VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT  –  XX

PSIHOLOGIA PIROMANILOR

 

 

 

Moartea în flăcări este cea mai puţin solitară dintre morţi,

o moarte cosmică în care întregul univers piere odată cu

gândul. Rugul este acolitul, camaradul evoluţiei…

Gaston Bachelard, Psihanaliza focului

 

Accidente sau crime? In vara şi toamna lui 1970, incendiile forestiere au fost numeroase. Prea multele coincidenţe ne obligă să vorbim de intenţii răufăcătoare.

De aceea, într-un articol din l’Express (31 aug. 1970), socio­logul Roger Callois ne reaminteşte că, în alte vremuri, la Roma, a existat un alt incendiu şi alţi piromani sau incendiari: incendiul de care au fost acuzaţi creştinii care, conform scrierilor lor secrete, aşteptau un foc purificator al Omenirii, unul cel puţin pe măsura imaginaţiei şi gus­tului lor. Iată ce ne spune Roger Callois:

« Dintre incendiile ce au devastat vara asta Alpii Maritimi şi ţinu­tul Var, unele au fost criminale. Au fost arestaţi suspecţi. Unii dintre ei au mărturisit, alţii şi-au făcut un merit, s-au lăudat a fi autorii nenorocirilor. Erau un fel de iluminaţi, pretinzând că au respectat ordi­nele lui Dumnezeu, purificând Provenţa de abjecţiile ce o murdă­resc, de monstruozităţile şi infamiile de zi cu zi, tot mai numeroase, mai scan­­daloase, ce ofen­sează decenţa şi puritatea Cerului ». (Op. cit., p. 62).

Cu această ocazie, Roger Callois a făcut paralela cu aceeaşi atitu­dine fanatică a creştinilor din Roma:

« Ar fi un sacrilegiu să lupţi contra acestor flăcări ce consumă şi distrug Marea Prostituată… Între altele, se cuvine să remarcăm că cele mai distruse zone şi cartiere au fost cele din jurul Circului şi ale muntelui Palatin, care adăposteau vechile temple din Roma, sanctu­arul pe care Servius Tullius îl consacrase Lunii, altarul lui Hercule, dedicat de legendarul Evandru, aliatul lui Enea, altarul lui Jupiter Stator, ridicat şi consacrat de Romulus, altarul Vestei, ce adăpostea Penaţii poporului roman. Poate că a fost o coin­cidenţă. Totuşi s-a proclamat sus şi tare că Roma este lovită în chiar zeii ei protectori, a căror neputinţă, în sfârşit, este demonstrată. Tacit a făcut lista sanctuarelor distruse…». (Op. cit., p. 63).

« Să ne imaginăm reacţiile pe care le-ar suscita hipioţii şi alţi trăz­niţi de astăzi, cărora le-ar veni pe chelie să calce în picioare, cu ocazia liturghiilor duminicale, obiectele de cult din bisericile Madeleine sau Notre-Dame…», [din Paris]. (Op. cit.)

Isprăvile de acest gen erau frecvente în primele secole ale creşti­nismului. Eusebiu din Cezareea vorbeşte de interven­ţiile « candi­da­ţilor martiri » care, strecuraţi în templu pe când bine-credincioşii dem­nitari romani pregăteau un sacrificiu, opreau pe aceştia, reţi­nân­du-le braţul, răsturnând piatra de sacrificiu şi cărbunii aprinşi!

Ernest Renan, pentru a i se ierta cunoscuta lui Viaţa lui Isus (1863), cam heterodoxă pentru epoca respectivă, luă apărarea creştinilor piromani, respingând cu indignare, în Anticrist, ipoteza că aceştia ar fi incendiat capitala Imperiului roman. Textele enume­rate de Renan, pentru a arăta de ce opinia publică romană a fost contra creştinis­mului, spun însă mai curând contrariul decât ceea ce ar vrea el să stabilească:

« Poate că discursul creştinilor pe tema imensei conflagraţii finale, profeţiile sinistre, mania de a repeta la nesfârşit că totul va dispărea în curând, că lumea o să piară prin foc, toate acestea au făcut ca romanii să îi considere incendiatori. Unii creştini au comis probabil anumite impru­denţe, de aici pretextul acuzaţiilor că ei înşişi au aprins incendiul, anti­cipând flăcările cereşti şi justificând  oracolele lor ». Nu creştinii au aprins focul, încheie Renan cu încă­păţânare, « dar în mod sigur s-au bucurat de imensul incendiu », ce părea să justifice doctrina lor ce voia distrugerea societăţii[1].

După cum vom vedea, creştinii vremii erau piromani, incen­diatori potenţiali, fanatizaţi neîncetat pe tema combustiei finale purifi­catoare şi doveditoare. Renan îi consideră incendiatori ai dorinţei. El ştie ce înseamnă asta! Noi spunem mai curând obsedaţi de ideea incen­diului. În acest sens, al obsesiei, iată câteva dovezi la îndemâna oricărui om de bună credință, creștin sau necreștin:

«… Pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc…». (Cf. Matei, III, 10).

«… Va aduna grâul în jitniţă, iar pleava o va arde cu foc nestins…». (Cf. Matei, III, 12).

«…Cine va zice [fratelui său] nebunule, vrednic va fi de gheena focului ». (Cf. Matei, V, 22).

« Tot aşa, Sodoma şi Gomora şi cetăţile dimprejurul lor care, în acelaşi chip ca acestea, s-au dat la desfrânare şi au umblat după trup străin, stau înainte ca pildă, suferind pedeapsa focului celui veşnic ». (Cf. Epistola lui Iuda, I, 7)[2].

«…Fiecare [om] va fi sărat cu foc, după cum orice jertfă va fi sărată cu sare ». (Cf., Marcu, IX, 49).

« Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum de aprins! ». (Cf. Luca, XII, 49).

« Lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Dom­nului), pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia ». (Cf., I Corinteni, III, 13).

« Dacă aduce spini şi ciulini se face netrebnică şi blestemul îi stă aproape, iar la urmă focul o aşteaptă ». (Cf. Evrei, VI, 8).

« Iar cerurile de acum şi pământul sunt ţinute prin acelaşi cuvânt şi păstrate pentru focul din ziua judecăţii şi a pieirii oame­nilor necre­­dincioşi ». (Cf., II, Petru, III, 7).

« Şi îngerul a luat cădelniţa şi a umplut-o din focul altarului şi a aruncat pe pământ; şi s-au pornit tunete şi glasuri şi fulgere şi cutre­mur ». (Apocalipsa, VIII, 5).

« Şi a trâmbiţat întâiul înger, şi s-a pornit grindină şi foc ames­tecat cu sânge şi au căzut pe pământ; şi a ars din pământ a treia par­­te, şi a ars din copaci a treia parte, iar iarba verde a ars de tot ». (Apocalipsa, VIII, 7).

« Şi am văzut, în vedenie, caii şi pe cei ce şedeau pe ei, având pla­toşe ca de foc şi de iachint şi de pucioasă; iar capetele cailor semănau cu capetele leilor şi din gurile lor ieşea foc, şi fum şi pucioasă ». (Apocalipsa, IX, 17).

« Din aceste trei plăgi, de focul şi de fumul şi de pucioasa, care ieşea din gurile lor, a fost ucisă a treia parte din oameni ». (Apocalipsa, IX, 18).

«… Amândoi au fost aruncaţi de vii în iezerul de foc unde arde pucioasă ». (Apocalipsa, XIX, 20).

« Şi moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc. Aceasta e moartea cea de a doua: iezerul cel de foc. Iar cine n-a fost aflat scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iezerul de foc ». (Apocalipsa, XXI, 14-15).

« Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua ». (Apocalipsa, XXI, 8).

«… Şi se va chinui în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului ». (Apocalipsa, XIV, 10).

Ce putem spune despre aceste cuvinte şi urări nu tocmai seducă­toare, agreabile şi iubitoare, din partea dulcelui, a mult-iubitorului Isus?

Focul, pucioasa ce face şi mai dureroasă arderea, iezerele de foc şi celelalte sfinte citate din acest ansamblu sunt obsedante în psihicul creştinilor săriţi de pe fix, ce vorbesc despre foc, visează foc, doresc foc, totul la un pas de pathologie, deri­vând, inconş­tient, din izolarea, mai mult sau mai puţin inevitabilă, într-o societate sau alta[3].

Oamenii aceştia sunt piromani, incendiatori ce par conştienţi şi în toate minţile. Ajunşi aici, vom da cuvântul lui Gaston Bachelard, autorul unei foarte interesante Psihanalize a focului.

« Psihiatria modernă a clarificat psihologia incendiară, subli­ni­ind carac­terul sexual al tendinţelor acesteia. De asemenea, ea a pus în lumină traumatismul grav pe care îl poate suferi psihicul în faţa spec­tacolului unui acoperiş în flăcări, a unui imens incendiu pe fondul cerului nocturn, în infinitul unei câmpii arate.

« Aproape totdeauna, incendiul în câmpie este boala ciobanului. Precum purtătorii flăcărilor sinistre, oamenii în mizerie transmit din vârstă în vârstă contagiunea viselor lor izolate. Un incendiu deter­mină un incendiator în mod aproape la fel de fatal precum incendi­atorul aprinde incendiul. Focul doarme sub pojghiţa sufletului mai sigur decât sub cenuşă.

« Incendiarul este cel mai ascuns dintre criminali. La azilul Saint-Ylie, incendiatorul cel mai de temut este foarte amabil. El pretinde că doar un singut lucru nu ştie să facă, anume să aprindă focul în sobă. Incendiarii sunt printre cazurile cele mai sigure şi mai clare ale inter­pretării sexuale. Nu vom mai reveni asupra acestei probleme.

« Petru a reveni la problema focului, psihiatria a remarcat frecvenţa viselor cu foc şi flăcări în cazurile de delir alcoolic. Ea a arătat că halucinaţiile liliputiene depind de excitaţia alcoolică ». (Cf., Gaston Bachelard, Psychanalyse du feu, I, le Complexe de Prométhée, VI, alcoolul, apa ce se aprinde).

Rezumăm cauzele profunde ce fac un piroman :

1). Refularea sexuală pe fondul unui puritanism ardent, ruşinea de sex, sexualitate, de nud, conduce la o intoxicaţie endocrino-psihică prin non-eliminarea spermei. Acesta ar fi cazul solitarilor (ciobani, asceţi, etc.), al puritanilor, al creştinilor primelor secole. Se consideră că piromania este o meteahnă prin excelenţă masculină, lucru ce poate fi explicat: femeia, al cărei semn ezoteric este apa, se teme de foc. Bărbatul, dimpotrivă, are ca semn ezoteric focul, iar dacă nu reuşeşte să-l elimine poate ajunge posedat de acesta. Bachelard este unul dintre cei ce au bătut la poarta acestui mister.

2). Traumatismul psihic datorat contemplării unui incendiu. Acesta este cazul pompierilor piromani din zilele noastre, dar şi al zeloţilor sau partizanilor ce şi-au văzut casa personală ori satul în flăcări. De asemenea, poate fi şi cazul ciobanului solitar, pierdut în contemplarea focului său personal, în lungul iernilor friguroase. S-a observat că cei rămaşi la nivelul unui anumit infan­tilism, au tendinţa de a admira flăcările, de a se lăsa posedaţi de foc. Impregnaţi de lectura şi predicile furibunde pe marginea tex­telor sfinte, creştinii primelor secole au fost un fel de incendiatori, de piromani potenţiali, condiţionaţi de sfânta sminteală citită, auzită, repetată, pritocită jidovește.

3). Impregnarea alcoolică a fost cazul unor creştini, cu ocazia aga­­pelor rituale, după cum aflăm chiar de la sfântul apostol Paul-Pavel: « Când vă adu­naţi deci laolaltă, nu se poate mânca Cina Domnului. Căci, şezând la masă, fiecare se grăbeşte să ia mâncarea sa, încât unuia îi este foame, iar altul se îmbată…». (Cf., I Corinteni, XI, 20-21). La rândul lui, dar cu alte cuvinte, în unica sa Epistolă, Iuda spune acelaşi lucru: « Aceştia sunt ca nişte pete de necurăţie la mesele voastre obşteşti, ospătând fără sfială împreună cu voi, îmbuibându-se pe ei înşişi, nori fără apă, purtaţi de vânturi, pomi tomnatici fără roade, de două ori uscaţi şi dezrădăcinaţi ». (Cf. Epistola lui Iuda, 12).

Unii vor refuza să admită că sfânta beţie a fost pe ordinea de zi a prea-sfintelor şi pioaselor « agape » creştineşti din primele secole. Iată însă ce aflăm din Comunicatul Cetăţii Vaticanului din 26 octombrie 1970, publicat de cotidianul France-Soir în numărul său din ziua următoare:

« Picturi murale şocante, revoltante şi indecente au fost desco­perite anul acesta în catacombele din Roma. Ele arată primii creş­tini chefu­ind pe cinste, cu ocazia înmormântărilor. Anunţând des­co­perirea, Osservatore Romano, organul Vaticanului, subliniază că aceste scene nu au nimic comun cu alte picturi a căror temă este celebrarea Liturghiei de către Creştinii reuniţi în jurul unei mese. Ceea ce nu convine zia­rului Osservatore Romano este mai ales „mulţimea flacoanelor, ploștilor, paharelor în picioare sau culcate”, din scenele banchetului ».

Ne-ar place să cunoaştem mai îndeaproape ce se ascunde în dosul celor două cuvinte: « mai ales »!

De altfel se cuvine şi e momentul să arătăm că Isus însuşi con­firmă ce spune cântecul din vechime, ­­­« Bea, bea, nu te lăsa! », spre deosebire de Ioan Botezătorul, care lucra mai mult cu Iordanul:

« Căci a venit Ioan, nici mâncând, nici bând, şi spun: Are demon. A venit şi Fiul Omului, mâncând şi bând, şi spun: Iată un om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor ». (Cf. Matei, XI, 17-18; Luca VII, 33-34).

Sfântul Jérôme, în a sa Vulgata latină, Biblia oficială a Bisericii catolice, foloseşte cuvântul potator, care înseamnă sac cu vin. Este însă limpede, oricât ar fi ea de amplificată şi exagerată, o reputaţie are fondul ei de adevăr. De vreme ce Jérôme foloseşte termenii de fomist şi beţiv, puşi în gura adversarilor lui Isus, asta implică, oricum, că acesta mânca şi bea cum se cuvine, cu poftă, cu toată gura. Ceea ce, pe de altă parte, nu cadrează cu viaţa ascetică, frugalitatea şi castitatea, ipocrită, pe care ierarhii Bisericii ne-o propun ca model de urmat…

Din aceleaşi motive, obsesia focului a urmărit vreme de secole oamenii Bisericii. Cuviosul călugăr Bernard Gui (1261-1331), inchi­zitor, autor al celebrului Sfânt Manual de Tortură creş­ti­nă intitulat Practica officii Inquisitionis heretice pravitatis, declară:

« Scopul Inchiziţiei este distrugerea ereziei. Erezia nu poate fi dis­trusă fără ca ereticii să fie ei înşişi distruşi, iar asta nu se poate face decât în două feluri: prin convertirea lor sau prin incinerare carnală, după predarea lor în mâinile braţului secular » [adică poliţia, călăii fără sutană, mercenari la dispoziţia poliţiei şi a călăilor-comisari-ai-gândirii, în haine preoţeşti sau politicianiste, ca în zilele noastre, când orice șef de partid este de fapt un șef de sectă, de bandă, de mafie.]. Op. cit., p. 4).

Mai ales în Spania secolului al XV-lea, focul purificator şi corector a fost aplicat în mod cvasi-liturgic[4].

Arderea publică a ereticilor, Iudeilor sau a ocultiştilor a fost numită auto-da-fe, adică act de credinţă. Astfel de holocausturi se practicau la epoci fixate dinainte, ruguri în aer liber, numite auto-da-fe-uri speciale. De exemplu, în Vinerea Mare se celebra un astfel de sfânt auto-da-fe prea-creştin, care nu era o execuţie judi­ciară ci un sacrificiu omenesc, un holocaust de propitiation, de împăcare a lui Dumnezeu.

Pe lângă auto-da-fe-urile speciale se practicau şi auto-da-fe-uri gene­rale, cu ocazia încoronării regilor, a nunţii acestora, la naşterea fiecă­ruia dintre copiii lor. Unele dintre aceste ceremonii aveau loc simul­tan, în mai multe oraşe din Spania, cu care ocazie erau arse de vii sute de persoane, în general deja condamnate. În acest scop, la Sevilla, în afara oraşului, exista o sfântă terasă-eşafod-rug, foarte specială, sufi­cient de mare pentru instalarea statuilor din bronz ale celor patru sfinţi evanghelişti. Goale pe dinăuntru, statuile aveau un interior sufi­cient de spațios pentru a permite înghesuirea mai multor condam­naţi, bine legaţi acolo. Apoi, în faţa mulţi­mii credincioşilor, legaţii din interiorul celor patru statui erau arşi la foc domol, creştineşte, cu lemne dispuse în jurul bronzului masiv.

Numai în Spania, între 1480 şi 1808, Inchiziţia a ars 34 638 de persoane. Unele dintre aceste victime mureau cu anticipaţie, din cauza torturii suferite, în prea-sfintele închisori creștine ale Inchiziţiei, din partea prea-sfinţilor călăi ai prea-sfintei Biserici. Cei ce mureau cu anticipaţie, eventual cei ce reuşeau, totuşi, să evadeze, erau arşi în efigie, numărul acestora, pentru aceeaşi perioadă, ridicându-se la 18 049 persoane. (Cf. J. Français, l’Eglise et le Sorcellerie, (Biserica şi vrăjitoria).

Pentru restul Europei, este foarte greu de indicat o cifră cât de cât aproximativă. Graţie lucrărilor lui Barthélemy de Spins (Cf. Questio de Strygibus, 1523 şi In Ponzinibium de Lamis Apologia), ştim că numai în Lombardia au fost arse, anual, câte o mie de femei bănuite de vrăji­torie, vreme de douăzeci şi cinci de ani. Adică, numai în Lombardia, într-un sfert de secol, au fost arse 25 000 de femei!

Conform Sfintelor Scripturi, focul era totdeauna asociat cu pucioasa, condamnaţii fiind îmbrăcaţi în cămăşi speciale, îmbibate cu sulf, pen­tru astfel de sfinte ocazii. Pe cap, victimele erau coafate cu o sfântă ţăcălie din pergament îmbibat cu aceeaşi sfântă substanţă. Corpul victimelor era pregătit special, uns cu o alifie din pucioasă amestecată cu untură de porc. După aşa sfântă purificare, conformă Sfintelor Scripturi, nu-i de mirare că unii vorbesc de şomajul tehnic al Dracilor şi de slaba rentabilitate contemporană a sfântului Iad!

Aşadar, vreme de secole, lucrând cu sulful şi cu focul, într-o sfântă concurenţă, s-ar zice, cu sfinţii draci, din sfântul Iad, judecătorii Bisericii respectau cu stricteţe prescripţiile sfintei cărţi a Apocalipsei, care din chiar primul verset ne anunţă că autorul ei este Isus însuşi:

« Descoperirea lui Isus Cristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi cele ce trebuie să se petreacă în curând, iar El, prin trimi­terea îngerului său, a destăinuit-o robului Său Ioan. (…) Fericit este cel ce citeşte şi cel ce ascultă cuvintele proorociei şi păstrează cele scrise în aceasta! Căci vremea este aproape ». (Cf. Apocalipsa, I, 1-3).

Sfinţii călăi-inchizitori păstrau cu pio­şenie aceste lucruri în inimile lor. De aceea, când flăcările rugului atingeau direct, în sfârşit, corpul victimelor, acestea erau pârjolite binişor datorită pucioasei şi grăsimii cu care fuseseră unse ele însele şi cu care le fuseseră impregnate hainele şi sfintele ţăcălii mântuitoare, de pe cap.

Aşadar, nu putem spune că versetele citate, din Apocalipsă, nu îi ating, şi încă direct, pe cei cu care Sfânta Biserică şi-a murdărit mâinile şi mizerabilul blazon iudeo-creştin, vreme de secole. Profeţia Apocalipsei era veridică, cel puţin pe planul terestru, al vieţii actuale.

Din cele ce preced putem trage o concluzie cu privire la obsesia şi efectele pucioasei, ale focului, în scăfârliile inchizitorilor, mai întâi, şi abia apoi pe hainele şi trupurile victimelor fără de număr. Tablourile grandioase şi tragice din Apocalipsă sunt o frescă dan­tescă prezen­tând distrugerea vechii lumi printr-un gigantic incen­diu. Aceste idei demen­ţiale au condiţionat politrucii inchizitori şi călăii sfintei Bisericii, care au format fracţiunea fanatico-teroristă a creştinismului din totdeauna. Este limpede, niciun om de bună cre­dinţă nu se mai poate îndoii: cei ce au dat foc Romei au fost creş­tinii, ce au acţionat din fanatism idolatru şi ură demenţială faţă de omenirea necreștinată.

Cartea Apocalipsei este plină de aluzii şi expresii clare pentru orice om de bună credinţă, ce vrea să priceapă şi care, ca orice anchetator cinstit, are datoria să înţeleagă, să pătrundă gândurile şi motivaţia pro­fundă a scribilor, ei înşişi feţe bisericeşti, care credeau că slujesc Dumnezeul şi Raiul, aşa cum politrucii sau securiştii lui Stalin credeau că slujesc comunismul și viitorul luminos al omenirii – un fel de Rai, pe pământ, nu-i aşa?. Evident, unii politruci s-au îndoit de idolul lor, tovarăşul Stalin, tătucul popoarelor, după cum, de-a lungul secolelor, mulţi preoţi, călugări, politruci şi ei, în felul lor, au sfârşit prin a deschide ochii, înţelegând că pământul se mişcă cum spunea Galilei, și că iubirea Bisericii-Mamă nu face nici cât o ceapă degerată…

Mărturisirea inconştientă a apostolului Simon-Petru, chipurile mort la Roma, în anul 64, sau mai degrabă mărturisirea scribului-politruc al Bisericii, care, în numele lui, a redactat prima Epistolă, zisă a lui Petru – mărturisirea inconştientă a Bisericii o găsim în al IV-lea capitol al acestei Epistole soborniceşti:

« Iubiţilor, nu vă miraţi de focul aprins între voi spre ispitire, ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva străin ». (Cf., Prima Epistolă a lui Petru, IV, 12).

Diverse versiuni biblice evită cuvântul « foc », recur­gând la ter­meni sinonimi sau apropiați: văpaie, focar, flăcări, confla­graţie, etc. Aluzia la pericolul focului, pentru creştini, demonstrează că nu Simon-Petre este autorul acestei Epistole. Dacă apostolul Petru a murit la Roma, în anul 64, imediat după incendiu, în cursul primei persecuţii a comuni­tăţii creştine din Roma, el nu a putut avea timpul necesar redactării Episto­lei, destinată recopierii în multe exemplare, fiind adresată străi­nilor dispersaţi în Pont, Galatia, Capadocia, Asia, Bitinia. (Op. cit. I, 1). Poliţia romană n-ar fi lăsat să plece purtătorul scrisorii.

Înaintea incendiului, apostolul Petru sau scribul de serviciu nu putea vorbi de pericolul focului pentru că nimeni nu ştia că Roma va alege să pedepsească prin foc creştinii incendiatori, conform legii ce pedepsea incendiatorii.

În realitate, Epistola respectivă a fost redactată mult după a doua jumătate a celui de al doilea secol. Aceasta este şi opi­nia lui Charles Guignebert, care subliniază banala repetiţie a teoriilor lui Paul-Pavel, ceea ce dovedeşte că este poste­rioară celor ale sale cu adevărat.

Atribuită în mod fals lui Simon-Petre, adică apostolului Petru, această Epistolă reprezintă mai mult decât o aluzie la pericolul de moarte prin foc pentru creştini, ea implică pentru aceştia reputaţia de piromani, de incendiatori:

« Nimeni dintre voi să nu sufere ca ucigaş, sau fur, sau făcător de rele, sau ca un râvnitor de lucruri străine[5]. Iar de suferă ca creştin, să nu se ruşineze, ci să preamărescă pe Dumnezeu, pentru numele acesta…». (Cf. I-a Epistolă a lui Petru, IV, 15-16).

Eliminând formele curente de răutăţi, josnicii şi alte infamii, creşti­nilor le rămânea doar un domeniu sigur, pentru făcut rău păgâ­nilor, acela al incendiilor. Epitetul de piromani, de incendi­atori săriţi de pe fix i-a urmărit vreme îndelungată pe christiani, zeci şi sute de ani după incendierea Romei, din anul 64. Pe atunci, creştinii erau numiţi sarmentarii, sarmentici, care miros precum nuielele uscate, de la care pleacă incendiul. Nu fără mândrie, nici fără cinism, Tertulian însuşi îi numea semaxii, adică stâlpi de ruguri[6]. (Cf. Apologeticon, 50). De altfel, dacă toate activităţile distrugătoare, evocate în Epistola sfântului apostol Petru, sunt interzise creştinilor, incendiul, dimpo­trivă, nu le este interzis, pentru că acesta este prevăzut chiar de către sfinţii prooroci. Cu alte cuvinte, sfântul incendiator[7] acţionează « pen­tru mai marea glorie a lui Dumnezeu ».

Să-l recitim încă odată pe Tertulian, sfânt Părinte al sfintei Biserici: « Noi suntem peste tot, noi suntem numărul[8]… De-am fi numai un mic grup, o singură noapte şi câteva torţe ne-ar fi suficiente!…[9] ». (Cf. Tertulian, Apologeticon, XXXVII, 3).

Mărturisirea lui Tertulian este atât de clară încât demonstraţia noastră nu poate adăuga nimic. Am făcut-o însă din iubire, căci şi noi iubim. Dumnezeu a dat oare vreunei biserici monopolul universal al iubirii aproapelui?

Spre Anti-Librărie

Note:

[1]. Ernest Renan (1823-1892) este autorul unei monumentale lucrări despre Originile creştinismului (şase volume), alte cinci volume sub titlul Histoire du peuple d’Israel, Histoire générale des langues sémitiques, Etude d’Histore religieuse, etc. Cele şase volume, ale primei lucrări menţionate îmbrăţişează aceeaşi temă ca cea a lui Robert Ambelain : I – Viaţa lui Isus (1863) este prima încercare de reconstituire, pe bază de texte, a fizionomiei lui Isus, considerat personaj istoric în lumea în care a trăit; II – Apostolii (1866); III – Sfântul Paul (Pavel – 1869);  IV – Anticristul; V – Biserica creştină; VI – Marc-Aureliu.

[2]. Există şi alte astfel de situații, chipurile de inspirate de Dumnezeu. Din cau­za amatorismului, a fanatismului îngust, puțini ştiu că homo­sexua­litatea depinde aproape exclusiv de echilibrul glandularo-hormonal, de buna funcți­­onare a glan­dei genitale interstițiale, pe care medicina oficială refuză să o recunoască. În cursul existenţei, traversăm variaţii de polarizare sexuală, în general refulate în profun­zimile inconştientului. Priapismul, nimfo­mania, homo­sexualitatea, transgenderismul sunt grave dereglări metabolice, psihice și de personalitate,  de care trebuie să se ocupe medicina, psiho-endocrinologia, nu justiţia, temni­cerii, turnătorii şi călăii ministerelor de Interne. Cei loviți de aceste afecțiuni și ignoranții periculoşi ce le încurajează vor cu tot dinadinsul să guverneze socie­tatea, pentru a o homosexualiza. Asta își propune așa numita educație sexuală teoretizată de politicieni iresponsabili, inconștienți, vicioși, adesea pedofili, chiar pedocizi din sfânta familie iudeo-mossadică Epstein-Maxwell..

[3]. Cotidianul France-Soir (16 febr. 1970) a relatat incendiul marelui Centru comer­cial « Parly 2 » : un iluminat a dat foc cartoanelor depozitate în două magazii uriaşe, apoi a telefonat pentru a-şi explica gestul: « Este vorba de un prim avertisment! Respectaţi ziua Domnului! ». Genul ăsta de cretin criminal repetă gestul celor de aceeaşi religie cu el, cei care au incendiat Roma, în anul 64. Biserica sau secta din care face parte un astfel de cretin este secundară. În toate bisericile se găsesc specimene ce pun şi repun chestiunea unicei consoane ce face diferenţa dintre cretini şi creştini, lucru de care se vorbeşte de la începuturile creştinismului, dacă nu cumva şi ale cretinismului.

[4]. La 8 septembrie 1971, în faţa pelerinilor prezenţi la audienţa publică de la Castelgandolfo, papa Paul al VI-lea a reamintit că Sfântul Sinod ecumenic Vatican II a confirmat dogma absolută a existenţei Iadului şi arderii veşnice a păcătoşilor, ardere fără de sfârşit, în sfintele flăcări purificatoare. Unii cred că dezbaterea aces­tor ches­tiuni e de prisos; alţi, dimpotrivă, consideră că în acest fel se reînvie creşti­nismul începuturilor înflăcărate, al vremurilor murdare. Înflăcărate, nu glumă, aceste prea-sfinte începuturi. Cât despre vremuri, Caragiale avea dreptate: curat murdare! (Nt).

[5]. Aluzie la acuzaţiile obişnuite contra clericilor creştini, la faima de seducă­tori de femei, mai slabe cu duhul, de care se bucurau şi se bucură încă, pretu­tindeni, cuvioşii preoţi şi prea-sfinţii ierarhi ai Bisericii.

[6]. Sfântul rug al Bisericii creştine (pe care erau arşi păgâni, eretici, bărbaţi, femei, copii, tineri, vârstnici, femei însărcinate) se construia în jurul unui stâlp central din lemn de esenţă tare, pe care Romanii îl numeau semaxii. În acest scop, stâlpul era păstrat luni de zile în apă, pentru a se aprinde cât mai greu cu putinţă. După sfânta ardere de tot a păcătoşilor, acest stâlp încă era în picioare, pe jumătate ars, susţinând scheletele celor cărora, din iubire creştinească, Biserica le ardea trupurile pentru a le salva sufletele…

[7]. Câţiva prieteni, pioşi creştini conştienţi de trecutul pe alocuri criminal al Bisericii şi de salvarea a ceea ce, eventual, s-ar mai putea salva, mi-au reproşat ceea ce ei numesc ironia cu care li se pare că folosim expresia sfânt creştin, inclusiv atunci când este vorba de răufăcători creştini. Răspunsul nostru este că tovarăşul sfânt apostol Paul-Pavel el însuşi îi numeşte sfinţi pe cei convertiţi de el la creștinism. Autorilor acestor pagini, dedicate sfântului tovarăş apostol Pavel, nu li se poate reproşa folosirea cuvântului pe care chiar cel interesat îl foloseşte, aproape fără excepţie, când este vorba de crecincioşii ce îi sunt fideli. Unii ne-au reproşat folosirea cuvântului tovarăş, pe motiv că acest cuvânt ar fi fost com­promis în perioada comunistă.

Răspunsul nostru: cuvântul tovarăş a existat înainte de comunişti, el continuă să existe astăzi și n-o să dispară curând din limba noastră, pentru că descrie perfect relaţiile mai mult sau mai puţin tovărăşeşti dintre sfinţii de azi ai sfântului nostru apostol. Lăsând de o parte apostolii Bisericii universale, Întâi-Stătătorii Bisericii Ortodoxe Române, Preafericiţii Patriarhi, ceilalţi Înalţi Preasfinţiţi, într-un cuvânt întreaga clericatură creştină se adresa exact cu acest cuvânt, tovărăşeşte adică, celui mai iubit şi mai vrednic Fiu al Poporelor, ba chiar şi altor spirite, poate nu foarte ori nu chiar atât de iubite şi de vrednice din preajma acestuia. Dacă Biserica iubirii vorbeşte astfel, de ce n-am vorbi şi noi, dezamăgiţii, dezgustaţii de iubi­rea ei, care e cu totul altceva. Aceste lucruri nu pot fi uitate, chiar dacă unii o doresc.

[8]. Foarte frumos. La fel gândea şi Lenin, şeful numărului, majoritatea bolşevică! (Nt).

[9]. Fraza aleasă rezumă un capitol din Tertulian. Iată textul latin exact: « Quid tane mde tam conspiratis umquam denolatis, de tam animatis ad mortem usque pro injuria repensatis, quando vel una nox panculis faculis largiter ultionis possit operari, si malum malo dipungi penes nos liceret? ». (Op. cit. XXXVII, 3).

Amintim celebrul vers din Oracles Sibyllins : « O să ardă marea profundă, Babilonul însuşi, pământul Italiei…». (Oracles Sibyllins, V, 159). După Jean Daniélou, ar fi vorba de un text iudaic, remaniat de către un creştin.

Cât despre Babilon, repetăm, nu poate fi vorba de antica metropolă cu acest nume, Babilonul din Mesopotamia. Flavius Iosif (Antichităţi iudaice, XV, 2) şi Filon Alexan­drinul (Legatio ad Caïum, 282) atestă că adevăratul Babilon era locuit la începutul erei noastre, deşi îşi pierduse importanţa de altădată. Iudeii (Philon dixit) l-au părăsit către anul 50 al erei noastre, stabilindu-se în Seleucia. Fără îndoială, ei erau la curent că un Babilon urmează să fie ras din temelii, prin foc. Neştiind precis care Babilon anume, ei au preferat să fugă cu paisprezece ani înainte de incendierea « adevăratului » Babilon, de care vorbeau profeţiile lor.

Cât despre Babilonul menţionat de Strabon, în Egipt (Geographie, XVII, 30) şi de către Flavius Iosif (Antichităţi Iudaice, II, _XV, 1), acesta era un simplu lagăr militar, roman, în vecinătatea actuală a oraşului Cairo. În acest caz, anunţarea unui eventual incendiu n-ar fi interesat pe nimeni, cu atât mai mult că « pământul Italiei » evocă Roma, ba chiar incendiul generalizat al tuturor oraşelor în aceeaşi singură şi unică noapte…