DIFERITELE DATE DE NAŞTERE ALE LUI ISUS

                                                                                                                                                                                                                                                                Istoria justifică ce vrem. Ea nu ne învaţă nimic, căci conţine totul şi dă din toate.                                                                                                                                                                                                                                                                       Paul Valéry, Regards sur le monde actuel

În cea de a opta zi a lunii aprilie, din anul de graţie 1546, în cea de a IV-a şedinţă, Părinţii Sfântului Sinod din Trento promulgau decretul următor:
« Sfântul Sinod din Trento, ecumenic şi general, convocat în mod legitim de către Sfântul-Duh… declară:

« Că recunoaşte toate Cărţile, atât ale Vechiului cât şi ale Noului Testament, pentru că acelaşi Dumnezeu este Autorul atât al unuia cât şi al celuilalt, ca şi tradi­țiile ce privesc credința şi mora­vurile ca dictate de chiar gura lui Isus-Cristos, sau de către Sfântul-Duh, şi păstrate de Biserica romano-catolică printr-o succe­siune conti­nuă, cu același respect şi aceeași pietate.

« El a considerat potrivit să adauge Catalogul Cărților Sfinte prezentului decret, pentru ca nimeni să nu se poată îndoi în ce privește Cărțile pe care Sfântul Sinod le recunoaște. Iată-le indicate (urmează enumerarea cărților Vechiului şi Noului Testament, lista clasică).

« Dacă vreunul nu acceptă ca sacre şi canonice aceste cărți, cu toate părțile lor, așa cum sunt citite ele în Biserica romano-catolică, şi așa cum sunt ele în vechea Vulgată latină, dacă vreunul nesocotește în mod deliberat această tradiție, să fie anatema (1)».
Cei ce îşi arogă puterea de a expedia oamenii în Iad, dacă nu sunt suficient de docili pentru a primi cu ochii închiși tot ce Părinții sfintelor sinoade pretind a fi decis pentru binele lor, se cuvine, cel puțin, precum într-o orchestră, ca toate instrumentele să fie acordate pe același diapazon, toţi sfinții Părinți, începând cu apostolii și evangheliștii să vorbească aceeași limbă, să nu se contra­zică între ei.

După evanghelistul Matei, Isus s-ar fi născut pe vremea regelui Irod cel Mare:

« Iar dacă s-a născut Isus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele… ». (Mt., II, 1)
« Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el ». (Mt. II, 3).
« Atunci Irod chemând în ascuns pe Magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua… ». (Mt. II, 7).
« Iar luând înștiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în țara lor…». (Mt., II, 12).
« Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: ‘‘Din Egipt am chemat pe Fiul Meu‘‘». (Mt., II, 15).

Să ne oprim aici, să tragem linia şi să facem socoteala. Irod cel Mare a murit în anul 4, era veche. Astfel, după Matei, Isus s-ar fi născut cel puțin cu un an înaintea morții lui Irod, să zicem în anul 5, era veche.

Să trecem acum la evanghelistul Luca, care ne va furniza o surpriză de talie.
« În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August, să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinus ocârmuia Siria. Şi se duceau toți să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David. Ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată.
Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut, la înfăşat şi l-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găz­duire pentru ei ». (Lu., II, 1-7).

Nimic mai clar, nimic nu poate fi contestat: de data asta, Isus s-a născut la Betleem, în Iudea, anul în care Quirinus, guvernatorul Siriei, a efectuat un recensământ, din ordinul împăra­tului Augustus. Acest recensământ este un fapt istoric real, indiscutabil, consemnat de Istorie, a cărui dată precisă este sigură. El a avut loc după detronarea lui Arhelaus, fiul lui Irod, regele Iudeii, după care acesta a fost exilat la Vienne, în Galia, pe valea Rhônului (cf. Flavius Iosif, Antichități iudaice, cărţile XVII şi XVIII).

Avem astfel data precisă, pentru că în cartea sa Războaiele Iudeii (cartea a II-a, capitolul IX), Flavius Iosif ne spune că Arhelaus a fost chemat la Roma, şi detro­nat, de către Cezar. Irod cel Mare fiind mort în anul 4, era veche, adăugând nouă ani găsim că detronarea lui Arhelaus a avut loc în anul 4 sau în anul 5, era noastră.
Aşadar, Isusul din Evanghelia lui Matei are deja unsprezece ani când se naşte, în aceleaşi condiţii şi în acelaşi loc, Isusul Evangheliei lui Luca. Din perspectiva anate­mei Sfântului Sinod ecu­menic din Trento, într-un caz ca şi în celălalt am fi buni pentru Iad, căci nu am avea dreptate.

O zicală spune « Niciodată doi fără trei… ». Efectiv, avem o a treia dată, de la sfântul Irineu, discipol şi auditor, în tinerețea lui, al sfântului Policarp, unul dintre cei patru « Părinți apos­tolici » (care au cunoscut pe Apostoli). De la sfântul Policarp şi, prin acesta, de la « cei Vechi », adică de la primii părinți dintre faimoșii 72 de discipoli, el ştie de la toţi acești martori că « Isus avea peste 50 de ani pe când propovăduia ». « El a murit către cincizeci de ani, aproape de bătrâneţe…».

Răstignit în anul 33 sau 34 al erei noastre, el s-ar fi născut prin anii 16 sau 17 ai erei vechi. Iată-ne departe şi de Matei, şi de Luca. Alte confruntări şi verificări ne permit să considerăm că Irineu este cel ce spune adevărul, fără să-și dea seama de importanța revelației sale. De aceea, vom reține ca dată de naștere a lui Isus anul 16 sau 17, era veche. Bineînțeles, nașterea nu a putut avea loc la Betleem.

Nașterea lui Isus nu a fost totdeauna sărbătorită la 25 decembrie. În absența oricărui document privind această zi de naștere, într-o primă etapă, creștinii au lansat cele mai fanteziste şi mai contradictorii ipoteze. Autorii acestor ipoteze au recurs fără excepție la simbolismul analogic. Niciunul din aceste calcule nu se baza pe vreo documentație istorică sau geografică. Un exemplu stupefiant ne va ajuta să înțelegem valoarea acestui gen de ipoteze.
În « De Pascha compustus », publicat în 243, al cărui manuscris s-a pierdut dar textul este anexat ca apendice la scrierile sfântului Ciprian, fără să fie însă de acesta, găsim următoarea argumentare:

Mai întâi este « evident » că prima zi a Creației, conform Genezei, ziua în care Dumnezeu a creat lumina şi a separat-o de întuneric, nu poate fi decât 25 martie, data echinoxului de primăvară, pe atunci, momentul în care ziua şi noaptea sunt egale.

Totuși, autorul uită să ne spună cum se face că orbita Pământului în jurul Soarelui, solstiţiile, echinocţiile, elemente imaginare şi convenţionale, au putut exista înaintea existenței Soarelui şi a Pământului.

Aşa stând lucrurile şi pentru că Dumnezeu a creat Soarele în a patra zi a Genezei, adăugăm trei zile şi ajungem la 28 martie. Întrucât lui Cristos i se spune « soarele justiției », el nu s-a putut naște decât în aceeași zi cu soarele cosmic, adică la 28 martie.

Genul acesta de calcule foarte ingenioase a suscitat multe gelozii, deşi, precum se ştie, creștinii se iubesc între ei, nu glumă! Hippolyte, de exemplu, stabileşte că Cristos s-a născut la 2 aprilie, sau la 2 ianuarie, după cum genesis se traduce prin naștere sau prin concepție.
Operațiunile aritmetice ale lui Hippolyte s-au dovedit false din cauza anului lunar mai scurt cu nouă ore, ceea ce i-a falsificat toate calculele. Hippolyte reîncepu de la zero şi ajunse la o dată total diferită.

Pe de altă parte, descoperind că Arca alianței numără cinci coți şi jumătate ca total al dimensiunilor sale, ingeniosul Hippolyte ştiind că Isus-Cristos este noua Arcă a alianței, a stabilit că el nu s-a putut naște decât în anul 5500 de la crearea lumii. El ar fi murit la 25 martie, în anul 29, şi ar fi fost conceput cu 33 de ani mai înainte (33 de ani fiind durata anului tropic) şi s-ar fi născut nouă luni mai târziu, adică la 25 decembrie.
Trebuie să recunoaștem că această alegere nu este prea fericită. Cu tot romantismul pe care diversele biserici l-au ataşat acestei date hivernale, şi cu tot ce a putut adăuga imaginaţia populară, sufletele pioase ce îşi imaginează diversele modalităţi de naştere a lui Isus, ignorând că această dată este exact ziua nativităţii împăra­tului Nero, de data asta fără nicio urmă de îndoială.

În cartea a VI-a din Viaţa celor Doisprezece Cezari, a lui Suetonius, citim că « Nero s-a născut la Antium, nouă luni după moartea lui Tiberiu, optsprezece zile înaintea calendelor lui ianuarie, exact în momentul răsăritului soarelui, astfel că razele acestuia au căzut pe el aproape înainte de a atinge pământul ».
Antium este un vechi oraş din Latium, unde se zice că s-ar fi refugiat Coriolan, pe durata exilului său. De asemenea, Antium este locul de naştere al lui Caligula şi, după cum am văzut, nu mai puţin al lui Lucius Domitius Ahenobarbus, împărat sub numele de Nero Cezar.

De altfel, Nero se găsea chiar la Antium, când a izbucnit incendiul din Roma, în anul 64. Înştiințat cu întârziere, nu a putut sosi la Roma decât patru zile după incen­diu, ceea ce, pentru majoritatea istoricilor, arată că el nu a avut şi nu poate să aibă nicio responsabilitate în privința incendiului. De altfel, el a luat imediat toate măsu­rile în favoarea sinistraților, punându-le la dispoziție propriile sale grădini, pentru a se adăposti.

Să reluăm însă data lui Suetonius, privind nașterea lui Nero, adică optsprezece zile înaintea calendelor lui ianuarie. Ajungem astfel la 14 decembrie, pe calendarul iulian. Adăugând cele unspre­zece zile ale reformei gregoriene, cădem exact pe 25 decembrie.

Se înţelege că apologetul creştin Arnobe (către 296) ironizează păgânii pentru că sărbătoresc ziua de naştere a unui zeu, considerând că este sub demnitatea unui zeu să îşi socotească viaţa de la o anumită zi. Nici creştinii însă nu erau mai breji. Clement din Alexandria se distrează pe seama celor ce caută nu numai anul ba chiar şi ziua de naştere a lui Cristos, întrebându-se, de altfel, ce încredere putem avea în aceste calcule ce cad pe 19 aprilie, pe 20 mai sau pe alte date.

Este însă sigur că vreme de aproape patru secole naşterea lui Isus s-a sărbătorit şi la 25 decembrie, şi la 6 ianuarie, la 28 martie, 19 aprilie şi 20 mai.
Abia în secolul al IV-lea, constatând imensa popularitate a cultului lui Mithra, « Sol invictus » sau soarele neînvins, Biserica găsi de cuviinţă să facă ceva pentru a-şi însuşii fervoarea populară, confundând data presupusei naşteri a lui Isus cu aceea a « Noii Lumini » ce începe exact odată cu urcarea soarelui pe orbita lui. Pentru unii şi pentru alţii, venită din profunzimile Iranului, vechea formulă liturgică era încă valabilă: « Sol novus oritur…», un soare nou se născuse.
Astfel a fost fixată în mod irevocabil data până atunci flotantă şi fără bază istorică valabilă, a naşterii lui Isus, perpetuându-se sub un nume nou sărbătoarea « Soa­relui neînvins », a lui « Sol invictus », pe care Biserica a vrut să o şteargă din istorie.

Nu putem termina șirul contradicţiilor naşterii lui Isus şi a împrejurărilor respective, fără să menţionăm faimoasa legendă a « Masacrului inocenţilor ».
Un singur evanghelist menţionează acest fapt, Matei, care situează naşterea lui Isus « în zilele regelui Irod », după cum am văzut. Relatând aceeaşi nativitate, Luca nu vorbeşte despre asta, ceea ce se înţelege, din moment ce el o situează doisprezece ani mai târziu, « pe vremea Recensământului ». Irod fiind mort de doisprezece ani, nu i se mai poate imputa o astfel de crimă. Ceilalţi doi evanghelişti, Marcu şi Ioan, nu vorbesc despre tinereţea lui Isus, naraţiunea lor începând cu primele zile ale activităţii lui mesianice.

Se pare că acest masacru nu s-a prezentat sub un aspect istoric concret. În Isus în timpul său, Daniel-Rops spune următoarele:
« Acest ‘‘Masacru al Inocenţilor‘‘, după formula consacrată, nu pare deloc incompatibil cu ceea ce ştim despre caracterul lui Irod. Probabil că aşa ceva părea Anticilor mai puţin oribil decât nouă. Suetonius s-a făcut ecoul unei poveşti potrivit căreia puţin înaintea naşterii lui Augustus, avertizat prin ceva semne că se va naşte un copil ce va domni cândva peste Roma, Senatul roman ar fi declarat un masacru analog ».

Nu ştim pe care versiune din Suetonius, Daniel-Rops a întâlnit această aluzie, pe care o califică el însuşi de poveste, de vreme ce acest fapt nu este menţionat în Viaţa celor doisprezece Cezari, la capitolul al doilea, rezervat lui Augustus. Cât despre atribuirea unui astfel de gest lui Irod, Daniel-Rops nu îl confirmă, deşi îl consideră posibil, având în vedere cruzimea lui Irod, ceea ce este evident.

Iată ce spune evanghelistul Matei despre acest masacru imaginar: « Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi trimiţând a ucis pe toţi prun­cii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit ceea ce spusese Ieremia proorocul:
‘‘Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt‘‘». (Mt. II, 16-18).
O primă contradicţie: De vreme ce Irod « se informase cu grijă » în ce priveşte data naşterii, la care Magii asistaseră, conduşi de steaua miraculoasă, uciderea noilor născuţi din Betleem, cu o aproximaţie de două sau trei luni, ar fi fost suficientă, fără să fie nevoie de a merge cu doi ani în urmă. Prezentarea aceasta tinde să afirme că deja trecuseră doi ani de la vizita Magilor şi plecarea lor secretă, deşi, dimpotrivă, Matei îi face să plece imediat în ţara lor.

Pe de altă parte, Rama se găsea pe teritoriul tribului Benjamin, iar Betleem pe cel al lui Iuda, primul oraş fiind foarte la nord-vestul Ierusalimului, iar al doilea la sud-est. Între cele două oraşe erau cam cincizeci de kilometri, în zbor de pasăre. Apoi, altă belea, Ieremia nu vorbeşte de masacru ci de deportare:
« Aşa zice Domul: Glas se aude în Rama, bocet şi plângere amară. Rahila îşi plânge copiii şi nu vrea să se mângâie de copiii săi, care nu mai sunt. Aşa zice Domul: înfrânează-ţi glasul de bocet şi ochii de lacrimi, că vei avea plată pentru munca ta, zice Domnul, şi ei se vor întoarce din ţara duşmană. Este nădejde pentru viitorul tău, zice Domnul, că fii tăi se vor întoarce în hotarele lor ». (Mt. XXXI, 15-17).

Efectiv, puţin după profeţia lui Ieremia, anunţând cucerirea Ierusalimului, în iulie 587, Nebuzardan, generalul lui Nabucodonosor, se înstăpâneşte peste cetatea sfântă şi toată populaţia Iudeii este deportată la Babilon, de unde nu va reveni decât în 536, după căderea Imperiului babilonian sub jugul persan al lui Cirus, după cum profeţise Ieremia.

Trebuie foarte multă bunăvoinţă, pentru a vedea în această profeţie masacrul pruncilor din Betleem, dintre care unul ar fi putut deveni rege!
Dându-şi seama de această imposibilitate, anumiţi exegeţi au recurs la profeţia lui Miheea, pentru a găsi masacrul la care ţineau ca la ochii din cap, pentru că inexistenţa lui făcea din evanghe­listul Matei un falsificator al istoriei:

« Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele Veşniciei. Pentru aceasta îi va lăsa până în vremea când aceea ce trebuie să nască va naşte. Atunci rămăşiţa fraţilor săi se va întoarce la fii lui Israel ». (Mi., V, 1-2).

Profetul Miheia era din tribul lui Iuda, din satul Morascheti, situat vizavi de Eleuteropolis. El a trăit în jurul lui 758, era veche, cu peste un secol înaintea lui Ieremia. Odată în plus, el face aluzie la viitoarea deportare la Babilon, nu la masacrul noilor născuţi din Betleem.

Aşadar, nicio profeţie nu anunţă acest fapt. Fără îndoială, după cum recunoaşte Daniel-Rops, Irod ar fi fost capabil… Totuşi, nu îi putem imputa acestuia crime imagi­nare, realitatea este sufi­ci­entă, fără acest masacru. Cei ce încă se îndoiesc n-au decât să îşi amintească de cărţile XVI şi XVII din Antichităţile iudaice ale lui Flavius Iopsif, care vorbind de acest rege nu îi cântă în strună şi nu îi uită niciuna dintre crimele sale. Flavius Iosif nu vorbeşte însă despre vreun masacru al copiilor. Nicanor, lăudător de profesie, justifică toate persecuţiile şi răutăţile tiranului idumean, dar nu are nicio nevoie să-l scuze, pentru că  ignoră acest masacru.
Care sunt însă textele, de care dispunem în manuscrise originale, şi pe care le putem considera ca atestând indiscutabil această legendă? Să aruncăm încă o privire pe lista manuscriselor evanghelice, canonice şi apocrife, de care dispunem.

Mai întâi avem manuscrisul Codex Sinaiticus care, oficial, este din secolul IV; apoi unul dintre cele cincizeci de manuscrise ale lui Eusebiu din Cezareea, rapor­tează că, pentru împăratul Constantin şi din ordinul său, a fost transcris către anul 331. Împăratul distribuia aceste copii principalelor biserici din imperiu, evident în scopul unificării autocratice a tradiţiei creştine născânde. Între altele, Codex Sinaiticus conţine Noul Testament în întregime, deci şi episodul « Masacrului Inocenţilor » în Matei (II, 16-18).
Codex Vaticanus este şi el, oficial, tot din secolul IV. Împăratul Constantin ar fi primit un anumit număr de exemplare de la sfântul Atanasie, către anul 340. Codex Vaticanus conţine şi el întreg Noul Testament, deci şi pasajul cu pricina, al evanghelistului Matei (2).

Vine la rând Codex Alexandrinus, din secolul al V-lea. După Soden, acest text ar fi prototipul recenziei lui Lucian din Antiohia (mort către 311-312), dar textul Evangheliilor ar fi mai puţin bun. Lipseşte Matei aproape tot (de la I, 1 la XXV, 5) deci şi povestea Masacrului Inocenţilor, dar aceasta nu dovedeşte că el ar fi lipsit din partea mai vastă, care s-a pierdut.
Cât despre papirusuri, între acestea avem fragmente, cele mai vechi datând din secolul III, din care însă lipsește al II-lea capitol din Matei, ceea ce ne împiedică să spunem ceva precis.

Concluzie:

Reţinem că, în ciuda tăcerii lui Flavius Iosif şi a lui Nicanor, în ciuda trucajului deliberat al profeţiilor relative, chipurile, la masacru ca atare, aşa cum îl prezintă Matei, trebuie să admitem că Luca s-a înşelat, iar Isus nu s-a născut « pe vremea Recensământului lui Quirinus », ci cu doisprezece ani mai înainte, ceea ce înseamnă că nu a murit la treizeci şi trei de ani, ci către patruzeci şi cinci de ani.

Aşa stând lucrurile, ce încredere putem avea în poveştile disparate, incoerente şi contradictorii, pe care le-am văzut? Mai veche sau mai nouă, Istoria se scrie pe bază de documente, nu pe bază de legende! Numeroşi exegeţi protestanţi şi catolici afirmă acum că « Evangheliile nu sunt descrieri istorice », că ele sunt texte pur şi simplu relative la o « revelaţie spirituală ».
În acest caz, ce se alege de concepţia miraculoasă, despre încarnare, minuni, învierea, înălţarea la ceruri? Viziunea aceasta ne pune în faţa unor noi contradicţii.

 

Spre Anti-Librărie

---

(1). Cardinal Pallavicini, „Histoire du Concile de Trente”, vol. I, pag. 20, în Dictionnaire des Conciles, al Abatelui Migne.                                                                           (2). Aceste copii « conforme » ale Evangheliilor erau trimise, în serii de 50, bisericilor din imperiu. Ele constituie dovada celor pe care le vom afirma fără încetare, cu privire la scribii anonimi din secolul al IV-lea…