LUPTA  JIDĂNIMII  CONTRA PROTOCOALELOR ÎNȚELEPȚILOR SIONULUI — NEPUTINȚA POPOARELOR  DE A LEPĂDA JUGUL ROBIEI IUDAICE

 

Înainte, în timpul și imediat după primul Război mondial, Protocoalele Înțe­lepților Sionului (PIS) au fost cunoscute doar în Imperiul țarist, alune­cat deja pe calea devenirii sovietice, descrisă de aceste Protocoale. În ultimul sfert de veac al țarismului, câțiva funcțio­nari superiori, din poliția secretă, teologi și ziariști au avut acces la PIS, cărora, după toate semnele, nu le-au acordat impor­tanța cuvenită. Ideologia țaristă, slavismul dominant și habotnicia ortodoxă nu erau mediul intelectual cel mai prielnic pentru decriptarea acestor documente. PIS ar fi putut fi înțelese de discipolii lui Bakunin, Kropotkin și discipolii acestora, soci­aliștii revoluționari, unii bolșevici, adică adversarii țarismului și primii beneficiari ai prăbu­șirii Romanovilor. Persoa­nele implicate în traducerea și publicarea PIS n-au avut deschiderea necesară rumegării PIS, nici contact cu acele părți ale ofițerimii și societății rusești de la care se putea spera o reacție în vara lui 1917 sau la începutul Războiului civil. În 1917, cunoscătorii ruși ai PIS erau câțiva polițiști și universitari, deformați în sensul iudeo-creștin, doi sau trei zia­riști, între care Georges Boutmy, cam tot atâția nobili, fără atribuții politice, administrative ori competențe în mate­­­­­rie de iudaism talmudic, sionism revoluționar, poliție, securitate, servicii secrete.

Bineînțeles, jidovimea a acuzat Okhrana că a fi fabri­cat PIS. Nimic nu justifica această acuza­ție. Gândirea politico-esca­to­­logică iudeo-jidovească și interesele acesteia sunt confirmate de PIS, se armonizează, concordă cu ele, le justifică și explică, mai ales acum, la peste un secol de la traducerea și publicarea lor în principalele limbi ale lumii. Justificarea, explicarea iudeo-jidovească a Protocoalelor este mai evidentă azi: prin falsa pandemie Covid-19 și cvasi-instituirea guver­nării mondiale, sionis­mul generației Davos pune în practică genocidul deuteronomic preconizat de peste douăzeci și cinci de secole. Nu mai are aproape nicio importanță dacă acesta vizează exterminarea a 70, 80 sau 90 % din actuala populație a planetei.

Concepția despre lume și viață, gândirea, interesele jidovimii sunt vizi­bile în fie­care frază a Protocoalelor, în Thora sau Pentateuhul creștin. PIS pornesc din concep­ția des­pre lume și viață, a iudeo-jidanilor, așa cum apare aceasta în Biblie, Tal­mud și alte documente iudaice sau iudeo-creștine, Protocoalele confirmând strategia milenară iudeo-jidovească, conținând explicații, concre­tizări, precizări de natură tactică, considerate necesare în pragul celui de al XX-lea secol.

Iudeo-Jidănimea mondială a făcut eforturi pentru a impune ideea că PIS ar fi opera Okhranei, poliția secretă țaristă. Secrete sau nesecrete, polițiile Europei aveau datoria cunoaș­terii PIS înaintea altor instituții. Poliția secretă țaristă avea datoria să cunoască situația Europei, să știe că anglo-francezii și alți aliați ai Imperiului țarist plănuiesc, mizează, contează și pariază pe prăbușirea Romanovilor. Ea trebuia să știe ce se petrece în Europa, să propună măsuri de protecție a poporului rus, a dinastiei și  întregii societății rusești, a ordinii și moralei publice. Așa se petrecuseră lucru­rile când cu Stafia ce bântuia Europa, cum suna prima frază a Manifes­tului Comunist (1848), așa fusese cu desco­perirea Conspirației Iluminaților Bavarezi (1776). În ambele cazuri, polițiile germane și europene supra­veghea­seră, descoperiseră, interveniseră prompt și efici­ent, ceea ce nu s-a mai petrecut cu ocazia descoperirii PIS.

Congresul Sionist de la Basel a fost supravegheat de autoritățile elve­țiene, de polițiile și serviciile secrete ale Germaniei, Franței, Austro-Ungariei, Imperiului țarist și altor puteri. Scandalul din jurul PIS nu a condus la vreo anchetă penală. În viitor, vom descoperi însă lucruri intere­sante în arhivele polițiilor și serviciilor secrete ale vremii. Poliția țaristă avea un interes special să supra­vegheze Congresul Sionist de la Basel. La sfârșitul secolului al XIX-lea, cu ale sale cinci milioane de jidovi, Impe­­riul țarist adăpostea principalul Kahal al jidănimii mondiale, 90% din membrii acesteia provenind din vechiul popor și Imperiu khazar, convertit la iudaism în secolul al VIII-lea. Întrucât Imperiul khazar și poporul respectiv au dăinuit cel puțin un mileniu și jumătate în stepa dintre Marea Neagră și Marea Caspică, pe un teritoriu mai mare decât Ucraina și Kazahstanul de astăzi, pentru regimul țarist numeroasa prezență a iudeo-khazarilor sau jidovimii revendicative și revoluționare, constituia o problemă. După Stolypin (1862-1911), asasinat la Kiev, Vladimir Putin pare să fie al doilea om de Stat rus care înțelege acest lucru. Nu întâmplător, CIA și alte agenții occidentale de spionaj îi vor moartea. Supravegherea, de către Okhrana, a congresului mondial jidovesc a fost normală, chiar obligatorie.

Descoperirea PIS, necunos­cutul/necunoscuții autori ai acestora nu trebuie să ne mire. Singurul lucru de mirare este că odată intrate în posesia lor, Okhrana și alte insti­tuții sau servicii, țariste sau nețariste, n-au fost la înălțimea situației. Pe cât de rapid și neașteptat, rezultatul s-a dovedit catas­trofal nu doar pentru Imperiul țarist ci și pentru alte trei imperii, care au dispărut în același interval de timp și din același cauze: Imperiul German, Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Otoman. Între timp, toate popoarele de rasă albă sunt amenințate cu dispariția, ceea ce confirmă litera și spiritul PIS. Din întâmplare, prin grija probabilă a altora, PIS au fost desco­perite, în ultimii câțiva ani ai secolului al XIX-lea, abia apoi ajungând, în mâna Okhranei, care s-a dovedit nepre­gătită, incapabilă să le înțeleagă importanța, ceea ce arată că PIS nu sunt și nu pot fi opera ei. Cum vine asta? După ce a fost în stare, chipurile, să le urzească, să le scrie, în franceză, apoi în rusă, Okhrana țaristă n-a putut înțelege importanța Protocoalelor? Cine poate crede așa inepție?

După descoperira PIS, Okhrana s-a limitat la fabri­carea câtorva copii, destinate profesorului teolog Serghei Nilus, ziaris­tului erudit Georges Boutmy și altor câtorva persoane! De unde știm asta? Din lipsa oricăror reacții. Mareșalul nobilimii din gubernia X s-ar fi exprimat că este prea târziu pentru a intreprinde ceva pe plan poli­tic, atitudine adoptată, în primii ani ai secolului XX, de toți cunoscătorii PIS, pe care nu-i putem considera personalități. Uimiți de cele aflate, incapabili să le înțe­leagă mesajul, primii cititori ai PIS au fost hipno­tizați de ele, letargie comună la primii cititori ruși, ca la majoritatea celor de azi, la fel de superficiali. Secolele de iudeo-creștinism ortodox hipnotizaseră, tăiaseră cerebra­licește împrejur, nu doar milioanele de mujici analfabeți ci și falsa elită rusească, aristocrația, ofițe­rimea țaristă incapabilă să judece altfel decât fusese dresată, jidănită de bisericile sinagogale, școlile și universitățile vremii. Ca teolog, Serghei Nilus era un onorabil funcți­onar al Ortodo­xiei și prizonier al Bibliei, carte iudaică și origine depăr­tată a Proto­coalelor. Ce poate înțelege un politruc-teolog din Proto­coalele Sionului, câtă vreme crede în ideea preconcepută că iudeii sunt poporul ales de Dumnezeu? Apoi, care Dumnezeu, din moment de Facerea biblică vorbește de Iehova, pe bună dreptate numit de unii Zeul Pulii lui Avram-Avraam, pe care a ținut neapărat să o taie împrejur PIS sunt în deplin acord cu Biblia, ceea ce înseamnă că teologii și teologia trebuie să le accepte ca fiind voia lui Dumnezeu.

La data probabilă a primirii manuscrisului Protocoalelor, nu mult înaintea lui 1900, Georges Boutmy era un ziarist erudit și de succes, rămas astfel încă douăzeci de ani, până la abdicarea țarului, dispariția țarismului și procla­marea Kahalului khazaro-bolșevic numit URSS. Soarta primilor doi cititori ruși ai PIS spune totul despre autorii lor. În noiembrie 1917, Serghei Nilus este depistat în mânăstirea Țarskoe Selo, după care nimeni nu l-a mai văzut. Mai norocos, Georges Boutmy a făcut pri­mul Război mondial în proaspăta aviație militară franceză. La sfârșitul războ­iului nu s-a mai întors în Rusia comunistă, unde ar fi dispărut ca și Serghei Nilus. Totuși, mâna revoluției era lungă încă de pe atunci. În zilele de 23, 24 și 25 august 1944, Parisul a schimbat ocu­pația germană cu cea khazaro-anglo-americană, care durează încă, la fel ca ocu­pația americană și minoratul politic al Germaniei, Italiei, Japoniei, Europei vestice (1945), apoi a Europei răsăritene (1945, apoi 1989). Ceea ce se știe mai puțin este că, potrivit martorilor vremii, între care ultimul membru cunoscut al familiei Boutmy[1], Georges Boutmy a dispărut în cele trei zile fierbinți[2], când ocupantul german a fost înlocuit de noii ocupanți khazaro-anglo-americani.

Vreme de douăzeci de ani, până în vara-toamna lui 1919, nimeni nu pare să fi fost impresionat de mesajul PIS, nici în Rusia, nici în afara ei. În următorii 15-20 de ani, situația s-a schim­bat, a devenit jenantă, traducerile PIS au început să circule, să fie comen­tate în Anglia, Germania, Statele Unite, occidentalii dove­­­­­­­dindu-se mai sensibili, decât rușii, la mesajul Protocoalelor. În Occident, PIS au hipnotizat intelectualii neterminați și diversele cozi de topor jidovești. Totuși, în scurtă vreme ele au fost analizate și dezbătute nu numai de ziarele și ziariștii occidentali, ci și de avocați, profesori, preoți, pastori protestanți, industriași, studenți. În loc să fie hipno­tizată, în loc să-și facă cruci peste cruci, ca falsa elită și aristocrație țaristă, opinia publică occidentală și-a pus întrebările de cuviință.

În octombrie 1916, în loc să expedieze tezaurul României la Sankt Petersburg, guvernul liberal de la București, serviciul nostru secret, Biserica Ortodoxă și alte insti­tuții sau personalități românești ar fi făcut bine să vadă ce-i cu PIS, dintre care un exemplar ajunsese la British Museum, cu peste unsprezece ani înainte de intrarea noastră în primul Război mondial. Publicul românesc, profe­sorii  A. C. Cuza, Bogdan Duică, Nicolae Iorga, publiciști ca Radu Rosetti sau Anastasie Hâciu, toți preo­cupați de chestiunea jidovească, au aflat de PIS abia din traducerea lui Ionel Moța (1925).

Având în vedere consecințele războiului mondial, faptul că Germanii acuzau Jidanii, din propria lor țară, că i-au lovit pe la spate, apariția PIS a provocat un val de indignare și mânie patrio­tică printre mili­oanele de soldați, subofițeri și ofițeri demobilizați, din armatele învinse, ale Puterilor Centrale, printre milioanele de răniți și mutilați de război, printre văduve, orfani, familiile îndo­liate. În 1920, au apărut alte două ediții ale PIS, una în Anglia, cealaltă în Statele Unite. Ediția princeps engleză purta titlul The Jewish Peril, Protocols of the Learned Elders of Zion (Pericolul jidovesc, Protocoalele Înțelep­ților Sionului). Această ediție a atras atenția ziarului Times, în al cărui număr, din 8 mai 1920, citim următoarele:

« Ziarul Times nu a analizat încă această curioasă carte. Difuzarea și răspândirea ei crește pe zi ce trece, lectura ei îngrijorează și neliniștește pe cei ce gândesc și înțeleg. Punctele esențiale ale acestui pretins program jidănesc sunt într-o tulburătoare analogie cu evenimentele actuale. Ce înseamnă aceste Protocoale? Este vorba de documente autentice? Dacă da, ce adunare perversă și malefică le-a urzit ? Nu cumva suntem în fața unui fals ? Dacă da, cum se explică profetismul lor lugubru, prezi­cerile ce s-au realizat ori sunt pe cale de realizare. Față cu aceste întrebări și nedumeriri nu ne putem limita la a ridica din umeri. E nevoie de o anchetă imparțială ! Lectura, re-lectura, înțelegerea Protocoalelor pare să spună că ele au fost scrise de jidani, pentru jidani, numai pentru idani ».

Ancheta imparțială a fost făcută chiar de jidani. Anul următor, 1921, trei articole au fost publicate în trei țări diferite, astfel încât să se creadă că cei trei autori au acți­onat în mod independent, fără să știe unul de altul. La 25 februarie 1921, The American Hebrew (Evreul American), ziar din New York, a publicat interviul pe care prințesa Catherine Radziwill (născută în 1858, expro­priată de bolșevici) l-a acordat directo­rului publica­ției, rabinul new yorkez Isaac Landmann. Potrivit aces­tui articol, prințesa Radzwill ar fi declarat că PIS fuseseră redactate după Războiul ruso-japonez (1904-1905) și revoluția rusă din același an. Autorul lor ar fi fost Consilierul de Stat Pierre J. Ratchkovsky, șeful poliției secrete rusești din Paris, care le-ar fi scris în colaborare cu agentul său Matei Golovinsky. În iarna lui 1905, cu ocazia trecerii sale prin Paris, acesta de pe urmă i-ar fi prezentat șefului manu­scrisul pe care tocmai îl terminase. Prin PIS, medi­ile conservatoare rusești ar fi urmărit să-l incite pe Nicolae al II-lea contra jidanilor. Pentru a dovedi că văzuse acest manuscris, prințesa Radziwill preciza că pe prima lor pagină exista o pată de cerneală albastră.

La 12 și 13 mai 1921, contele francez Armand de Chayla, publică al doilea articol din seria de trei, de data asta în ziarul rus Posledain Novosti, sub-intitulat franțu­zește Dernières Nouvelles (Ulti­mele știri). Contele Chayla povestea că profesorul Serghei NILUS, pe care îl vizitase în Rusia, în 1905, i-ar fi arătat manu­scrisul PIS, spunând că-l primise de la prietena sa Natalia Afanassievna Komarovsky, căreia Ratchkovsky i l-ar fi dat, la Paris. Pentru a spori credibilitatea articolului său, con­tele Chayla preciza și el că manu­scrisul ar fi avut o pată de cerneală albastră, pe prima pagină. Ulterior s-a dovedit că Chayla preluase povestea petei de cerneală albastră din decla­rațiile prințesei Radziwill.

Al treilea articol, publicat de ziaristul englez Philip Grawes (trei numere consecutive, Times, 16, 17, 18 aug. 1921), susținea că, în timpul unei vizite la Constanti­nopol, ar fi cumpărat, de la un refu­giat rus, cartea aventuri­erului francez Maurice Joly, publicată în 1864 sub titlul Dialogue aux Enfer entre Machiavel et Montesquieu (Dialog în Iad, între Machiavelli și Montesquieu). După o lectură atentă, ziaristul englez și-a dat seama că autorul sau autorii PIS au plagiat pagini întregi din cartea lui Maurice Joly. Cele trei articole conțin multe inexactități flagrante și false declarații. Prințesa Radziwill pretinde că PIS ar fi fost redactate după Războiul ruso-japonez și revoluția din 1905. Între timp s-a aflat însă că PIS (în franceză) ajunseseră în mâinile lui Soukhotin și Stepanov încă din 1895, cu doi ani înaintea primului Congres Mondial Jidovesc, de la Basel. Realizată probabil de Okhrana, copia PIS a ajuns la teologul profesor Serghei NILUS (1901), care le-a tra­dus în rusește și publicat în ziarul Znamia (Stindardul, 1903). De vreme ce PIS au fost publicate în această primă ediție, ele nu pu­­teau fi redactate doi ani mai târziu, în 1905, cum pretinde prințesa Radziwill. Pe de altă parte, consilierul de Stat Piotr J. Ratchkovsky ieșise la pensie în 1902, părăsise Franța, se retrăsese în Rusia, unde murise, în 1910. Așadar, Piotr Ratchkovsky nu mai era la Paris, în 1905. Pe de altă parte, documente autentice și irefutabile au dovedit că Ratchkovsky nu a avut niciodată un subordonat pe nume Golovinsky.

Articolul contelui de Chayla este la fel de inexact. Conform declarațiilor scrise ale fiului lui Serghei A. NILUS, contele Chayla era fiu nelegitim al lui Serghei Nilus, se născuse în 1883, fusese recu­nos­cut în 1905, de acesta și de verișoara/prietena sa Natalia Afanassievna Volodimerov, născută Matveiev (1845-1934), care niciodată nu se numise și nu purtase numele de Komarovsky. Părinții contelui Chayla vizitaseră Franța (1883/1894), fără să fi fost vreodată în relație cu Ratchkovsky. Manu­scrisul PIS, văzut de Chayla în mâinile fiului[3] lui NILUS, era în posesia acestuia încă din 1901, după vizita lui Soukhotin, fără să aibă vreo pată de cerneală albastră, pe prima pagină. Fiul lui Serghei NILUS a respins și celelalte afirmații ale fratelui său vitreg, contele Chayla, numindu-l, în fața Tribunalului din Berna, cum vom vedea, « mincinos perfid » și « calomniator ».

În ce privește declarațiile ziaristului englez Philip Graves, acestea nu conțin decât un singur adevăr, anume că autorul sau autorii Protocoalelor s-au inspirat serios din cartea lui Maurice Joly, din care unele pasaje fuseseră pur și simplu plagiate[4]. Întrucât autorul sau autorii Protocoalelor nu au făcut nicio referință la cartea lui Maurice Joly, el sau ei poartă vina plagiatului. Atât. Nimic mai mult. Plagiatul Protocoalelor nu interesează însă pe nimeni. După cum a recunoscut ziarul Times și după cum este evident, singura și unica problemă era și a rămas dacă Protocoalele au fost într-adevăr redactate de jidani, pentru jidani. Faptul că autorul sau autorii plagiaseră o altă carte nu avea nicio impor­tanță în chestiunea de a ști dacă Protocoalele sunt într-adevăr un program jidovesc de acțiune politică sau, dimpotrivă, o invenție anti-jidănească.

Concluzie : Jidănimea mondială n-a putut dovedi că Protocoalele sunt operă anti-jidănească. Încercările de arunca vina redactării Proto­coalelor pe Ratchkovsky sau Ohrana țaristă au eșuat, falsurile evidente și minciunile prințesei Radziwill și ale contelui Chayla fiind recunoscute de toată lumea.

[1]. Ultimul nepot al lui Georges Boutmy a fost Vladimir Boutmy de Katzman, basarabean din Napadova, deținut politic, vreme de 12 ani, în România comunistă, decedat la Paris în 1995, înhumat la Cimitirul Internațional Thias (sudul Parisului).

[2]. Cele trei zile au fost primele din perioada fierbinte ce a durat zece ani. Între timp s-a răcit dar încă durează. Ea s-a soldat cu asasinarea legală a peste o sută de mii de francezi, în cadrul unui război civil nedeclarat, care a cunoscut diverse etape, a devenit hibrid, durează încă și se va sfârși, probabil, prin prăbușirea Franței, care din creștină va deveni musulmano-animisto-africană, țară de metiși ciocolatii, de rasă incertă. În prima din cele trei zile fierbinți a dispărut Georges Montandon, fondatorul etnologiei. Un comandou s-a prezen­tat la ușa apartamentului, a sunat… ușa s-a deschis, comandoul a tras! Soția lui Georges Montandon a fost ucisă pe loc, iar acesta, grav rănit, a fost luat de ocupanții germani, sfârșindu-și zilele în castelul de la Sigmaringen, fără să poată fi salvat. În același castel Sigmaringen și-a găsit refugiul scriitorul Louis Ferdinand Céline, care a reușit să ajungă în Danemarca, unde a fost întemnițat… pentru a fi protejat!

[3]. Tot ce se poate: intrat în posesia unei copii franțuzești a PIS, teologul-profesor Serghei Nilus a putut-o arăta și probabil a discutat-o cu fiul său legal.

[4]. Raportul de expertiză, al lui Ulrich Fleischhauer (editura U. Bodung, Erfurt, 1935), prezentat Tribunalului din Berna, conține o juxtapunere a textului Protocoalelor și a pasajelor utilizate din « Dialogurile în Iad, ale lui Machiavelii și Montesquieu », opera lui Maurice Joly.

(Va urma)

Spre Anti-Librărie