiga încrederea împăratului de după Nero, ceea ce i-ar fi fost foarte util în punerea pe picioare a proiectatului său imperiu religios. De aceea, incendiul Romei trebuia organizat în mod foarte savant, astfel încât întreaga responsabilitate să cadă asupra lui Nero, deşi acesta, atunci, nu era la Roma. În sfârşit, în ideea lui SSPP, incendiul era mijlocul ideal de a-l compromite pe Nero în ochii poporului, cei mai siguri prieteni şi simpatizanţi ai împăra­tului fiind printre oamenii simpli.

Faptul că SSPP s-a dus personal în Spania, pentru a-l preveni pe Galba despre cele ce se pregăteau pentru răsturnarea lui Nero, arată că el conta pe sprijinul noului împărat în edificarea ulterioară a plănui­tului imperiu religios. Pe de altă parte, conservatorul autocrat şi mistic, ce zăcea în pielea proas­pătului apostol creştin nu putea decât să condamne populismul împăratului Nero, ale cărui vederi politice erau din aceeaşi familie ideologică cu cele ale socialiştilor, zişi utopici, foarte apropiaţi de zilele noastre.

Din altă perspectivă, SSPP a putut traversa o perioadă de descu­rajare. Vârsta începea să îşi spună cuvântul, el trăia departe de familia şi de patria sa, propaganda ideologică asumată în lungul şi largul Imperiului nu dăduse rezultatele scontate, contestatul apostol creştin era departe de puterea spirituală şi tempo­rală a pontifilor lui Israel. Pe deasupra, argument nu lipsit de importanţă, tradiţia apoca­liptică susţinea că Parusia, adică întoarcerea lui Isus pe cres­tele norilor şi proclamarea, pe pământ, a Imperiului lui Dumnezeu, într-un cuvânt Judecata de Apoi, va fi precedată de prăbușirea Imperiului roman, anunţată de incendiul propriei sale capitale. Această credinţă curioasă va dăinui multă vreme după moartea lui SSPP, după cum ne asigură Tertulian, peste un secol mai târziu:

« Ştim că sfârşitul lumii, cu toate calamităţile ce vor lovi oame­nii, este suspendat de cursul Imperiului roman. Cerând lui Dum­nezeu ca oribila catastrofă să fie întârziată, îi cerem implicit să prelungească existenţa Imperiului roman ». (Cf. Tertulian, Apolo­geticon).

În consecinţă, incendierea Romei însemna declanşarea dinamis­mului destinului, prăbuşirea Imperiului roman, urmată, fatalmente de întoar­cerea lui Isus şi de Împărăţia lui Dumnezeu. Din această perspectivă, SSPP se crede foarte bine plasat, altfel ar trebui să creadă că profeţia este falsă, ceea ce pentru el, şi nu numai, este de negândit. Ca mulţi alţii din vremea respectivă şi din toate timpurile, SSPP este un ilumi­nat în sensul cel mai rău cu putinţă, heredo-sifilisul său agravând şi mai mult lucrurile.

Fără să acţioneze toate simultan, unele numai din aceste motive şi elemente au fost suficiente pentru a-l incita pe SSPP să dea ordi­nul de incendiere a Romei. Fuga sa din Roma, îmbarcarea clandes­tină pentru Troa, cei doi ani în care se ascunde la prietenul său Carp, pe când poliţia romană îl caută, arestarea pe neaşteptate la Troa, întoarcerea la Roma, pentru judecată la faţa locului (ceea ce implică absenţa vreunui delict la Troa şi certitudinea crimei din Roma), toate acestea concură pentru a face din SSPP veritabilul responsabil de incendierea capitalei Imperiului, operă a creştinilor fanatici, cum am văzut în capitolele precedente.

Unii însă ar putea să întrebe: în toţi aceşti ani agitaţi, ce s-a ales de Costobar, fratele mai mic al lui Shaoul-Saoul-Paul-Pavel? Mai înţelept şi mai prudent decât Shaoul, fratele său mai mare, Costobar s-a mulţumit să-şi urmeze cariera de baron al dinastiei Irozilor, poliţist nu pentru că l-ar fi interest ordinea publică ci pentru că în toate ţările şi în toate epocile se fură mai uşor şi mai cu spor când eşti mare mahăr în poliţie. După diverse alte misiuni pe măsură, în anul 68, împreună cu Filip, generalul regelui Agrippa, este trimis pe lână Nero, ce vizita provincia Ahaia, cu care ocazie împăratul rosti discursul istoric de la Corint. Mai înainte, acelaşi Costobar făcuse parte din deputăţia iudaică pe lângă procuratorul Gessius Florus, cum ne informează Flavius Iosif în Antichităţi Iudaice.

Pentru a disimula cariera divergentă a lui Shaoul, fratele mai mare al lui Costobar, călugării-scribi sau şefii lor, politrucii sau ideologii Bisericii, cum i-am numit noi, au adăugat numele cuviosului apostol Paul-Pavel pe lista deputăţiei amintite şi în general în opera cenzu­rată, mutilată şi interpolată a lui Flavius Iosif. În aceşti ani, 63-66, când Costobar este citat în situaţiile amintite, se împliniseră deja douăzeci de ani, nu tocmai primăvăratici, de când destinul i-a separat pe cei doi fraţi. Noi însă ne-am ocupat de SSPP, nu de Costobar, aşa că revenim la oile noastre.

Urmarea este cunoscută: Shaoul-Saul-Paul-Pavel, marele apos­tol al creştinismului, este condamnat la moarte, beneficiind însă până la sfârşit de privilegiul de civis romanus, în ce priveşte modul de execuţie. Din punct de vedere legal, SSPP ar fi trebuit să fie ars de viu, în calitatea lui de şef al incendiatorilor şi magician, autor de vrăji diverse asupra oamenilor.

Întrucât se tăiase împrejur şi devenise un pic Iudeu, cât de cât, ar fi putut fi răstignit ca atâţia alţi sclavi ai Imperiului şi participanţi la rebeliunea zelotă, cu capul în jos însă, după obiceiul roman, când aceştia voiau să arate bunăvoinţă, ultimă şi supremă, lăsând mintea să se scurgă prin cădere liberă, din picioare către capul ce ducea lipsă de aşa ceva, conform zicalei caragielești : cap ai, minte ce-ți mai trebuie!

De asemenea, cuviosul apostol creştin ar mai fi putut fi condamnat să fie sfâşiat de animale, în calitate de criminal de drept comun. Originea lui princiară, calitatea de mem­bru al unei dinastii aliate şi credincioase Romei, probabila intervenţie a Salomeei a II-a, poate şi a celui de al doilea soţ al acesteia, Aristobul al III-lea, regele Armeniei şi favorit al lui Nero, nu în ultimul rând cea a lui Epafrodit, discipol al lui SSPP şi înalt funcţionar al lui Nero, dezgustul şi repulsia împăratului pentru orice supliciu, toate acestea au concurat pentru un mod de execuţie fără durere: cuviosul apostol creştin a fost decapitat şi atât, fără biciure prealabilă.

Totuşi, pedeapsa cu moartea situa condamnatul în afara comu­nităţii romane: ca orice alt condamnat la pedeapsa capitală, ar fi tre­buit să fie biciuit în prealabil, nu numai cu un bici plumbuit ci cu teribilul flagra, bici metalic cu bile de bronz, înroşite în foc… În mod curios şi în semn de ultimă favoare, cuviosul apostol creştin fu scutit de toate acestea.

Extras din temniţa Marmentină, apostolul Paul-Pavel fu dus pe şoseaua către Ardea, nu departe de drumul Ostiei, la aproximativ trei mile romane, ceea ce înseamnă cam patru kilometri şi jumătate, mila romană având o mie de paşi sau 1472 de metri. Acest loc a fost atestat începând cu secolul al II-lea şi i s-a dat numele de Aquas Salvis, căci atunci când sabia penală a tăiat capul sfântului apostol, în căde­rea lui acesta a făcut trei tumbe, la fiecare dintre acestea producându-se câte o sfântă minune.

Nu se putea altfel. Totuşi se discută încă asupra unor detalii teologice: unii pretind că la fiecare tumbă a capului cuviosului apostol ar fi ţâşnit din pământ un izvor de apă sfântă. Alţi însă ne asigură că din gâtul rămas la locul lui, după tăierea capului, în loc de sânge ar fi ţâşnit lapte de apostol, de care profită încă întreaga creşti­nătate. Acest loc se numeşte Trei-Fântâni, şi pentru că sfântul nostru apostol şi-a început cariera italiană la Trei-Taverne, coincidenţa ar putea sugera crâşmarilor Cetăţii Vaticanului, dacă nu ai întregii Capitale a Creştinătăţii să îl ia pe SSPP ca patron şi sfânt ocrotitor, într-o lume din ce în ce mai complicată şi mai fără de credinţă.

Execuţia a avut loc între aprilie 67 şi iunie 68. Cartea a II-a din Chronicon, Olympiad, 211, (Migne, Patrologie grecque, XIX, 544) ne spune că Paul muri în cursul celui de al paisprezecelea an al domniei lui Nero, adică între iunie 67 şi iunie 68. La rândul lui, în al său De viris illustribus (V), sfântul Jérôme indică acelaşi al paisprezecelea an de domnie al lui Nero. Cu aceeaşi ocazie, Jérôme precizează că apostolul Paul-Pavel a murit la doi ani după Seneca (ibid. XII). Seneca a murit în aprilie 65, putem reţine anul 67, probabil tot luna aprilie, ca dată a tăierii capului apostolului creştin Paul-Pavel.

Deşi considerăm că aceasta este data reală a morţii apostolului Paul-Pavel, nu ignorăm că istoricii tendinţei de critică liberală înclină către anul 64, imediat după incendiul Romei. Aceşti istorici consideră însă că a II-a Epistolă către Timotei nu este de fapt scrisă de apostolul Pavel, fiind opera târzie a călugărilor-scribi şi a politrucilor construc­tori ai catolicismului. În acest caz, evident, arestarea din Troa, de care vorbeşte chiar apostolul, ar fi şi ea invenţia aceloraşi neobosiţi politruci și scriito­raşi creştini.

În ce ne priveşte, având în vedere numărul enorm de victime şi distrugerea celor mai sacre edificii ale religiei şi istoriei romane, considerăm că arestarea lui SSPP, imediat după incendiul Romei, s-ar fi soldat cu pedeapsa rapidă rezervată incendiatorilor, adică arderea pe rug. Imediat după incendiul Romei, ura poporului roman contra creş­tinilor era atât de mare încât, în această ambianţă, un prinţ idumean, iudaizat prin nefericita şi ratata lui tăiere împrejur, nu ar mai fi putut beneficia de privilegiile rezervate unui civis romanus şi cu atât mai puţin de favorurile discrete şi speciale vizibile până în ziua execuţiei.

Totuşi, prin severitatea ei, această execuţie implică certitudinea magistraţilor romani cu privire la vinovăţia neîndoielnică a apostolului creştin. O simplă suprimaree, din prudenţă, nu implica teribila flagelare prealabilă, cum citim în Tacit povestea execuţiei dis­crete a lui Calpurnius Galerianus, fiul lui Pison:

« Din ordinal lui Mucien, Calpurnius Galerianus fu înconjurat de soldaţi, apoi, de teamă că moartea lui, la Roma, s-ar putea solda cu oarecari tulburări, el fu condus la patruzeci de mile de Roma, pe calea Appia, unde îşi pierdu viaţa odată cu sângele din vene ». (Cf. Tacit, Istorii, IV, IX, 7).

Aşadar, tânărul Calpurnius Galerianus nu a fost biciuit fără limita numărului de bice, nici decapitat. Pur şi simplu, medicii legali i-au deschis venele. Cu totul altfel s-a petrecut execuţia apostolului Pavel.

Acesta a fost sfârşitul extraordinarului aventurier al misticii, constructor și falsificator de religii, ajuns, prin decepție amoroasă, unul dintre stâlpii idolatriei creşti­ne.

Murind, în clipa supremă, nu este exclus ca sfântul nostru apostol să fii revăzut imaginea frumoasei pentru care abandonase totul. La fel de probabil este însă că, punându-şi capul pe buturuga călăului, sfântul nostru apostol a cântărit, în sfârşit, rolul exact al acestei iubiri care i-a dat peste cap întreaga viaţă. L-a iertat oare SSPP pe Gamaliel, care a refuzat să-i dea fata de nevastă, i-a iertat oare pe sanhedriţii care au refuzat să-i recunoască valabilitatea tăierii sale împrejur? Şi-a amintit el oare, dacă aprecia versurile lui Sapho, de poetesa din Mytilene şi Oda Anactoriei, a acesteia:

« Tu mi-ai răpit virgina cu două amfore,

Mai scumpă inimii şi mai frumoasă ochilor mei,

Decât zorii renăscând şi toţi meteoriţii

Ce alergă prin ceruri…»[7].

 

Povara secolelor a căzut peste această incredibilă aventură omenească. Sfântă, nesfântă, cum o fi, mafia bisericească şi-a dat toată silinţa să şteargă orice urmă de iubire omenească din viaţa sfântului ei apostol fondator. De acum, numai în liniştea crepusculară din văile gheenei, umbrele vaporoase şi dia­fane ale lui Schaoül-bar-Antipater şi Bath-Gamalia se mai intersec­tează din când în când. Aşadar, cum spunea Properce, « Prin lacrimile morţii purifi­căm iubirile vieţii…». (Cf. Properce, Elegiae, Cynthia[8].

Se zice că sufletele celor privaţi de dreptul şi decentul mormânt, de riturile funebre dezlegătoare, nu pot decât să umble brambura, cutre­ierând dincolo de timp şi de spaţiu. Fără îndoială, fiica lui Gama­liel cunoscu ororile războiului iudaic din anii 66-70, plus asediul Ierusalimului şi distrugerea Templului. Cât despre Paul-Pavel, apostolul creştinătăţii fu privat de pacea mormântului.

Deşi foarte cu grijă evitată de istoricii pe care îi îndoapă și întreţine, Biserica nu poate evita chestiunea autenticităţii relicvelor lui Shaoul-Saul-Paul-Pavel-SSPP, nici pe aceea a tradiţiei relative la locul lui de execuţie.

Legat de aceste chestiuni, în Analele lui Tacit citim:

« Pe lângă confiscarea bunurilor lor, condamnaţii la moarte nu aveau drept la mormânt, în vreme ce sinucigaşii se bucurau de onoruri fune­bre, ştiind că testamentul le va fi respectat, din care cuză merita să te grăbeşti întru moarte ». (Cf. Tacit, Anale, VI, XXXV).

Tacit precizează această chestiune apropo de sinuciderea fostu­lui guvernator al Moesiei, Pomponius Labeon şi a soţiei sale, Paxea. Dacă nu şi-ar fi deschis singuri venele, ambii ar fi fost executaţi, pierzându-şi astfel dreptul la mormânt. Cu alte cuvinte ar fi fost aruncaţi în fossa infamia care, la Roma, era situată la marginea cimitirului de pe muntele Esquilin, în estul oraşului, după cum se vede pe planul Romei antice.

În al său Saint Paul apôtre, interpretând cum îi convine textul lui Eusebiu din Cezareea şi cele ale altor părinţi ai Bisericii, Înalt-Preasfântul Ricciotti spune cu multă îndrăzneală:

« Imediat după martiraj, corpul fu transportat mai aproape de Roma, la ceva mai mult de o milă de oraş, în lungul cunoscutei Via Ostiensis, unde, în aer liber, fu inhumat într-un cimitir recent descoperit, cu multe catacombe şi osuare bine conser­vate. Pentru creştinii romani şi străini, acest mormânt deveni imediat un loc de foarte profundă veneraţie. În acelaşi timp, cam la fel se punea problema şi pentru apostolul Petru.

« Până în secolul al IV-lea, nicio altă construcţie nu a acoperit cele două morminte. Creştinii le recunoşteau într-un anumit fel, nu ştim cum dar e clar că era vorba de semne vizibile, nu lipsite de o anumită solemnitate ». (Cf. Giuseppe Ricciotti, Saint Paul apôtre, § 672).

Vom pune câteva întrebări jenante acestui autor :

1). Cum anume s-a aflat că apostolul Paul-Pavel-SSPP ar fi fost îngro­pat în acest cimitir, care a fost descoperit recent, în aer liber, nu departe de Via Ostiensis.

2). Cum ne-am putea imagina că până în secolul al IV-lea, adică aproape trei sute de ani, fără nicio construcţie specială, care să acopere resturile omeneşti, cum ne asigură autorul, creştinii ar fi putut conserva un mijloc de identificare a mormântului respectiv ?

3). Cum au putut oare creştinii, confruntaţi cu razia generală de după incendiu, să păstreze şi să conserve cadavrul apostolului Petru, pentru ca, la un moment dat, să îl îngroape alături de cadavrul apos­tolului Pavel ?

4). Prin ce neobişnuit viol al legilor romane, apostolul Paul-Pavel-SSPP ar fi fost decapitat pe şoseaua Ostiei, la patru kilometri şi jumătate de Roma, în vreme ce execuţiile aveau loc fie la Circ, fie la cimitirul de pe muntele Esquilin ? Lui Calpurnius Galerianus i-au fost deschise venele departe de Roma, după cum ne asigură Tacit, tocmai din cauza acestei execuţii neobişnuite, dându-ne şi motivul excepţiei : pentru evitarea unor tulburări populare. În cazul apostolului Pavel aşa ceva nu era de temut.

Pornind de la aceste contradicţii şi anomalii, pe care un istoric serios nu trebuie să le admită fără dovezi valabile, se profilează o triplă ipoteză :

a). Dacă apostolul Paul-Pavel-SSPP a murit juridiceşte pe şoseaua Ostiei, şi dacă într-adevăr a avut dreptul la un mormânt onorabil, înseamnă că el şi-a deschis singur venele, ori că, în alt mod, şi-a pus singur capăt zilelor, conform uzajului judiciar roman, pe care ni-l reaminteşte Tacit în Anale, VI, XXXV.

b). Dacă, dimpotrivă, apostolul Paul Pavel a fost decapitat de către călău, în acest caz capul şi trupul lui au fost aruncate în fossa infamia de pe muntele Esquilin, fără posibilitatea transferului într-un mormânt onorabil, ceea ce ar fi însemnat violarea legilor romane. În acest caz, apostolul nostru şi-a sfârşit zilele în cimitirul esquilin.

c). Dacă apostolul Paul-Pavel a fost executat la Circ (ceea ce este improbabil, din cauza calităţii sale de cetăţean roman), în acest caz cadavrul său a fost dăruit animalelor, precum cadavrul oricărui con­damnat la moarte, executat la Circul din Roma.

În ce ne priveşte îmbrăţişăm cea de a doua ipoteză. Având în vedere că apostolul SSPP era de origine arabo-beduină, după cum am arătat, şansa ca el să se sinucidă potrivit obiceiului roman ar fi fost improbabilă.

Între moartea lui Isus şi cea a apostolului Paul-Pavel s-au scurs treizeci şi trei de ani. Două dintre cele mai prestigioase oraşe antice le-au servit drept cadru funebru, Ierusalim şi Roma, două simboluri antipodice ale unei lumi ce avea să dispară. Legătura cea mai misteri­oasă dintre aceste două evenimente a scăpat intuiţiei aruspi­ciilor, ghicitorilor oficiali sau nu ce interpretau voinţa divină prin examinarea şi interogarea intestinelor animalelor sacrificate, sau altfel. Ca un semnal lansat de zeii a căror domnie se termina şi în curba prezumţiei augurale, flăcările Romei s-au ridicat în cerul primelor zile de primă­vară. La rândul său, şase ani mai târziu, flăcările Ierusalimului s-au ridicat şi ele în înaltul cerului, de data asta în primele zile de toamnă[9].

Oamenii nu au înţeles însă mesajul zeilor.

Spre Anti-Librărie

NOTE:

[1]. Clement din Roma consideră că SSPP a murit în Spania: « După ce a propo­văduit justiţia în lumea întreagă şi a atins limitele Occidentului, el [SSPP] şi-a împlinit martiriul în faţa celor ce guvernează…». (Cf. Clement din Roma, Epistolă către Biserica din Corint, V, 7). Cuviosul părinte Clement a recurs la această pioasă stratagemă pentru a ascunde moartea mai curând ruşinoasă decât glorioasă, a apostolului, la Roma, pentru a ascunde motivele reale ale acesteia.

[2]. Nu ştim nimic despre acest misterios Carp, la care locuia SSPP, în Troa.

[3]. În Epistola către Romani, SSPP evocă Spania, guvernată de Galba, proconsulul Romei, omul care îl va detrona pe Nero: « Când mă voi duce în Spania, voi veni la voi. Căci nădăjduiesc să vă văd în trecere şi, de către voi, să fiu însoţit până acolo…». (Cf. Epistola către Romani, XV, 24). Prin intermediul lui Gallion, fratele lui Seneca, SSPP este la curent cu complotul lui Pison, căruia i se va asocia Galba şi Iulius Vindex. Altfel, ce motiv l-ar fi atras pe Paul-Pavel din Palestina în Spania, regiune necunoscută şi excentrică, fără interes special pentru apostolul care, ca apostol, ar trebui să aibă cu totul alte planuri.

[4]. Stiharul este echivalentul efodului preoţilor vechilor culte semitice, apoi ai preoţilor lui Israel. Suntem în faţa unei noi dovezi că SSPP este iniţiat în diver­sele tradiţii magice din Orientul Mijlociu.

[5]. De exemplu vizita lui Onisifor, despre care aflăm din a II-a Epistolă către Timotei: « Domnul să aibă milă de casa lui Onisifor, căci de multe ori m-a însu­fleţit şi de lanţurile mele nu s-a ruşinat, ci venind la Roma, cu multă osârdie m-a căutat şi m-a găsit ». (Cf. II, Timotei, I, 16-17).

[6]. Am mai spus-o: din Carcer Tullianum nu se putea ieşi decât prin tavan. Altfel spus, legenda sfântului Petre ce l-a întâlnit pe Isus, după ce o ştersese engle­­zeşte din închisoare (« Quo vadis Domine? »), revenind apoi şi reconsti­tuindu-se prizonier, este o sfântă şi pioasă minciună în plus, pe enorma listă de minciuni, una mai pioasă ca alta, ale preasfintei Biserici creştine.

[7]. Les Odes de Sapho, traducere de Fernand Mazade, Paris 1946, Wittman éditeur.

[8]. Sextus Aurelius Propertius, zis Properce, poet latin de la sfârşitul ultimului secol, era veche, şi începutul primului, era nouă, aproximativ 47-15. Protejat de Mecena, Properce este autorul cunoscutelor Elegii inspirate de iubirea lui pentru Cynthia.

[9]. Roma fu incendiată către 21-23 martie 64, iar Ierusalim la 15 august în stil iulian, adică 26 în stil gregorian.

Vezi Și

Apocalipsa

VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT – XVIII

VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT  –  XVIII PROSTITUATA APOCALIPSEI   Oricine ar îndrăzni să …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *