VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT – XXI

VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT  –  XXI

 ÎMPĂRATUL NERO

 

Întreţinută de treizeci de generaţii de poeţi şi dramaturgi, imaginea

lui Nero cântând la chitară, pe ruinele propriului său oraş (după ce ordonase

incen­dierea lui), îmi ţinea loc de spirit de cercetare.

J. C. Pichon, Sfântul Nero[1]                                                                                     

 

Istoricii oficiali prezintă un Nero ce a umplut buzunarele roman­ci­­erilor de trei parale, ale cineaştilor ce-au împletit erotismul popu­lar cu ima­gi­­narul creştin, ale dramaturgilor amatori de tirade fierbinţi. Doritor să i se ierte Viaţa lui Isus, nu foarte conformistă, preocupat să nu taie toate punţile cu loja catolică încă puternică, Renan a scris un Anticrist în antiteză cu Isusul naiv şi dulce, de-i mâncau porumbeii și pisoii din palmă. Cele două cărţi sunt un fel de vase comunicante ; doi înge­raşi pe acelaşi balansoar: unul urcă, celălalt coboară! Realitatea însă e mai complexă.

Cum s-a putut, pe ce căi misterioase s-a ajuns ca tânărul Lucius Domitius Ahenobarbus, să ajungă împărat sub numele de Nero Cezar? Cum s-a ajuns ca împăratul paşnic şi înţelept, al începu­turilor, să devină personajul scandalos din ultimii săi ani? Vom răspunde imediat. Cititorii vor înţelege desfă­şu­rarea acestui tragic destin.

« Nero s-a născut la Antium, nouă luni după moartea lui Tiberiu, optsprezece zile înaintea calendelor din ianuarie (37), exact în momen­tul apariţiei soarelui, astfel încât razele acestuia l-au atins pe el aproape înaintea pământului ». (Cf. Suetoniu, Viaţa celor Doispre­zece Cezari, Nero, cartea a VI-a)[2].

Antium este un orăşel situat la aproximativ 50 kilometri sud de Roma. Optsprezece zile înaintea calendelor din ianuarie înseamnă 14 decembrie, în stil iulian. Adăugând unsprezece zile găsim ziua exactă după calendarul gregorian, adică 25 decembrie, ziua marii sărbători anuale a lui Mithra, zeul protector al legiunilor romane, măreţul Sol Invictus, Soarele neînvins, ce preceda steagurile victorioase ale legiunilor romane.

Pentru latitudinea de la Antium, ora natală a lui Nero este şapte şi jumătate dimineaţa, soarele fiind în al patrulea grad din Capri­corn. Dăm datele temei astrologice ale subiectului, pentru cititorii pe care acest aspect i-ar putea interesa. Menţionăm, în trecere, că tema furnizată de Julevno în Tratatul de Astrologie (vol. I) este falsă[3].

În casa a noua a cerului găsim steaua lui Zosma, delta Leului. Potrivit tradiţiei clasice, ea face să se prevadă: Egoism, impu­doare, imoralitate, pericol de otrăvire, tulburări cerebrale.

Citim, tot în Suetoniu, câteva rânduri despre Caligula, în a patra carte:

« Uneori, prins de o subită slăbiciune, abia putea să meargă, să se ţină pe picioare, să-şi vină în fire, să facă faţă. El însuşi şi-a dat seama de dezordinea sa mintală. De mai multe ori a proiectat să se retragă, pentru a-şi menaja creierul. Se crede că soţia lui, Caesonia[4], i-a dat o licoare ce l-a înnebunit. Suferea mai ales de insomnie, căci nu dor­mea mai mult de trei ore pe noapte, iar acest somn era tulburat de viziuni bizare. Odată, între altele, a visat că stă de vorbă cu spectrul Mărilor. De obicei veghea o mare parte din noapte, apoi, sătul de veghe, de stat culcat fără să doarmă, traversa imensele galerii, aşteptând să se facă ziuă…». (Cf. Suetoniu, Viaţa celor Doisprezece Cezari, Cartea a IV-a, Caligula, 50[5]).

Pe atunci, la Roma, trăia celebra otrăvitoare, Locusta, care va fi executată în anul 68, sub împăratul Galba. Înainte de a muri, ea a măr­tu­risit, sub tortură, că a furnizat otrava pentru uciderea lui Britanicus[6]. Întrucât nimeni nu a întrebat-o despre natura relaţiilor ei cu Caesonia, putem doar presupune că tot ea i-a furnizat acesteia otrava ce l-a înnebunit pe Caligula.

Menţionăm că solanaceele ocupă un loc important în cadrul lico­rilor magice destinate uciderii cuiva, antrenând tulburări prealabile înşelătoare, ce dau de crezut că ar fi vorba de boli mintale. Totuşi, Dacă otrava era insuficientă, ori cel în cauză lua la timp anti­dotul potrivit, acesta putea să scape cu viață, rămânând cu sechele mai mult sau mai puţin grave, între care invariabilele tulburări cere­brale. La fel se prezentau lucrurile şi în cazul otrăviților cu mercur. De la indigestii delicate se ajungea, invariabil, tot la creier.

Tema astrologică a lui Nero arată ameninţare de moarte prin intermediul mamei: Luna în a VIII-a casă a cerului, în opoziţie cu Marte, Domnul exaltării, al Ascendenţei. Însetată de dominaţie, de beţia puterii, mama lui nu a ezitat să încerce a-şi seduce copilul, oferindu-i-se în plină zi, în ţinută adaptată incestului (Cf. Tacit, Anale XIV, 2), după ce, încă din prima tinereţe, se prostituase cu Lepidus, ambiţionând să domnească. Din acelaşi motiv, se oferise libertului Pallas, ce organizase asasi­narea împăratului Claudiu, apoi a lui Britanicus.

Această femeie începu să-şi urască fiul, în ziua în care acesta i-a interzis să se amestece în chestiunile de Stat. Toţi o ştiau capabilă de orice crimă. Seneca şi Burrhus, preceptorii şi apoi consilierii lui Nero, l-au avertizat de pericolul ce îl paşte. Burrhus, prefectul pretoriului, l-a avertizat din perspectiva omului de Stat, a războinicului, iar Seneca, filosof, i-a spus că nu-i loc pe lume, pen­tru amândoi: ori mama lui, ori el. Unul din doi trebuia să piară!

Înainte ca drăcoasa muiere să fie pusă în imposibilitate de a-şi face de cap, ea deja lovise. Agrippina nu ar fi dorit, proba­bil, să-şi ucidă copilul, ştiind că, sub alt împărat, n-ar avea şansa împărătesei cu fustă. Dacă printr-o otravă bine dozată, Nero şi-ar pierde doar minţile, izolându-se de poporul roman, care îl adora, va fi suficient să-l împingă către beţie şi desfrâu, pentru a lua ea însăşi căpăstrul împărăţiei. Planul Agrippinei reuşi doar pe jumătate. Când, în sfârşit, Nero a decis dispariţia monstrului ce-i era mamă, pe care o iubise enorm, când s-a decis să acţioneze era prea târziu. Ea i-o luase înainte.

Se ştie, este absolut sigur: nimeni nu i-a reproşat lui Nero execu­tarea Agrippinei, mai ales într-o epocă în care măsurile de acest gen erau curente, banale. La întoarcerea la Roma, poporul îşi aclamă împăratul, Senatul îl glorifică pentru decizia lui, Agrippina fiind urâtă de toată lumea[7].

Aşadar, existenţa lui Nero se împarte în două perioade. Prima este aceea a anilor de înţelepciune, cealaltă a anilor de demenţă.

Moartea misterioasă a lui Britannicus are loc în prima parte a vieţii. Această primă parte a vieţii lui Nero se întinde până în anul 64, data incendiului Romei. Despre remarcabilul comportament al lui Nero, în această primă perioadă a vieţii lui, Seneca a putut spune: « Ţi-ai propus, Cezar, un scop pe care niciun prinţ nu l-a atins vreodată: să nu comiţi nicio crimă…». Ce s-a ales de acesta? Zvonul începuse să circule: Nero şi-ar fi ucis fratele vitreg, pe Britannicus. Împărtatul a răspuns foarte calm şi la locul lui: « De ce aş fi făcut-o? Dacă mi-ar fi fost teamă de fratele meu, l-aş fi putut condamna la lumina zilei. De ce să-mi fie frică de lege?[8]».

De fapt, moartea lui Britannicus trebuie imputată Agrippinei. Tacit şi Suetoniu precizează că otrava acesteia fusese pregătită de Locusta, femeia care, cu reputaţia ei execrabilă, pentru a trăi la Roma avea nevoie de protecţii din cele mai înalte şi influente, mult deasupra legilor. De altfel, la cererea Agrippinei, Locusta pregătise şi otrava destinată împăratului Claudiu. Se vede: Locusta nu era creatura lui Nero ci a împărătesei-mamă.

Demonstraţia noastră este suficient de argumentată: Nero  nu e vino­vat de otrăvirea lui Britannicus. În ce priveşte execuţia Agrip­pinei, am văzut că aceasta era dorită atât de Senatul Roman cât şi de popor, împăratul fiind sfătuit în acest sens de doi oameni integri, Seneca şi Burrhus. Cât priveşte incendiul Romei, am demonstrat că acesta se datorează creştinilor fanatici, Nero fiind absent din Roma la data respectivă. Împăratul nu era departe, ci la Antium, oraşul său natal, la cincizeci de kilometri de Roma. Moartea Popeei, s-a datorat consecinţelor unei lovituri de picior în burtă, o lovitură accidentală, într-o perioadă când Nero era deja dement pe jumătate, cel puţin din când în când.

Iată-ne deci pe urma unui tânăr împărat care, de nu ar fi avut ca mamă o femeie demoniacă, l-ar fi putut eclipsa pe Marc Aureliu, dacă nu prin scrierile sale, cel puţin prin actele de guvernământ.

Cât priveşte pe mama sa, Nero a iubit-o enorm. În seara asasi­­nării împăratului Claudiu, de către Agrippina, în seara propriului său triumf, Nero dădu gărzii pretoriene parola următoare: Cea mai bună dintre mame, adică « Optimae matris ». (Cf. Tacit, Anale, XIII, II).

Perioada fastă a domniei lui Nero se întinde de la anul 54 la 63 inclusiv. În al său Sfântul Nero, Jean-Charles Pichon menţionează, pe bună dreptate, că « În primăvara anului 64, Nero nu este încă sadicul, criminalul ce cred unii că ar fi. Aflând de sinuciderea lui Torquatus[9], „deşi vinovat, spunea împăratul, ar fi trăit dacă ar fi aşteptat clemenţa judecătorului său”. Totuşi, fără îndoială, el este deja incredibilul bufon a cărui singură plăcere pare să fie de a-şi face prietenii să se mire, scandalizând poporul şi iritând Senatul ».

Efectiv, trebuie să o spunem, în toată perioada ce merge din anul 54 până în anul 63, nu găsim nici urmă de orgiile atât de bine utili­zate de cinematografie. Nici Suetoniu, nici Tacit nu vorbesc de aşa ceva. Când Nero se plictiseşte, merge la Antium, oraşul copilă­riei sale, cetatea dragă pe care o înfrumuseţează, unde sculptează, redactează şi compune poeme sau cântece, în cea mai deplină pace şi iubire a vieţii. Nero a fost cu adevărat un artist, ceea ce explică înţelegerea şi indulgenţa sa nativă, oroarea lui de violenţă, de sânge.

Uneori se gândeşte chiar să abdice, să trăiască din darurile şi calităţile lui de om liber, de estet. Puţin a lipsit pentru a lua această decizie, după o scenă violentă cu Agrippina, pentru că expulzase din palatal împărătesc pe libertul Pallas, ultimul amant al acesteia. Visul lui era de a se retrage în Grecia, patria artelor şi a înţelep­ciunii, după el.

Unii vor trâmbiţa chinurile şi persecuţiile impuse creşti­nilor, după incendiul Romei, din anul 64. Pentru rezolvarea acestei enigme, două piste sunt posibile.

Ori autorităţile romane acţionau ipso facto, fără a informa împă­ratul, pentru că în asta constau funcţiunile şi responsabilitatea lor, faţă de crimele comise: arestarea, interogarea suspecţilor potrivit chesti­unilor[10] sau întrebărilor obişnuite, noile arestări ale celor denun­ţaţi de primii arestaţi, condamnarea automată a incen­dia­torilor şi execuţiile legale ce urmau automat. Legislaţia romană prevedea moartea în flăcări pentru piro­mani. Pentru creştini, nu a fost nevoie de nicio invenţie legislativă sau poliţienească.

Ori, a doua posibilitate: noi nu cunoaştem adevărul asupra incen­­diului, a incendierii Romei. Am mai spus-o, o repetăm: manu­scrisele originale ale lui Tacit şi Suetoniu s-au pierdut, ori au fost distruse. Nu pose­dăm decât copiile medievale ale acestora, opera călugărilor-copişti sau scribi, ce erau, nu mai puţin, politrucii Bisericii, aripa ideologică a acesteia, subor­donaţi direct ai secţiei Propagandă, ochii și urechile Biroului politic, cum se spu­ne azi despre comuniştii, care n-au făcut decât să copieze organi­­zarea piramidală a sfintei Biserici.

Pe de altă parte, curios lucru, nici Tertulian, nici Origene nu vorbesc de creştinii îmbrăcaţi şi cusuţi cu piei de animale proaspăt jupuite pe ei, contra cărora erau lansate, zic unii, haite de câini înfo­metaţi. Nici Tertulian, nici Origene nu amintesc creştinii înveş­mân­taţi în haine impregnate cu substanţe inflamabile, ce ardeau ca torţele în parcurile imperiale. În Istoria Ecleziastică, Eusebiu din Cezareea spune că Nero a fost primul împărat ce a persecutat creş­tinii, dar nu intră în detalii, rămâne în vagul genera­lităţilor, menţi­onând doi morţi, apostolii Paul-Pavel şi Simon-Petru, din care cel de pe urmă este fals. Culmea: Eusebiou din Cezareea nici măcar nu aminteşte incendiul din Roma, ca şi Flavius Iosif, de altfel.

În ce priveşte persecuţia de după incendiul Romei, subliniem că aceasta s-a limitat la creştinii din Roma, fără extindere la nivelul provin­ciilor. Cât despre proporţiile persecuţiei, Tertulian spune, pur şi simplu « sub Nero un mic număr de creştini au pierit de sabie ». (Cf. Tertulian, Apologeticum, V, 3). Aşadar, suntem foarte departe de propa­ganda Biroului politic al Bisericii, cu nimic mai prejos, în privinţa eficacităţii, faţă de Biroul Politic al tovarăşului apostol comunist Iosif Visarionovici David Nijeradze Chezdov, mai cunoscut sub numele de Stalin, de exemplu.

Tăcerea lui Tertulian (care a redactat Apologeticom către anul 197, adică după 133 de ani de la incendiu), tăcerea lui Origene (mort în 254), a lui Eusebiu din Cezareea (decedat în 340), muţenia acestor trei politruci creştini, cu privire la un eveniment de gravi­tatea incen­dierii capitalei Imperiului, pe bună dreptate imputată creştinilor, sursă şi cauză a primei presecuţii anticreştine, nu se poate explica decât într-un singur fel. Toţi au vorbit despre incen­diu, Tertulian mai mult decât ceilalţi doi, el care nu se jenează, în Apologeticon, să ameninţe : « o singură noapte şi câteva torţe ar fi suficiente!…». (Op. cit. XXXVII, 3). Toţi trei au vorbit într-un fel mai puţin ortodox decât exigenţele ulterioare ale călu­gărilor-scribi şi politruci, care i-au transcris corectând sau supri­mând pasajele considerate de acum scandaloase, pentru a-l cita pe sfântul Jérôme, care l-a cenzurat pe Origene.

Aşadar, au fost cenzuraţi Tertulian, Origene, Eusebiu, iar Tacit şi Suetoniu au fost interpolaţi, ceea ce explică contradicţiile dintre aceşti autori. În epoca târzie, de scoatere în relief a gustului pentru autorii antici, păgâni sau creştini, se pune problema evidenţierii stahano­viştilor creştini, a cuvioşilor duhovnici, chipurile, ce triumfă asupra Necuratului pre­cum comunismul asupra capitalismului, prin dulceaţa cuvântului şi resemnarea în faţa păgânismului persecutor, ceea ce ar demonstra, fără contestaţie posibilă, nu-i aşa, intervenţia directă a lui Dumnezeu în persoană, contra capitaliştilor Satanei, în favoarea noii idolatrii egalitare, mai mult sau mai puțin comuniste, după cum s-a spus.

Cât despre fanaticii realităţii istorice, că este vorba de zeloţii iudei sau de creştinii exaltaţi de promisiunea apropiatei întoarceri a lui Isus, călare pe norii cerului, potrivit Scrierilor Sfinte, nu-i aşa – despre aceşti fanatici nu trebuia să se mai vorbească. Cu dis­cre­ţia cuve­nită, aceştia au cam dispărut din istorie, fiind şterşi din Car­tea vieţii, care nu va păstra decât amintirea creştinilor martiri, ce-şi treceau cu blândeţe creștină mâna peste coama leilor ce le sfâşia burta…

Să revenim la Nero. Suetoniu raportează că Tiberiu ar fi pronun­ţat cuvintele teribile: « După mine, Roma poate să ardă!…». (Cf. Sue­toniu, Viaţa celor Doisprezece Cezari, Nero, 38). Efectiv, la douăzeci şi şapte de ani după moartea lui Tiberiu, Roma a fost dis­trusă de un incendiu teribil, care a ars Circul şi întregul Aventin. Tacit spune că « Acest dezastru făcu Gloria lui Tiberiu, care plăti casele arse », oalele sparte, cum se zice. (Cf, Tacit, Anale, VI, 45).

Nimic asemănător în cazul lui Nero. Nu numai că nu el e auto­­rul incendiului, nu numai că el nu este la Roma când porneşte văpaia, că nu află nenorocirea decât după patru zile, luând apoi toate măsurile posibile în favoarea victimelor şi a sinistraţilor. Clasa condu­că­­toare din Roma, cea care deţine istoria prin putere, se va servi de incendiu pentru a doborî omul pe care îl urăşte şi pentru a încerca să distrugă secta iudaică ce i se pare periculoasă pentru tradiţia şi interesele ei.

Nero nu seamănă întru nimic cu caricatura construită de istoricii minciunii şi ecranizată de cineaştii în căutare de glorie ieftină…

Într-o zi, chiar la începutul domniei sale, Agrippina obţine din par­tea lui condamnarea cuiva la moarte. În faţa asistenţei stupe­fiante, Nero lasă din mână stiletul cu care se pregătea să semneze şi murmură cu tristeţe: « Ah! Iată de ce am învăţat să scriu! ». (Cf. Suetoniu, Viaţa celor Doisprezece Cezari, Nero, 10). Condamnatul în cauză era cu adevă­rat un criminal.

Mama lui Nero este urâtă de Senat ca şi de popor. Pentru a o proteja mai bine, Nero îi dă o gardă de legionari germani, cunoscuţi pentru fidelitatea lor absolută, mai sigură decât garda personală a Agrippinei, compusă din Romani, după cum ne informează Tacit.

Sylla, cumnatul Octaviei, prima soţie a lui Nero, urzeşte o cons­pi­­raţie, fără îndoială în acord cu aceasta, plănuind asasinarea lui Nero şi acapararea puterii. Oamenii tocmiţi de Sylla atacă escorta lui Nero, pe când aceasta se întorcea la palat, pe drumul obişnuit. În seara aceea însă, Nero rămăsese la Sallustius, pentru a vizita parcul de pe Prin­cius şi nu va afla de atentat decât la întoarcere, din gura supravie­ţuitorilor masacrului. Contrar regulilor elementare de justi­ţie, contrar avizului înţelept al consilierilor Seneca şi Burrhus, con­trar datoriei sale de împărat, Nero refuză să îl dea în judecată pe Sylla, mulţumindu-se să-i fixeze domiciliu obligatoriu la Massilia (Marsilia), unde acesta va continua seria comploturilor, ce vor reuşi într-o zi.

Din cauza comploturilor fără număr ale mamei sale, ce atentase la propria lui viaţă, obligat să aprobe suprimarea acesteia, Nero se retrage la Baules pentru a o plânge, cu care ocazie o vede în vis, urmărindu-l cu biciul în mână.

Pentru a lupta contra jocurilor crude şi sălbatice, de la Circ, în toamna anului 59 institue jocurile ce îi poartă numele: celebrarea poeziei, a muzicii, a sporturilor fără violenţă, ca în Grecia, constru­ind, pentru aceasta, edificiile necesare pe Câmpul lui Marte. Ino­vaţia lui provocă un enorm scandal. Sub pretextul că jocurile sânge­roase şi cruzimea Circului formează tineretul în spirit viril, aristo­craţia romană şi elementele conservatoare îi reproşează ramolirea, emascu­larea acestuia, chiar şi întâlnirile nevinovate, amicale şi prelun­gite, ale fetelor şi flăcăilor, după inovaţia numită Jocurile Florale.

Plautus, nepot direct al lui Drusus şi strănepot, tot direct, al lui Tiberiu, reacţionar cu drepturi şi aspiraţii la coroana imperială, organizează comploturi după comploturi, fără a se ascunde. Pus în faţa dovezilor respective, Nero refuză să îl dea în judecată pe vino­vat, mulţumindu-se să-l îndemne să-şi schimbe consilierii necores­pun­zători şi să se retragă la moşia din Asia Mică. Plautus va conti­nua seria comploturilor încă trei ani, întreţinând o corespon­denţă compromi­ţătoare cu complicii, ridicând trupe clandestine de merce­nari şi obligându-l pe Nero să-l abandoneze pe mâna justiţiei, care îl va condamna la moarte. Legat de aceasta, Tacit va nota: « Când nu poate împiedica o condamnare, el introduce termene peste ter­me­ne, astfel că cel condamnat dispune de timpul necesar pentru a muri de bătrâneţe!…» (Cf. Tacit, Anale, XIII, 33).

Tot în anul 62, liber la Marsilia, Sylla continuă seria complo­turilor, vizând coroana imperială, ca şi Plautus. Reuşind să corupă tribunii legiunilor cantonate în Galia, cheltuieşte o avere, pune pe picioare o armată iar justiţia romană nu-l poate aresta întrucât este inaccesibil şi foarte bine păzit. Nero va fi obligat să aprobe asasi­narea lui de către ucigaşii de meserie, angajaţi de către prefectul pretoriului.

Comploturile fără de sfârşit ale cumnatului său, Sylla, îl obligă să o repudieze pe Octavia, căsătorindu-se cu Popeea, ce îi era amantă. Octaviei însă îi dăruieşte un palat în plin centrul Romei, oferindu-i, pe deasupra diverse favoruri şi bogăţii. Totul însă este în zadar. Peste trei săptămâni, în chiar seara căsătoriei lui Nero cu Popeea, de pe terasa palatului oferit de Nero, Octavia incită mulţi­mea contra împăratului, pe care îl blestemă. Acest ultim detaliu ar fi permis lui Nero să aplice Legea celor Douăsprezece Table, care prevedea pedeapsa cu moartea pen­tru blestemele publice, consi­derate farmece.

Aflând că Ocavia plănuieşte să o asasineze, prin otravă sau altfel, Popeea se plânge lui Nero care, odată în plus, refuză să dea în jude­cată fosta-i soţie, ştiind că, în acest caz, ea va fi condamnată la moarte. Octaviei îi este fixat domiciliu obligatoriu la Pandateria, la est de Baules, în chiar vila unde locuise Iulia, fata împăratului Augustus. Anicetus, amiralul flotei imperiale este însărcinat să o conducă pe Octavia la Pandateria. Întors din misiune, amiralul rapor­tează împăra­tului că Octavia l-a flatat şi îmbătat, i-a făcut curte şi s-a urcat în patul lui, înainte de a-i cere să provoace revolta flotei imperiale şi să-l asasi­neze pe împărat.

Faţă de raportul oficial al amiralului Anicetus, împăratul este obli­gat să îşi asume responsabilitatea de şef al Statului. La 9 iunie, mesa­gerii împăratului aduc la cunoştinţă Octaviei ordinul de a se sinucide. Întrucât ea refuză, medicii-călăi o vor lega, întinsă pe propriul ei pat, apoi îi deschid venele. Potrivit obişnuinţei legale de atunci, împăra­tului îi este adus capul Octaviei, pe care acesta refuză să îl vadă. Popeea însă, va contempla capul rivalei, îndelung şi în linişte.

În materie de politică internă, acţiunile lui Nero merită califi­cativul excelent. În 63, cu un an înaintea incendiului Romei şi a pretinselor atrocităţi contra creştinilor oraşului, Nero acordă cetă­ţenia romană tuturor locuitorilor regiunii Alpii Maritimi (Coasta de Azur, de azi). De asemenea, împăratul dispune aruncarea în mare a grâului alterat, pe care speculanții voiau să-l vândă săracilor, inter­zi­când majorarea preţului la cere­ale. În aceeaşi ordine de idei, a însănătoşirii economiei şi finanţelor publice, cancelaria imperială impune prinţilor vasali obligaţia limi­tării cheltuielilor la nivelul propri­ilor venituri, împăratul ajutând trezoreria publică cu şaizeci de mili­oane de sestreţi, din propria sa avere.

Sensibilitatea împăratului faţă de soarta copiilor orfani l-a con­dus la interzicerea adopţiilor fictive, simulate, provizorii, prin care celibatarii, precum homosexualii de mai târziu, dobândeau dreptul de a ocupa anumite funcţiuni publice şi guverna­mentale, rezervate părinţilor cu un anumit număr de copii. « Prin intermediul acestor copii şi al adopţiilor fictive, preve­derile legii devin vorbe în vânt, profitorii atribuindu-şi avantajele unei paternităţi adevă­rate, copiii adoptaţi fiind apoi abandonaţi fără regret, nici probleme », declară Nero cu această ocazie.

Distruse de incendii, municipiile Illium, Apamee şi Bolonia sunt sprijinite prin acţiuni decise de împărat: Bolonia primeşte un ajutor de zece milioane de sestreţi, Apamee este scutită de orice impozit vreme de cinci ani, insulei Rhodes i se acordă independenţa muni­ci­pală. (Cf. Suetoniu, Viaţa celor Doisprezece Cezari, Nero, 7).

Treptat, prin astfel de măsuri, împăratul îşi ridică în cap aristo­craţia îmburghezită şi parveniţii. Nemulţumirea acestora se mani­festă mai ales după decizia împăratului ca Prefectul Romei să se ocupe de toate plângerile sclavilor în materie de injustiţie şi pedep­se necuvenite din partea stăpânilor lor. Din acest punct de vedere amintim profesioniştilor iubirii creștine că aproape şase secole mai târziu, în anul 625, Sinodul creştin din Reims a decis că « sclavii nu au dreptul să acuze pe nimeni ». (Abatele Migne, Dictionnaire des Conciles, vol. II). Iată iubirea creștină. Pentru sfântul sinod franc, din anul 625, sclavii n-aveau dreptul să se plângă de nimic !

Minţile întortocheate ale bisericoșilor de profesie vor spune că acest sfânt Sinod creştin n-a avut prea mare însemnătate. Totuşi, la acest Sinod au participat 41 de episcopi, dintre care, mai târziu, cinci au fost avansaţi, de Biserică, la gradul de sfinţi, fiecare cu ziua lui în calendar. Amintim numele acestor cinci sfinţi prea-creştini, care şi-au făcut o sfântă datorie de iubire creşti­nească din a fi mai severi, mai puţin înţelegători, mai puţin iubitori de omenie decât împăratul Nero. Aceşti cinci sfinţi, pe care i-am putea numii ipocriţii iubirii creştine, au fost sfântul Sindulfe, episcopul din Vienne, sfântul Sulpice, episcopul din Bourges, sfântul Modoat, episcopul din Trèves, sfântul Cunibert, episcopul din Cologne şi sfântul Donat, episcopul din Besançon[11].

Nero ar fi vrut suprimarea tuturor taxelor pe mărfuri, dar Senatul s-a opus. În final, Nero a decis că rău-platnicii pot fi iertaţi de datoria lor, dacă aceasta este mai veche de un an. De asemenea, el a decis o importantă reducere a taxelor pe grâul de import. (Cf. Tacit, Anales, XIII, 50).

Am mai spus-o, repetăm: Nero avea oroare de sânge. Ca atare, el a interzis guvernatorilor de provincii orice lupte de gladiatori, iar Suetoniu recunoaşte că, în toată viaţa sa, Nero nu a aprobat decât o singură luptă de acest fel, cu interdicţia formală a uciderii cuiva, nici măcar a condamnaţilor la moarte. (Cf. Suetoniu, Viaţa celor Doisprezece Cezari, Nero, 12). Bineînţeles, printr-o astfel de măsu­ră Nero şi-a atras antipatia populară, plebeii Romei, ca peste tot, fiind foarte amatori de spectacole violente.

Nimic de mirare că Nero a făcut pasiune pentru teogoniile stră­ine, documentându-se cu privire la religia şi doctrina druizilor, discutând îndelung cu filosofii alexandrini sau greci. În ciuda seve­ri­tăţii legilor romane, Nero va tolera religia străină inclusiv în pala­tul imperial, închizând ochii în faţa propagandei creştine printre proprii săi slujbaşi. La un moment dat, îngrozit de ura ce se acu­mula contra lui Nero, Seneca ar fi vrut să părăsească curtea impe­rială, atrăgându-i atenţia că deşi măsurile sale îl onorează personal, ele lovesc în interesele unora şi privează plebeimea de jocurile sălbatice și sângeroase, de la Circ.

Nero l-a ascultat pe învăţă­torul iubit, dar n-a vrut să îl lase să plece de la curtea sa. Cu această ocazie, deşi avea numai 26 de ani, el a rostit cuvinte ce stau foarte bine în gura marilor înţelepţi: « Toate cele pe care situaţia mea le reclamă de la tine, tu le-ai făcut deja. Argumentele, sfaturile tale, preceptele tale mi-au legănat copilăria şi tinereţea. Binefa­cerile tale vor fi prezente în inima mea cât voi trăi. Îmi este ruşine să amintesc numele sclavilor eliberaţi, a căror avere a depăşit-o pe a ta. Roşesc la gândul că deşi eşti primul în inima mea, tu nu depăşeşti în avere pe aceştia… Vigoarea vârstei tale este suficientă pentru multe încă, eu însă mă aflu la primii paşi din cariera impe­rială…

Dacă este adevărat că uneori aş putea aluneca pe panta păcatelor tinereţii, de ce să nu fii alături de mine, pentru a mă opri la timp? De ce să nu susţii cu sfaturile tale forţa vârstei ce fierbe în mine? De ce să nu conduci această forţă cu mai mult zel ca oricând. Oricât vom lăuda devotamentul şi abnegaţia ta, niciodată nu va fi potrivită pierderea unui prieten, de către un înţelept care ar aspira la o mai mare glorie ». (Cf. Tacite, Anale, XIV, XVI, 56).

După incendiul din anul 64, deciziile lui Nero au fost acelea ale unui adevărat împărat. « Pentru a încuraja poporul rămas pe dru­muri, fără o pernă de pus sub cap, Nero puse la dispoziţie Câmpul lui Marte, monumentele, propriile-i grădini şi parcuri, ordonă rapida constru­­ire de adăposturi provizorii pentru săraci, a adus mobilier din Ostia şi din cetăţile învecinate, a redus preţul grâului la trei sestreţi ». (Cf. Tacit, Anale, XV, XXX, 39).

Nero a refuzat statuile în aur, pe care Senatul vrea să i le ridice ca mulţumire pentru grandoarea şi măreţia domniei sale.

Totuşi, ura multor aristocraţi şi plebei îmburgheziţi, şocaţi de măsurile lui Nero ce loveau în orgoliul şi obişnuinţele lor, nemul­ţumirea acestora nu încetară niciodată. Până şi Suetoniu îi repro­şează unele măsuri în favoarea poporului, de exemplu cele în mate­rie de higienă – căci Nero a fost nu numai un mare artist şi înţelept, ci şi un mare urbanist. Iată ce spune Suetoniu:

« Pentru a nu rata nici măcar această pleaşcă şi a profita de tot ce se poate, el promise ridicarea gratuită a cadavrelor şi dărâmăturilor, nelăsând pe nimeni să se apropie de resturile bunurilor sale. Apoi, nemulţumit cu acceptarea contribuţiilor particulare, le impuse pe acestea, ceea ce a ruinat, aproape, provinciile şi particularii ». (Cf. Suetoniu, Viaţa celor Doisprezece Cezari, Nero, 38).

Zgârcenia înaltei societăţi romane era legendară. Cu excepţia câtorva libertini, ca Petroniu, aurul îmbobina toate sufletele. Jude­cata lui este sarcastică: « Universul e în mâinile Romanilor victo­­­­rioşi ce posedă pământul, dublul câmp al astrelor, dar nu sunt nicio­dată mulţumiţi. Fiecare nou imperiu, fiecare trezorerie suscită un nou război. Bucuriile vulgarizate nu mai au niciun farmec, plă­ce­rile josnicite la fundul plebeilor nu mai fac doi bani, mar­mura feselor pe care le mângâi tu, un simplu centurion a mângâiat-o înaintea ta… La ce îţi servesc perlele pe care le îndrăgeşti, la ce bun diamantul indian?

Pentru ca pavoazată ca o vitrină, răstur­nată pe un covor oriental, mama familiei să-şi ridice fără pudoare cracii în tavan? La ce bun verdele smaraldului ? De ce doreşti focul ce ţâşneşte din piatra de Cartagina? Fără îndoială, nu pentru ca virtu­tea să strălu­cească la lumina diamantelor! Drept-îi să îmbraci feme­ia măritată în transparența pânzei de păianjen, să o arăţi goală puşcă într-un vaporos nor de in?…». (Cf. Petroniu, Satiricon, 55).

Orice ajutor pentru cetatea ruinată, toate măsurile în favoarea celor umili, cărora Romanii bogaţi nu le acordă nicio privire, toate aceste cheltuieli pe care ei le consideră inutile,  Romanii îmburgheziţi nu iartă nimic lui Nero.

Slăbiciunea împăratului faţă de conjuraţii ce conspiră neîncetat contra vieţii sale va sfârşi prin a epuiza vigilenţa celor mai devotaţi dintre amicii săi. Într-un singur an, din toamna lui 65 până în cea a lui 66 s-a vorbit de conspiraţia lui Caius Longinus, exguvernatorul Siriei, a lui Lucius Silanus, descendent din Augustus, Antistius Vetus şi banda lui Scapula, prefectul cohortelor pretoriene, familiar al lui Publius Anteius, și Agrippinei, al supravieţuitorilor cons­piraţioei lui Pison, la care a participat şi Petroniu. Denunţat de unul dintre sclavii săi, primind ordin, de la Nero, să nu-l mai însoţească la Napoli, cum fusese vorba, Petroniu fu cuprins de frică şi îşi des­chise venele.

Slăbiciunile acestea ţin de temperamental de artist, de sensibili­tatea lui Nero. « El nu căuta autorii epigramelor injurioase, iar când unii dintre aceştia erau denunţaţi Senatului, împăratul interzi­cea pedepsirea lor severă ». (Cf. Suetoniu, Viaţa celor Doisprezece Cezari, Nero, 39).

Către sfârşitul vieţii, Nero se umileşte de parcă ar fi citit Epistola către Romani a lui Shaoul-Saul-Paul-Pavel-SSPP, pe care clemenţa imperială l-a achitat într-un prim proces: «…Nu cugetaţi la cele înalte ci lăsaţi-vă duşi spre cele smerite. Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi ». (Cf.  Op. cit., XII, 16). Acum poartă părul lung, ca Iudeii, el care altădată se tundea zilnic, după moda romană. Uneori apare în public fără centură, desculţ, cu o simplă batistă legată la gât. Nu ezita să lucre­ze cu cei de la drumuri şi poduri, mânuia sapa, lopata, împingea singur roaba cu pământ şi pietre… (Suetoniu, Viaţa celor Doisprezece Cezari, Nero, 19, 23, 24, 51).

Pentru toate acestea, aristocraţia îl urăşte din ce în ce mai mult, fără să-i ierte, bineînţeles, măsurile în favoarea sclavilor. Nero a retras stăpânilor de sclavi dreptul de viaţă şi de moarte asupra aces­tora, a interzis abandonarea sclavilor ce nu mai pot munci ori care sunt bolnavi şi pe care stăpânii nu vor să-i mai hrănească, a interzis gonirea lor din oraşe[12].

Toate aceste nemaivăzute măsuri împărăteşti, renunţarea la glo­ria imperială, oroarea de suferinţă şi vărsările de sânge au condus la un masochism morbid, la un insuportabil muierism al regimului, pe fondul căreia deviaţiile homosexuale nu aranjau nimic. În această contro­versată direcţie, Nero n-a făcut decât să urmeze obiceiurile vremii, ale împăraţilor ce l-au precedat. Dacă se pune problema reproşului, acesta trebuie adresat întregii înalte societăţi romane, ca și astăzi, când avem atâtea de reproșat înalților trădători, corupți, hoți și degenerați, politicienii societății actuale.

Sătul de neînţelegerea plebeilor pe care a încercat să-i elibereze, să-i ferească de cruzimile vremii, dezgustat de ura înaltei societăţi romane şi a parveniţilor îmbogăţiţi, neînţeles de nimeni, Nero scăpă frânele şi începu să bea, ceea ce, pe fondul dezordinii psihice tot mai grave, n-a aranjat nimic. Otrava acţiona, melancolia nu era mai prejos, orgiile, beţiile şi practica sexuală permit împăratului să uite o clipă cămaşa lui Nesus, care pentru el era chiar purpura imperială. Foarte savant întreţinută de adversarii lui, decăderea, ruina şi uzura prematură îl vor conduce către inevitabilul sfârşit.

Trei imagini, trei efigii ale lui Nero pun în lumină această degra­dare progresivă. La douăzeci de ani, faţa lui senină şi barba ce începe să mijească restituie posterității discipolul strălucit şi admi­rativ al lui Seneca, cu bunătatea şi indulgenţa lui înnăscute, cu surâsul blând, cvasi-îngeresc. Câţiva ani mai târziu, barba rasă parcă l-a întinerit, nu pare să aibă vârsta pe care totuşi o are, surâsul lui, de om bun, este adresat lumii întregi, puţini omeni au iubit ome­nirea mai mult decât inegala­bilul împărat Nero. În sfârşit, ultima imagine este a unui Nero opu­lent, cu privirea vagă, întoarsă către cer, de parcă ar fi simţit că, pentru el, cele pământești se apropie de sfârşit.

Implicat în complotul lui Pison, Seneca a murit în anul 66. Burrhus murise, în anul 62, cu patru ani înaintea lui Seneca, otrăvit, se pare, el însuşi, commandant al gărzii pretoriene, prefectul preto­riului, magis­tratul imperial ce judeca orice apel către Cezar, Burrhus este judecătorul roman ce l-a achitat pe SSPP cu ocazia primului său proces.

Locul lui Burrhus, în fruntea gărzii pretorienilor şi a siguranţei împăratului a fost luat de Ofonius Tigellinus, oportunist sicilian ce pronunţă sentinţele pretoriului în numele împăratului. Sub domnia lui Caligula, acest Tigellinus a fost amantul Agrippinei, din care cauză, la un moment dat, a fost exilat. Ajunsă soţia împăratului Claudiu, Agrippina şi-a adus amantul-complice la Roma. Încetul cu încetul, Tigellinus distruge în sufletul lui Nero preceptele lui Seneca, devenind consilierul plăcerilor și viciilor. Amintindu-şi exilul său, Tigellinus se teme de împărat, încurajându-l mai ales în plăcerile bărbăteşti, fără să-i atragă atenţia asupra urii crescânde din jurul persoanei sale, inclusiv în palatal imperial. Nimic de mirare că Nero ar fi rostit într-o zi « Nu se ştie tot ce poate un prinţ…». Alunecat pe această pantă, Nero ignoră că singurii prieteni sinceri, care îi mai rămân, sunt sclavii pe care el însuşi i-a eliberat din mizerie şi suferinţă.

Bunăvoinţa evidentă a lui Nero nu este rezervată doar Roma­nilor, ea priveşte toţi semenii săi, inclusiv, bineînţeles, celelalte popoare. În 1888, la Karditza, nu departe de Corint, s-a descoperit o dală come­morativă, pe care este gravat Discursul din Corint, al lui Nero, prin care acesta sporeşte nu numai Gloria Romei ci şi majestatea imperială:

« Voi, Grecii, care locuiţi în Ahaia, pământul numit până acum Peloponez, vă bucuraţi nu numai de scutirea de tribut ci şi de liber­tatea de care, în zilele cele mai fericite ale istoriei voastre, nu v-aţi bucurat niciodată, toţi, la un loc, fiind sclavi ai străinilor sau ai unora dintre voi. Regret că n-am trăit în timpurile cele mai pros­pere ale Eladei, pentru a da curs dorinţei mele de a vedea fericiţi şi împliniţi cât mai mulţi oameni. Detest timpul ce a redus şi reduce măreţia unei astfel de binefaceri. Mulţumesc lui Dumnezeu, a cărui protecţie o simt permanent, pe mare şi pe uscat, de a-mi fi dat oca­zia să împlinesc încă o astfel de binefacere. Diverse oraşe au pri­mit, din partea prinţilor, libertatea lor… Nero dăruieşte libertatea unei întregi provincii…». (Cf. Le Discours de Néron à Corinthe).

Împăratul se întoarce din Grecia în februarie 68, având pe agen­da de lucru proiectul unei importante reforme administrative şi politice. El reuşeşte să primească cei mai buni sclavi, din partea stăpânilor lor, aleşi dintre cei mai cultivaţi. Apoi promulgă un impozit pe capital, precepând de la proprietari valoarea chiriei pe un întreg an, obţinând astfel o sumă enormă: două miliarde, două sute de milioane de sestreţi (Tacit, Istorii, I, 10), pe care îi distri­buie celor mai umili, sclavilor eliberaţi şi altora ce urmează a fi eliberaţi, deşi el însuşi este în dificultate financiară, fiind obligat să amâne plata legionarilor activi şi pensile veteranilor.

(Suetoniu, Viaţa celor Doisprezece Cezari, Nero, 32). Sclavii primiţi de la pro­pri­etarii lor sunt eliberaţi de împărat, care formează astfel cohorte de miliţieni destinate reprimării abuzurilor şi pedepselor celor ce-şi tiranizează şi martirizează sclavii, să identifice şi să com­bată rău platnicii ce nu-şi plătesc cotizaţiile către templele religioase, etc.

Nero a încercat reformarea societăţi romane corupte şi necruţă­toare. Riposta inamicilor nu a întârziat. Ca în toate situaţiile de acest gen, elementele reacţionare încredinţară armatei misiunea înlăturării de la putere a celui devenit intolerabil. Sarcina concretă şi-o asumă Caius Iulius Vindex, guvernatorul provinciei Gallia Luydunensis (Galia Lioneză). Senatul decretă că Nero trebuie exe­cutat potrivit anti­cului obicei roman: dezbrăcat la piele, cu gâtul şi picioarele într-o furcă dublă, biciuit cu biciul plumbuit, până la moarte.

La 9 iunie 68, Nero fuge din Roma în periferia nomentină a aces­teia, cu intenţia de a se sinucide, pentru a evita supliciul decre­tat de Senat. Pentru moment ezită, amână sinuciderea, dar în acest moment intervine Epafrodit, şeful Registraturii imperiale (probabi­lul trepăduş cu acest nume, din Epistola lui Pavel către Filipeni, II, 25 şi IV, 18), care îl înjunghie, tăindu-i beregata. Chiar în acel moment, legio­narii pătrund cu forţa în casa respectivă, centurionul din fruntea acestora încearcă să salveze viaţa împăra­tului lovit de moarte, pansând rana cu propria-i cămaşă de vară. « Prea târziu, murmură împăratul. Mulţumesc pentru fidelitate, Centurion! ». (Cf. Suetoniu, Viaţa celor Doisprezece Cezari, Nero, 49).

Nero avu parte de funeralii demne de purpura imperială. « Cada­vrul îi fu înfăşurat în cearceafuri albe, fixate cu broşele de aur ce îi serviseră pentru calendele din ianuarie. Resturile împărăteşti fură conservate de doicile Egloga şi Alexandria, ajutate de Acte[13], concu­bina adoles­cenţei lui Nero, totul fiind depus în cavoul fami­liei Domitii, vizibil de pe Câmpul lui Marte, pe colina Grădinilor ». (Cf. Suetoniu, Op. cit.).

Cavoul familiar găzduiește sarcofagul de porfir, piatra altarului și cea a mormântului fiind din marmură de Luna, totul înconjurat cu un grilaj din piatră de Thasos.

Târziu, după moartea mărunţeilor inamici, după stingerea urii îmburgheziţilor ce i-au vrut pieirea, memoria lui Nero a avut parte de dreptatea care lui, personal, i-a fost refuzată de contem­porani.

În ianuarie 69, Patrobius Neronianul, unul dintre sclavii eliberaţi de Nero, cumpără, cu o sută de piese de aur, capul lui Galba, împă­ratul efemer de după Nero, asasinat chiar atunci de către pretorieni, cap pe care netrebnicii îl purtau în vârful unei suliţi. Credincios patro­nului său, Patrobius Neronianul depuse capul lui Galba, ce ordonase moar­­tea lui Nero, pe locul unde acesta fusese înjunghiat de către Epafrodit, probabilul cirac și complice al sfântului securist devenit apostol creștin, Paul-Pavel, agent de legătură între conspiratorii din Roma și guverna­torul Galba, al Spaniei, împărat vreme de șase luni, după Nero. (Cf., Suetoniu, Op. cit., Galba, 20).

Othon a răpit lui Nero amanta, pe Popeea, pe care, după ce a primit-o în custodie, a refuzat să o înapoieze, iar Nero s-a mulţumit să-l trimită guvernator în provincia Lusitania (Portugalia). (Cf. Suetoniu, Op. cit., Othon, 3).

Mai târziu, proclamat împărat, Othon adăugă la numele propriu pe acela al lui Nero, permiţând restabilirea statuilor şi imaginilor acestui împărat, redând liberţilor şi agenţilor lui Nero vechile lor funcţii. (Cf. Suetoniu, Op. cit., Othon, 7).

În acelaşi an, 69, Vitellius Germanicus, învingătorul şi succe­sorul lui Othon, oferi un sacrificiu sufletului divinizat al lui Nero, pe câmpul lui Marte, în prezenţa preoţilor diferitelor culte. A urmat un praznic solemn, s-au cântat poeme din Dominicum, culegerea lui Nero. Când baritonul a terminat cântarea, noul împărat a fost pri­mul care a aplaudat. (Cf. Suetoniu, Op. cit., Vitellius, II.). În Istoria Romană Dio Cassius ne spune că Vitellius Germanicus « dădea tutu­rora ca exemplu viaţa şi obiceiurile împăratului Nero ».

Mai târziu, ajuns împărat, Domiţian l-a condamnat la moarte pe Epafrodit, pentru rolul jucat în moartea împăratului Nero, pentru a-l fi ajutat pe acesta să moară, atunci când s-a văzut abandonat de toţi. (Cf. Suetoniu, Op. cit., Domiţian, 14).

Toate acestea nu au schimbat întru nimic cursul istoriei. Politrucii și scribă­lăii creştini aveau să-şi vâre coada pentru a face să se uite mai uşor crima de neiertat a creştinilor, incendiatorii Romei. Ei au trucat cu atâta savantlâc manuscrisele autorilor antici încât aproape că au reuşit să arunce vina incendiului pe spinarea lui Nero. A trebuit ca lumea civili­zată să aştepte secolul XX, pentru ca marea crimă a incendierii capitalei romane şi la fel de marea crimă a falsi­ficării întregii istorii creştine să iasă cât de cât la lumină, printr-o serie de opere imparţiale, pe baza anchetelor unor savanţi ca Arthur Weigall şi Jean-Charles Pichon, care au restituit lui Lucius Domi­tius Ahenobarbus, împărat sub numele de Nero Cezar, adevă­rata sa imagine, a unui mare neînţeles şi nefericit, condus de perver­­sitatea unei mame nedemne, prin otravă, către demenţa pro­gresivă şi moartea prematură, la vârsta de 31 de ani.

După cum ne asigură Suetoniu, vreme de mulţi ani, fidelii şi simpatizanţii lui Nero i-au împodobit mormântul cu flori, mai ales primăvara şi vara. La tribuna oficială era expusă imaginea lui Nero, uneori apăreau afişe misterioase prin care el îşi anunţa întoarcerea, ca şi cum ar fi fost în viaţă. Printre celelalte popoare, Parţii, în spe­cial, au venerat cu adevărat memoria împăratului Nero. Între multe altele, ceea ce dovedeşte iubirea şi aprecierea generală, de care s-a bucurat memoria lui Nero, menţionăm că istoria Romei a înregistrat trei falşi Nero, în 70, 80 şi 88. (Cf. Suetoniu, Viaţa celor Doisprezece Cezari, Nero, 57[14]).

După patruzeci de ani, Traian, marele împărat, a declarat că epoca lui Nero contează printre cele mai grandioase din întreaga istorie a Romei.

Spre Anti-Librărie

Note:

[1]. J. – C. Pichon, Saint-Néron, 1962, ed. Robert Laffont. Carte reeditată în 1971, sub titlul: Néron ou les origines du Christianisme.

[2]. Această dată corespunde anului 37, era noastră.

[3]. Pentru publicul numeros, interesat de astrologie, dăm poziţiile plane­tare şi domificarea (împărţirea) cerului natal al lui Nero, conform datelor lui Suetoniu: AS: 3o46 Capricorn. II: 14o Vărsător. III: 26o Peşti – FC : 29o Berbec. V: 23 o Taur. VI: 14 o Gemeni. VII: 3 o 46Cancer. VIII: 14 o Leu. IX: 26 o Fecioara. MC 29 o Balanţă. XI: 23 o Scorpion. XII: 14 o Săgetător-Soare: 3o55Capricorn-Marte: 22oVărsător-Neptun:9 o Peşti-Luna: 9 o Leu Venus 5 o Balanţă – Uranus: 21 o Balanţă – Jupiter : 17 o Scorpion – Mercur: 19 o Săgetător – ARMG : 13 h 46, TS. :18 h 16 – Latitudine: 41o54.

În această temă se va observa cu grijă anti­scienţii şi contra-antiscienţii importanţi. Astfel, antiscientul Venus în cuspida celei de a treia case a cerului arată că subiectul îşi va iubi fraţii, ceea ce confirmă că nu Nero l-a otrăvit pe Britannicus, fratele său vitreg. (NB: antiscienţi – care sunt pe acelaşi meridian, unii într-o parte, alţii de cealaltă parte a ecuatorului şi ale căror umbre, la amiază, sunt opuse).

[4]. Caesonia fu ucisă de o lovitură de sabie iar fiica sa zdrobită de un zid, în cursul asasinării lui Caligula, de conjuraţii conduşi de Chaerea şi tribunul cohortelor, Cornelius Sabinus. (Cf. Suetoniu, Op. cit.).

[5]. Lucreţius, poetul latin născut la Roma, în anul 99, era veche, moare în 55, la 44 de ani, victimă a otrăvii administrate de o cucoană geloasă, ce îl înnebunise la propriu. În cursul unei perioade de luciditate, dându-şi seama de starea sa, auto­rul Naturii lucrurilor (De rerum natura), s-a sinucis.

[6]. Tiberius Claudius Caesar, zis Britanicus, (41 – 55), după cucerirea completă a Britaniei de către tatăl său, împăratul Claudiu. Agrippina, a doua nevastă a lui Claudiu, l-a îndepărtat de la tron pe Britanicus în favoarea lui Nero, fiul ei dintr-o căsătorie anterioară. În mod eronat, s-a crezut că Britanicus ar fi fost otrăvit din ordinul lui Nero.

[7]. Nimeni nu i-a reproşat lui Augustus exilul Iuliei, fata lui nimfomană, nici lui Tiberiu moartea lui Sabinus, Germanicus şi a altora. Nici lui Claudiu nu i s-a reproşat execuţia Messalinei, pentru aventurile nocturne prin lupanarele Romei, nici lui Caligula nu i s-a reproşat moartea lui Gemellus. Bucuria poporului roman şi satisfacţia Senatului, pentru executarea Agrippinei, nu trebuie să ne surprindă.

[8]. Britannicus era fiul lui Claudiu şi al Messalinei, în vreme ce Nero era doar fiu adoptiv al lui Claudiu. De altfel, împăratul Claudiu nu era deloc sigur că Britannicus este într-adevăr fiul lui. Se vede că, de fapt, Nero şi Britannicus nu erau fraţi.

[9]. Aşteptându-se să fie artestat, ca urmare a acuzaţiei de conspiraţie, Torquatus Silanus şi-a deschis venele. (Cf. Tacit, Anale, XV, 35).

[10]. De la chestiunile banale (questions) ale interogatoriului, rafinamentul creştino-inchizitorial ulterior a inginerit savantul Questionnement, rezumat al procedurii cato­lice de arestare, anchetare, torturare, judecare, condamnare, exe­cu­tare a oricărui presu­pus eretic, cu sfintele etape specifice (Inquisitio, Vexatio, Combustio), descrise în romanul iniţiatic Graalul de la Montségur, Saeculum IO, Bucureşti 2017.

[11]. Papa Leon al X-lea, cel cu fabula lui Isus, a declarat că sclavia este legitimă pentru negri, întrucât, nefiind creştini, aceştia « n-au calitatea de oameni liberi ». În plus, papa considera că revelaţia Evangheliei « compensează pentru ei [pentru negri] pierderea libertăţii ». Înţelegem de ce, până în 1813, la Cordoba, în Argentina, cuvioşii Misionari ai Credinţei administrau o crescătorie de fetişcane bine corcite duhovniceşte, excelent formate, educate şi dresate, care apoi erau vândute bogaţilor fermieri, faimoşii hacienderos din pampasul argenti­nian.

[12]. La Roma, în mijlocul Tibrului, exista insula Tiberina, numită şi a lui Esculap, unde se retrăgeau sclavii abandonaţi de stăpânii lor. Aici, fiecare murea liniştit, de boală sau de foame, sub privirile indiferente ale populaţiei.

[13]. Acte era creştină, după cum ne asigură Sfântul Ioan Gură de Aur. Ea aparţinea Casei lui Nero, făcea parte din personalul Palatului Imperial. Deşi creş­tină, după incendiul din anul 64, până la moartea lui Nero, din iunie 68, nimeni nu a deranjat-o cu nimic. Se ştie, Nero a iubit-o mult, iar ea i-a rămas fidelă până la moarte.

[14]. Probabil, creştinii au fost cei care, periodic, anunţau revenirea împăratului Nero, cu intenţia de a-i face să creadă, pe naivi, că întoarcerea lui Isus este şi ea la fel de apropiată, însoţită, bineînţeles, de sfârşitul lumii prin foc. Pentru a ne convinge, lectura Oracolelor Sibiline este edificatoare: « Beliar (demonul) coborî de pe firmament sub forma unei mulţimi de nedreptăţi, ucigaş al mamei sale…». (Oracolele Sibiline, IV, 121). În capitolul IV, versetul 2, Înălţarea lui Isaia, compusă, pe cât se pare, la sfârşitul primului secol al erei noastre, dar a cărei origine este pierdută, se insinuează acelaşi lucru. Ambele texte aparţin iudeo-creştinismului. Primul, în mod foarte îndrăzneţ, pune în scenă Sibilele păgâne, în locul personajelor biblice obişnuite, precum Noe, Sisoie, Habacuc şi alţi foarte democrați, cucernici și cuvioşi sfinţi.

Vezi Și

Apocalipsa

VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT – XVIII

VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT  –  XVIII PROSTITUATA APOCALIPSEI   Oricine ar îndrăzni să …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *