PROIECTUL NUREMBERG II – PRIMA ÎNFĂȚIȘARE

 

 

 

 

 

 

PROIECTUL NUREMBERG II

Prima  Înfățișare în fața Tribunalului Popoarelor

 

Zăpada cădea peste Nuremberg când, pe 21 decembrie, preşedintele Schoepf declară deschisă prima ședință sau înfăţişare a tribunalului. În ajun, el fusese ales preşedinte, avându-i ca asesori pe Joyce Spencer şi Leone Brignano. Stanislas Lubski fusese ales în funcţia de procuror general sau acuzator public. Lângă mine, pe banca rezervată presei, se găseau mai mulţi ziarişti, majoritatea francezi şi prieteni pe care îi invitasem personal, fără să ţin cont de apartenenţa la vreun partid, nici de opiniile lor de orice fel.

După aceleaşi criterii fuseseră aleşi juraţii tribunalului, eventuala aparte­nenţă politică a vreunuia dintre ei neavând nicio importanţă şi neinteresând pe nimeni. Câţiva Nemți necunoscuţi intra­seră spontan în sală, probabil pentru a profita de căldura agreabilă din aula tribunalului. Noi nu făcuserăm nicio publicitate pentru a atrage pe cineva, fără să ne preocupe faptul sigur că, printre aceşti necunos­cuţi, se afla şi vreun reprezentant al poliţiei gân­dirii din Germania Federală, devenită, după război, o curioasă colonie anglo-franco-sovieto-americană.

Preşedintele Schoepf începu printr-un scurt discurs :

– Domnilor juraţi, ne cunoaştem de câtva timp, aşa că nu vă voi ţine un discurs. Ca tribunal popular, reprezentând cât mai bine posibil noua Europă ce aspiră şi pretinde a se deosebi de cea veche, avem de judecat un om deja judecat şi condamnat drept criminal de către tribunalul anglo-franco-sovieto-american de la Nuremberg, în 1946. Misiunea sau datoria noastră istorică este să confir­măm sau să casăm această sentinţă, eventual să desemnăm alţi vinovaţi.

Domnule acuzator public, aveţi cuvântul.

Acuzatorul public Stanislas Lubski – Domnilor, din studiile istoricilor rezultă că delictele şi crimele lui Hitler contra omeniri apasă mai ales popo­rul jidovesc. Nu are nicio importanţă că, astăzi, cifra de şase milioane de victime este contestată de toată lumea. Chiar dacă Hitler nu ar fi distrus decât cincizeci, cinci sau chiar un singur Jidan, el trebuie să răspundă pentru asta, în faţa tribunalului nostru şi a istoriei.

Tribunalul popular judecă astăzi recursul lui Hitler şi al subal­ternilor lui, al întregului popor german, recurs introdus de instanţa supremă a istoriei şi a întregii omeniri. Aş dori ca tribunalul să judece fondul acestei chestiuni complexe, să ne explice cum se face că un Austriac oarecare, favorizat de şansa şi de steaua lui de pe cer, a reuşit să ajungă în frun­tea pira­midei sociale a unui popor de zeci de milioane de oameni, să deţină o putere exorbitantă, pe care în loc să o folosească cu înţelepciune şi clemenţă a transformat-o în ură contra popo­rului jidănesc, care, precum se spune, nu îi făcuse niciun rău. Când şi în ce împrejurări, cancelarul Adolf Hitler a devenit antisemit ?

Unul dintre juraţii supleanţi ceru cuvântul.

Georg Krefka – Chestiunea pusă de acuzatorul public mi se pare pertinentă, căci antisemitismul nu este o boală eredi­tară ca sifilisul sau hemofilia. Totuşi, acest antisemitism este o stare endemică, permanentă, în cadrul societăţilor pe care constrângerile de natură geopolitică le menţin în contact cu comunităţile jidoveşti.

Antisemitismul există şi în Ucraina, ţara dumneavoastră, domnule Acuzator public, în Olanda, Polonia, Arabia, Africa de Nord, în Alzacia – nu-i aşa domnule preşedinte şi onorat tribunal ? Aşadar există un antisemitism pe care în ciuda legii dezvoltării separate a popoarelor sau poate chiar din cauza acesteia îl putem consi­dera ereditar : ghetoul sau chibuțul jidovesc de o parte, satul Europenilor sau medina arabo-magrebină de cealaltă, Jidanii zăvorându-se ei înşişi în primul, iar ţăranii europeni şi felahii musulmani în cel de al doilea, unii şi alţii căutând echilibrul necesar pentru a reduce la minim punerile la punct numite pogromuri, ce cad totdeauna pe capul Jidanilor.

În ţările ce nu cunosc dezvol­tarea separată a popoarelor, « apartheidul», cum i se spune, antisemitismul este ceva ocazional, care apare în chiar cadrul luptei popoarelor pentru existenţă, Jidanii fiind la fel de vino­vaţi sau nevinovaţi ca toate celelalte popoare. Nimeni nu are însă monopolul nevinovăţiei. Micul buticar european sau arab devine antisemit pentru că Şloimi sau Iţic, Jidanul african sau askenaz, face ce face şi reuşeşte mai bine în gheşefturile lui. Evident, buticarul musulman sau creştin uită că Iţic, Şloimi și alții muncesc probabil din greu, zi şi noapte, în ciuda legendei răspândite de antisemiţi, după care Jidanul nu munceşte niciodată, altfel n-ar avea timp să câştige !

Hitler însă n-a fost niciodată în situaţia unui modest buticar iar acuzatorul public are tot dreptul să se întrebe cum a devenit el antisemit ? Avocatul inculpatului ar putea, probabil, să ne lămurească în această privinţă.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Onorat tribunal şi domnilor juraţi, afirmaţia mea o să vă mire. Totuşi, vă rog să îmi permiteţi să spun şi să susţin că lui Hitler i-au trebuit peste cincisprezece ani, pentru a deveni antisemit !

Preşedintele Schoepf – Pe ce se bazează precizia din afirmaţia dumneavoastră ?

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Pe chiar mărturia scrisă a clientului meu, pe care oricine o poate verifica în Mein Kampf.

Preşedintele Schoepf – Tribunalul respinge acest gen de dovadă, întrucât este vorba de o carte scrisă chiar de către inculpat.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Desigur, domnule preşedinte şi onorat tribunal, inculpatul ce face recurs, a scris, într-adevăr, această carte. Mein Kampf are însă un merit incon­testabil, pe care nimeni încă nu i l-a contestat : de fiecare dată când Hitler a expus, în Mein Kampf, una sau alta dintre ideile sale politice sau sociale, el le-a aplicat apoi cu toată rigoarea, până la ultimele lor consecinţe, când puterea i-a pus la dispo­ziţie mijloacele necesare în acest scop. Această sinceritate putea fi o subtilă formă de machia­velism, ce nu este însă ceva nou printre mincinoşii de profesie care sunt politicienii, adesea căzuţi în cursa spontaneităţii şi bunei credinţe a clientului meu. Eu nu caut însă dovezi, în Mein Kampf, cum credeţi dumneavoastră. În această carte nu caut decât fapte şi elemente capabile să arunce o lumină asupra unor impor­tante evenimente, să le lămurească pe acestea.

Preşedintele Schoepf – Din acest punct de vedere, tribunalul admite Mein Kampf, ca mărturie scrisă de chiar mâna inculpatului.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – La vârsta de cincisprezece ani, pe când se găsea la Realschule din Linz, Hitler ne spune că nu existau decât foarte puţini Jidani în acest oraş, pe care, de altfel, el îi credea Germani. Pe atunci, ideile şi consideraţiile defavorabile ale unora, cu privire la Jidani, inspirau chiar anti­patie clientului meu, una ce mer­gea, citez, « până aproape de oroare ».

Pentru a nu-i obliga pe domnii juraţi să urmărească referinţe după referinţe, ce ar putea complica dezba­terile onoratului tribunal, le vărs pe toate acestea la dosarul apărării clientului meu, pe care fiecare îl va putea consulta[1]. Când a ajuns la Viena, clientul meu încă nu devenise antisemit. El nu face însă niciun secret din modul cum avea să devină. Mai întâi, a intervenit contactul fizic cu Jidanii din capitala Impe­riului Austro-Ungar, majoritatea veniţi din Răsărit. Se înţelege că aceştia nu puteau fi tocmai simpatici, ieşiţi cum erau din mizeria ghetourilor galiţiene, basarabene, polo­neze şi rutene, de unde îşi luaseră tălpăşiţa către Vest[2].

Juratul Karl Verschaeve – Toată lumea ştie că Hitler a fost un artist. Că ar fi devenit însă antisemit pe baza unor simple consideraţii estetice mi se pare cam tras de păr. Ce ziceţi, domnule avocat ?

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Hitler a devenit antisemit din motive mult mai profunde. Desigur, o fi fost şi el tras pe sfoară de negustorii de tablouri din Viena, toţi jidani, bineînţeles. Asta însă nu ar fi ajuns pentru determinarea orientării ideologice a unui om care în conduita sa politică nu s-a lăsat niciodată influenţat de viaţa sa privată[3].

Anti­semitismul lui Hitler s-a născut din rasismul său. Între oameni, ca şi între animale, două rase dife­rite, ce se găsesc pe acelaşi teritoriu, se duce o luptă pe viaţă şi pe moarte, până ce una dintre ele rămâne stăpână absolută pe tere­nul respectiv. La vremea respectivă, Jidanii ocupau toate posturile de orientare a presei, literaturii, artei, politicii, vieţii sociale, moravurilor şi moralei private ca şi a celei publice. Clientul meu considera că rasa jidovească subminează popoarele germanice, care aveau o cu totul altă concepţie despre lume şi viaţă, cu intenţia de a le lua locul.

Juratul Charles Zermatten – Găsesc că avocatul lui Hitler comite o eroare vorbind de rasa jidovească, ca şi cielntul său de altfel, în Mein Kampf. Nu există o rasă jidovească, ci numai un popor jidovesc. Astăzi, noţi­unea de rasă este definită în mod ştiin­ţific, ca « grup biologic a cărui omogenitate relativă este produs al selec­ţiei naturale, ce îi furnizează o bază suficientă pentru o tentativă de evoluţie dirijată, adică o selecţie volun­tară, anticipată[4]».

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Poporul jidovesc confirmă această definiţie, domnule Zermatten. Pornind de la originalitatea lui relativă din momentul când a părăsit spaţiul său iniţial, de metisaj afro-asiatic, la începutul erei noastre, el nu a încetat să evolueze voluntar într-un sens tot mai jidovesc. Subliniez ceea ce se petrece astăzi în Statul Israel, ale cărui legi definesc naţionalitatea jidovească funcţie de burta mamei, singura acreditată să perpetueze naţia jidovească, bine definită din punct de vedere biologic.

Preşedintele Schoepf – Domnilor, să nu ne depărtăm de subiectul nostru. Că Jidanii sunt o rasă sau o etnie, un popor sau o comunitate religioasă, asta nu interesează tribunalul nostru.

Avocatul lui hitler, Georg Kleist – Nu sunt de acord cu acest punct de vedere, Domnule preşedinte. Rolul meu aici constă în a-l apăra pe Hitler contra lui Iuda. Dându-mi silinţa să-l prezint pe Hitler aşa cum a fost şi a devenit el, adică în lumina adevărului, voi fi în măsură să-l plasez şi pe Iuda tot pe linia adevărului, adică în lumina lui echivalentă. Obiecti­vitatea nu este divizibilă. Revin la ideea ce dezvoltam când domnul jurat a ridicat chestiunea rasei.

Plecând de la o poziţie absolut neutră şi aproape favorabilă Jidanilor, până ce a atins vârsta de şasesprezece, poate optsprezece ani, Hitler a deve­nit antisemit în urma contactului cu Jidanii din Viena, foarte activi şi numeroşi. Mai întâi, el a disociat noţiunea de rasă jidovească sau, dacă preferaţi, de popor jidovesc – le-a disociat pe acestea de religia iudaică, pe care lumea întreagă o consideră determinantă pentru specifi­citatea acestui popor.

Ceea ce spune clientul meu în Mein Kampf[5] este confirmat de unele înalte personalităţi jido­veşti, pe cât de sincere, pe atât de documentate în această chestiune[6]. Apoi, judecând nu după interesul sau gusturile lui personale, ci în calitate de viitor conducător al rasei germane, vocaţie ce deja înflorea pe buzele lui, el i-a condamnat pe Jidani din cauza naţionalis­mului lor profitabil şi exclusiv, din cauza eticii şi esteticii degradante pe care o impuneau Austriei, graţie dominaţiei lor asupra presei, artei şi literaturii acesteia[7].

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Onorat tribunal, domnule preşedinte, domnilor juraţi. Confratele meu asigură apărarea celui ce nu poate fi nicicum apărat, Adolf Hitler. El ne-a explicat cum şi în ce fel a devenit antisemit cel mai mare criminal din toate timpurile şi ne-a prezentat în mod obiectiv evoluţia şi conduita lui Hitler. Vă pot asigura de aceasta, întrucât şi eu am studiat Mein Kampf.  Oricine are dreptul să studieze Mein Kampf, oricine are dreptul să devină antisemit…

Un jurat ce nu s-a putut abţine :

– Dar nu şi să o spună public. Cel puţin după 1939. Mai ales după 1945, Jidanii s-au aranjat astfel încât parlamentele Europei au votat legi şi ordonanţe de urgenţă ce restrâng drastic libertatea popoarelor şi drepturile fundamentale ale omului, sub pretextul că dezbaterile pe teme politice, rasiale sau religioase ar înteţi ura popoarelor contra lor. Aceste legi şi ordonanţe guvernamentale liberticide şi scelerate au fost promulgate în interesul exclusiv al jidănimii…

Preşedintele Schoepf – Vă rog să încetaţi, domnule Guadamur. Regulamentul tribunalului nu permite niciun fel de controverse politice. Avocatul lui Iuda are cuvântul.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Spuneam că toată lumea are dreptul să devină antisemită. De două mii de ani, omenirea nu s-a privat de acest drept. Hitler a pretins că antisemitismul a servit totdea­una intereselor jidoveşti[8]. Trec peste asta! Ceea ce doresc să supun judecăţii tribunalului poate fi rezu­mat astfel : antisemitismul conferă oare cuiva dreptul de viaţă şi de moarte asupra poporului jidănesc ?

Preşedintele Schoepf – Răspunsul va fi dat în sentinţa tribunalului.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Onorat tribunal, domnule preşedinte, pot furniza imediat elemen­tele de răs­puns. Mai întâi, clientul meu nu şi-a arogat niciodată dreptul de viaţă şi de moarte asupra poporului jidovesc. Voi dovedi acest lucru. În al doilea rând, antisemitismul Führerului se baza pe dreptul de legitimă apărare.

Avocatul lui Iuda ridică braţele către cer iar în sală se auziră murmure, între care vocea unui ziarist:

– Kleist nu este avocat ci agent al Gestapoului!!!

Preşedintele Schoepf – Domnule Ziegler, vă rog să părăsiţi sala de judecată. Tribunalul nu poate să admită insultarea avocatului lui Hitler şi al celui de al III-lea Reich.

Colegul meu de breaslă îşi închise carnetul de note şi roşu ca racul o luă către ieşirea din sală. Şedinţa fu reluată într-o atmosferă fierbinte.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Hitler nu a manifestat niciodată intenţia de a distruge poporul jidovesc.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Vorbiţi-ne un pic despre « soluţia finală».

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Cu plăcere ! Mult înainte de război, clientul meu a vorbit adesea de soluţia finală – aşadar nu numai în zilele tragice ale războiului, când împrejurările ar fi putut sili un şef de Stat să se gândească şi la soluţii disperate. Pentru Hitler, soluţia finală a chestiunii jidoveşti consta în normalizarea existenţei acestui popor, ce urma să se adune undeva, să nu mai trăiască împrăştiat printre popoare, să se fixeze pe un pământ, pe care să-l cultive, să trăiască din produsele muncii lui, ca toate popoarele lumii.

Pentru clientul meu, soluţia finală însemna că jidăni­mea trebuie să înceteze de a parazita alte popoare. Hitler nu a avut niciodată în vedere alt gen de soluţie finală. Voi dovedi acest lucru. Constat cu stupoare că aşa zisul tribunal de la Nuremberg a pescuit o simplă expresie, pe care a izolat-o din contextul ei. Toate inchiziţiile din istorie au procedat la fel !

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Dacă nu mă înşel, aţi fost nazist, dragul meu confrate. Nu cumva aţi şi rămas ?

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Perfect !

Preşedintele Schoepf – Domnilor, şedinţa tribunalului este suspendată.

Preşedintele dorea să menţină calmul desăvârşit al dezba­terilor tribunalului. Nu este însă exclus să îi fi fost un pic foame. Tribunalul luă prânzul la restaurantul Bären. În ce mă priveşte, împreună cu Ben Sion şi amicul Brentford am acceptat invitaţia unui diplomat american. Câţiva juraţi şi o serie de ziarişti se împrăştiară prin diversele restaurante ale oraşului. Continua să ningă iar vântul plia cu oarecare forţă perdelele ce închideau perspectivele mai îndepărtate ale oraşului. Avocatul diamantarilor din Rotterdam rupse tăcerea noastră, cufundaţi cum eram în citirea meniului :

– Ninge mai tare decât în scena din filmul nazist Jidanul Süss, când nefericitul jidan este spânzurat închis în cuşca lui metalică. Aşa ceva nu vom mai vedea niciodată !

– Cine poate şti ? Uneori, istoria se repetă !

La orele cincisprezece ne-am regăsit în aula tribunalului, iar după câteva minute şedinţa acestuia s-a reluat într-o atmosferă redevenită normală.

Preşedintele Schoepf Avocatul lui Hitler ne-a explicat, în dimineaţa asta, cum şi în ce fel clientul său a trecut de la indiferenţă la antisemitism, dându-ne în acest sens câteva elemente justificative. Fără să îl aprobe, tribunalul admite faptul existenţei antisemitismului, fără să înţeleagă însă cum se face că un Austriac, moderat prin definiţie, a putut ajunge astfel la sistemul de guvernare ce a cuprins optzeci de milioane de Germani, într-un război de proporţii enorme, ce părea să justifice exact acest antisemitism. Totuşi, în spusele avocatului celui de al III-lea Reich, tribunalul a remarcat o frază insolită despre faptul că, în faţa poporului jidănesc, Hitler se considera în stare de legitimă apărare. Pe ce vă bazaţi, domnule avocat, când utilizaţi acest argument?

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Mă bazez pe existenţa Protocoalelor Înţelepţilor Sionului, un fel de planuri de strate­gie şi tactică în războiul secret pe care Jidanii îl duc de secole contra Goimilor, adică împotriva tuturor celorlalte popoare ale lumii. Aceste Protocoale sau documente nu sunt cunoscute decât de la începutul secolului.

Creştinii s-au apărat de mult contra lor, fără să le cunoască existenţa şi fără să se înşele. După cel de al II-lea Război mondial, pe care l-au câştigat, Jidanii au devenit mult mai puternici şi continuă culpabili­zarea măsurilor de apărare luate de Hitler contra Protocoa­lelor Înţelepţilor Sionului, pe care, spre deosebire de papi şi de diversele capete încoronate, el le-a cunoscut foarte bine.

Mari specialişti în minciuni ideologice şi manipularea popoarelor, Jidanii practică încă din Evul Mediu o inversiune de respon­sabilităţi ce le permite astăzi, de exemplu, să se prezinte drept un popor absolut ino­cent, curat ca lacrima Fecioarei, popor ce nu poate fi vinovat de crimele ce i-au fost reproşate  de către creştini, de-a lungul secolelor şi, în preajma războiului, de către Hitler.

Acuzatorul public Loubski – Hitler a citit oare Protocoalele Înţelepţilor Sionului ?

Avocatul lui Hitler Georg Kleist – Evident. Hitler le-a citit şi răscitit, după cum o spune limpede în Mein Kampf[9].

Juratul Leone Brignano – Am încercat să citesc aceste Protocoale, ce mi se par rău scrise şi plicti­coase. Nu am avut curajul să duc lectura până la capăt.

Juratul Ante Kozica – Eu le-am citit în întregime. Pretenţiile şi enormităţile formulate de Jidani mi se par atât de deplasate încât mi-e greu să cred că este vorba de planul unei acţiunii continue, discrete şi autentice.

Juratul Saronen – Aud pentru prima dată de aceste Protocoale. Avocatul celui de al III-lea Reich poate oare rezuma substanţa acestor documente, ce justifică starea de legitimă apărare a lui Adolf Hitler?

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Perfect! Întâi depun însă aceste douăsprezece exemplare ale Protocoalelor Înţelep­ţilor Sionului la dosarul dezbaterii onoratului tribunal, astfel încât juraţii şi cei interesaţi să le poată studia în voie. Le rezum imediat[10], mai întâi printr-un citat care stabileşte caracterul criminal al planului jidovesc de dominaţie mon­dială. Onorat tribunal, Domnilor, vă rog să ascultaţi:

« Ambiţia noastră este fără de limite. Suntem însetaţi de o răzbunare teribilă. Ura noastră arde ca focul. Teroarea ce ţâşneşte din noi învăluie întregul univers. Oameni de toate opiniile, partizanii tuturor doctrinelor lucrează pentru noi : cei ce aspiră să restaureze diversele monarhii, demagogii, comuniştii, toate categoriile de utopişti. Pe toţi i-am înhămat şi pus la treabă, fiecare dintre aceştia sapă ultimele resturi de autoritate ale ordinii existente. Toate guvernele sunt depăşite de manevrele noastre. Toate guvernele cerşesc pacea şi pentru a o obţine sunt gata de orice sacrificii. Nu le vom acorda-o însă până ce nu îşi vor recunoaşte public şi pe faţă supuşenia absolută în faţa guvernului nostru super-mondial[11]».

Iată deci, onorat tribunal, spiritul în care Jidanii se războ­iesc cu întreaga lume, având însă tupeul să se prezinte drept victime inocente şi neputincioase ale lui Hitler. Domnule preşedinte, domnilor juraţi, nu vi se pare că descoperind aceste intenţii perfide, clientul meu a dovedit o mare lucidi­tate şi a avut tot drep­tul să se considere în stare de legitimă apărare, acest lucru fiind perfect valabil nu numai în ce priveşte poporul german ci toate popoarele lumii, conduse, în general, de guverne trădătoare şi corupte?

Preşedintele Schoepf – Avocatul lui Iuda are cuvântul.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Onorat tribunal, venerabil preşedinte, Domnilor juraţi, am ascul­tat cu infinită răbdare avocatul părţii adverse şi înţeleg foarte bine unde vrea el să ajungă. Deşi par fără de fisură, argumentele lui nu fac nici doi bani. De ce? Faimoasele Protocoale ale Înţelep­ţilor Sionului sunt false. Este vorba de un fals comis de poliţia ţaristă, pentru a face ca nemulţumirea popoarelor Rusiei să cadă pe Jidani. În Rusia ţaristă, antisemitismul a fost totdeauna conceput astfel, devenind, din când în când, un ade­vă­rat pogrom. Ca şi Hitler, tiranii ce au domnit peste această ţară erau partizanii unei  soluţii finale. În mod pervers şi deliberat, fără să fie în stare de legitimă apărare, cum pretinde avocatul său, Hitler a căutat şi el această soluţie finală.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – De peste cincizeci de ani, Jidănimea încearcă să explice originea Protocoalelor Înţelepţilor Sionului prin ipoteza expusă de confratele meu. Dacă aceste Protocoale ar fi cu adevărat un fals, comis de Okrana ţaristă, cum se face că Jidanii îşi bat atâta capul să le discrediteze, pe de o parte, să le cumpere prin agenţii lor şi să distrugă, pe de alta, orice exemplar pe care reuşesc să pună mâna prin anticariatele şi târgurile din diverse ţări, unde se vând cărţi de ocazie ? Din moment ce Jidovii dispun azi de o putere colosală şi de resursele întregii lumi, de ce nu încearcă să stabilească caracterul fals al Protocoalelor prin expertiza unor istorici corecţi sau prin intermediul unui tribunal impar­ţial, compus exclusiv din oameni de onoare ?

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Acest lucru s-a făcut deja.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Nicidecum ! Mai întâi, Jidanii au încercat să obţină o sentinţă favorabilă din partea unui tribunal elveţian. Printr-un abil trafic de influenţă, experţi improvizaţi şi mar­tori mincinoşi, Jidovii au reuşit să obţină o astfel de sentinţă, care a fost apoi casată prin decizia supe­rioară a Curţii Supreme, de la Berna.

Mai târziu, tot în Elveţia, Jidanii au încercat să recidiveze atacându-l pe doctorul James-Albert Mathez, care publicase un volum de 700 de pagini : Le Passé, le temps présent et la question juive (Trecutul, prezentul şi chestiunea jidovească). Mathez a fost condamnat de tribunalul din Vaud, dar nu pentru că Proto­coalele Înţelepţilor Sionului ar fi fost recunoscute false ci pentru insultarea Jidanilor de naţiona­litate elveţiană. Se poate spune că sentinţa a fost întrucâtva justă : deşi Proto­coalele Înţelepţilor Sionului justifică antisemitismul, ambiţia însăşi dovedită de aceşti oameni poate inspira un soi de respect[12], după cum altora le inspiră o frică fără de margini.

Eu nu admit ca cineva să fie insultat din cauza rasei, etniei sau religiei sale. Am acceptat să îl apăr pe Hitler în faţa acestui tribunal popular, dar nu aş fi acceptat, de exemplu, să îl apăr pe Iulius Streicher. Aşadar, dragul meu confrate, ultima tenta­tivă jidovească de a declara false Protocoalele Înţelepţilor Sionului a eşuat[13]. După câte ştiu, ea nu a fost reînnoită.

Sunt convins că onoratul tribunal va recunoaşte caracterul autentic al acestor texte, deci, prin extensiune, starea de legitimă apărare în care se afla clientul meu.

Avocatul Jidănimii, Ivor Ben Sion – Niciodată ! Aşa numitele Protocoale ale Înţelepţilor Sionului au fost recunos­cute false şi false rămân !

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist Recunoscute de cine ? De conştiinţa universală ? Conştiinţa univer­sală este agenţia voastră de gheşefturi ideologice, domnilor Jidani !

Avocatul Jidănimii, Ivor Ben Sion – Simplul bun simţ pledează în favoarea caracterului apocrif al acestui text. Domnule preşedinte, domnule acuzator public, domnilor juraţi, gândiţi-vă o clipă. Cum puteţi admite dumneavoastră că poporul jidovesc a pus la cale de atâta vreme acest abominabil plan de distrugere a altor popoare, de vreme ce el este prietenul recunoscut al păcii, apostolul non-violenţei, el însuşi fiind victimă de atâtea secole, pătruns de umanismul cel mai deplin şi de speculaţiile intelectuale cele mai sublime şi inofensive ?

Iar dacă aceste calităţi, recunoscute de toate popoarele, nu au servit decât pentru a ascunde un odios plan de distrugere a popoarelor, cum puteţi să vă imaginaţi că aşa, dintr-o dată, am aşterne aceste lucruri pe hârtie, spre a fi răspândite de adversarii noştri, anulând astfel secretul de care depinde succesul pretinsei ofensive contra Goimilor. Onorat tribunal, domnilor juraţi, fac apel la bunul simţ al domniilor voastre, la evidenţă. Evidenţa, raţiunea scumpei omeniri, este mai importantă decât toate tribunalele Elveţiei. De altfel, pe acest plan, întorc contra pledoariei apărării chiar faptele de care scumpul meu confrate se foloseşte. Desigur, la Zurich, Berna, şi Lausanne, aşa numitele Protocoale ale Înţelepţilor Sionului nu au fost declarate false. Ele nu au fost însă declarate nici autentice !

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Exact ! Îmi rezerv însă dreptul de a demonstra în faţa onoratului tribunal autenti­citatea acestui text prin raportul de la cauză la efect. De mai multe secole, tactica subver­siunii definită în Protocoale se înscrie cu rigurozitate în realitatea politică şi socială a întregii lumii. Astăzi, în 1976, asaltul dat contra Goimilor prin intermediul metodelor prevăzute în Protocoale se distinge mult mai bine decât în secolul al XIX-lea. Indiferent că aparţine Statului Israel sau Diasporei, scopurile Jidănimii şi fazele de pe urmă ale luptei ei contra noastră sunt de acum vizibile cu ochiul liber, ca să spun astfel.

Avocatul lui Iuda ridică braţele către cer şi strigă cât putu de tare :

– Ăsta-i un antisemitism de cea mai joasă speţă !

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Dimpotrivă, dragul meu confrate. Este vorba de un adevăr, aşa cum se prezintă el la cel mai înalt nivel. Nu pun în cauză pe Iţic, Ştrul, Şloimi, Raşela şi alţi Jidani de treabă, de pe stradă. Nu implic buticarii mai mult sau mai puţin la locul lor, nici marea burghezie jidovească, întrucât nici unii, nici ceilalţi n-au citit Protocoa­lele Înţelepţilor Sionului. Denunţ înalta şi secreta mafie jidovească care a întocmit aceste Protocoale şi care a urzit întreaga conspiraţie contra omenirii. Această mafie este mână în mână cu super-capitalismul american şi cu aşa numitul comunism sau bolşevism din Rusia sovietică. În cursul acestui proces voi da şi alte exemple irefutabile despre ceea ce susţin.

Preşedintele Schoepf – Tribunalul vă va asculta cu plăcere asupra acestui punct ca şi asupra celorlalte. În cursul acestei prime şedinţe a tribunalului ne-aţi furnizat o serie de expli­caţii privind apariţia şi dezvol­tarea antisemitismului clien­tului pe care îl apăraţi. Tribunalul îşi însuşeşte aceste expli­caţii. Va trebui ca mâine să ne explicaţi cum a fost tradus acest antisemitism în acte de guvernământ.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Pentru asta voi avea nevoie de mai multe şedinţe, domnule preşedinte.

Preşedintele Schoepf – Le veţi avea !

Şedinţa fu ridicată urmând ca tribunalul să se reunească a doua zi la orele 900.

Spre Anti-Librărie

Spre Proiectul Nuremberg II

Spre înfăţişarea a 2-a

Note:

[1]. Astăzi îmi este aproape imposibil să spun când  mi-a atras atenţia pentru prima dată cuvântul Jidan, trezind în mine o idee precisă. Nu îmi amintesc să fi auzit acest cuvânt în casa părintească, pe vremea când tatăl meu era în viaţă. Acest om de ispravă i-ar fi considerat înapoiaţi pe cei ce ar fi pronunţat cuvântul « Jidan » pe un anumit ton. Avansând în viaţă, tatăl meu sfârşise prin a înclina către un cosmopolitism mai mult sau mai puţin declarat, care în ciuda convingerilor sale naţionale foarte ferme, se înstă­pânise totuşi pe spiritul lui. Acest cosmopolitism, din care nu pricepeam mare lucru, mă molipsise şi pe mine.

La şcoală, nimic nu m-a făcut să-mi schimb ideile cosmopolite de acasă. La Realschule am cunoscut însă un Jidănuţ pe care nimeni nu îl înghiţea, pentru că, în urma unor incidente, colegii înţeleseseră că nu pot avea decât o foarte limitată încredere în discreţia lui. Nici colegii mei nici eu nu am tras vreo concluzie definitivă din acest fapt mărunt.

Asta s-a petrecut abia către cincisporezece ani, când am început să aud frecvent cuvântul Jidan, mai ales când se discuta politică. Aceste discuţii îmi inspirau o aversiune, un sentiment dezagreabil, mai ales când cei din jur se ciondăneau pe tema confesiunilor religioase. Atunci, pentru mine, la asta se reducea chestiunea jidovească.

La Linz erau puţini Jidani care, în lungul secolelor, se europenizaseră la coajă, semănând oarecum cu ceilalţi oameni. Îi credeam Nemți. Nu îmi dădeam seama de absurditatea acestei iluzii. Religia lor străină mi se părea a fi singura diferenţă între ei şi noi. Convins că fuseseră persecutaţi pentru credinţa lor, discuţiile ce le erau defavorabile îmi inspirau o antipatie vecină uneori cu oroarea. Nu îmi închipuiam că putem avea adversari implacabili printre Jidani.

Curând am ajuns însă la Viena». (Mein Kampf, NEL, Paris, pp. 58-59.

[2]. « Într-o zi, pe când traversam vechea Vienă, îmi ieşi dintr-o dată în cale un individ în caftan până-n tălpi, cu bucle şi păr negru». O fi Jidan ? Ăsta mi-a fost primul gând.

La Linz arătau altfel. L-am examinat prudent şi în grabă. Cu cât îl pri­veam mai atent, cu cât îi examinam trăsăturile, întrebarea ce mi-o pusesem lua altă formă : aşa arată un German ? Ca totdeauna în astfel de cazuri, soluţia perplexităţii am căutat-o în cărţi. Pentru câţiva bănuţi, am cumpărat primele broşuri antisemite din viaţa mea. Din păcate, toate acestea plecau de la ideea că cititorii cunosc sau înţeleg oarecum ches­tiunea jidovească, măcar în principiu. Tonul lor mi-a inspirat noi îndoieli, căci argumentele aduse în sprijinul unor afirmaţii erau superficiale şi lipsite de orice bază ştiinţifică.

Am recăzut în vechile prejudecăţi, ceea ce a durat săptămâni peste săptămâni, chiar luni. Chestiunea jido­vească mi se părea de-a dreptul monstruoasă, acuzaţiile erau lipsite de măsură. De teamă să nu comit o nedreptate, am reînceput să-mi pun întrebări, să ezit.

Totuşi, în ce priveşte întrebarea dacă aceştia puteau fi Nemți de vreo confesiune oarecare, am înţeles că nu poate fi vorba de aşa ceva, că este vorba de un popor diferit. De când începusem să mă ocup de această problemă, de când atenţia mea căzuse pe Jidani, vedeam Viena sub un cu totul alt aspect. Oriunde mergeam dădeam peste Jidani. Cu cât îi priveam mai mult, îi distingeam mai bine de ceilalţi oameni. În centrul Vienei şi mai ales în cartierele din nordul canalului Dunărea forfotea o populaţie al cărei exterior nu semăna întru nimic cu ţinuta Nemților». (Mein Kampf, ed. cit., pp. 62-63.

[3]. « Când era bine dispus, Hitler picta un tablou pe zi, specialitatea lui fiind acuarela, laviu, crochiurile umbrite şi desenele în cărbune sfărâ­micios (fusain). În 1938, amatorii îşi disputau aceste opere, al căror preţ varia între 2000 şi 8000 de mărci bucata. Prietenul şi coechipierul său, gravorul Reinhold Hanisch, avea sarcina să vândă tablourile lui Hitler, fie la clienţi de ocazie, fie lui Wenzel Reiner, care le înrăma pentru expoziţia lui cu vânzare, de pe pe Lichtensteinstrasse. În august 1910, deşi îşi luase numele de Fritz Walter (din motive personale, el care va muri în 1938, în temniţele SS), Hanisch a făcut opt zile de închisoare, în urma plângerii lui Hitler că l-a păcălit sau furat 19 coroane ». (Ray Petitfrère, Pas à pas avec Hitler (Pas cu pas lângă Hitler), Presses de la Cité, Paris 1973, vol. I, p. 93).

[4]. Dicţionarul Academiei Upsala, societate secretă de gândire. A nu se confunda cu universităţile din acest oraş suedez.

[5]. « Jidanii au fost totdeauna un popor cu caracterele rasei lor, fără să fie fideli unei anumite credinţe. Pentru a putea progresa, au fost nevoiţi să descopere un mijloc de a deturna atenţia popoarelor, care i-ar fi putut jena. Nu cumva mijlocul cel mai simplu şi cel mai potrivit, de a îndepărta orice bănuială, era acela de a insista pe ideea de comunitate religioasă ?

În acest domeniu, totul este copiat, furat. Prin chiar natura lui, Jidanul nu poate avea o organizaţie religioasă, căci el nu cunoaşte nicio formă de idealism, nicio credinţă în cele de după moarte, idee ce îi este străină, de neconceput. Conform concepţiei ariene, nu ne putem reprezenta o religie căreia, sub o formă sau alta, îi lipseşte convingerea că viaţa omului continuă după moarte. Talmudul nu este o carte ce pregăteşte Jidovul pentru viaţa de apoi, ci una ce îl învaţă să hălăduiască pe lumea asta, să ducă o viaţă confortabilă aici şi acum.

În primul rând, doctrina religioasă iudaică este o învăţătură ce tinde să menţină puritatea sângelui jido­vesc, nu să regleze raporturile Jidovilor între ei sau cu restul omenirii, cu non-Jidanii. În acest ultim caz nu este vorba de o problemă morală ci de chestiuni economice de cea mai joasă speţă. Cât priveşte valoa­rea morală a învăţăturii jidoveşti, au existat şi există studii profunde – scrise nu de Jidani ci de alte popoare.

Tot ce au scris Jidanii este conform scopurilor lor. Spusele Jidanilor despre religia lor îi fac suspecţi în ochii celor ce judecă după ideile ariene. Cea mai bună definiţie ne este furnizată de chiar produsul educa­ţiei religioase jidoveşti, adică chiar de Jidan, a cărui viaţă aparţine exlusiv acestei lumi, spiritul lui fiind foarte departe de adevăratul creştinism, la fel de departe pe cât era acum două mii de ani, pe vremea fondatorului noii doctrine. Cristos nu a făcut un secret din opinia lui despre Jidani, utilizând chiar biciul pentru a scoate din casa lui Dumnezeu acest adversar al întregii omeniri care, atunci ca totdeauna, nu a văzut în religie decât un mijloc de a face gheşef­turi.

De aceea l-au răstignit pe Isus. Astăzi însă, partidele politice creştine se dezonorează cerşind voturile jidoveşti, punând la cale afaceri murdare cu partidele iudeo-ateiste, inclusiv contra propriilor lor popoare» (Mein Kampf, op. cit., pp. 306-307).

[6]. « Chestiunea jidovească nu este mai socială decât religioasă, deşi, uneori, ea îmbracă aceste forme sau altele». (Theodore Herzl, The Jewish State, ediţia 1946, pp, 75-76).

« Jidanul rămâne Jidan chiar dacă îşi schimbă religia; dimpotrivă, creşti­nul ce trece la iudaism nu devine astfel Jidan, căci calitatea de Jidan nu stă în religie ci în rasă » (Jewish World, 14 decembrie 1922).

[7]. « Pentru poporul şi imperiul german, activitatea presei zise liberale a fost o muncă de ciocli, din care perspectivă nu putem spune mare lucru despre fiţuicile marxiste, pentru care minciuna este activitatea lor vitală, ca prinsul şoaricilor pentru pisici. Sarcina oricărei publicaţii marxiste este dezorientarea, troglo­direa poporului, din punct de vedere social şi naţional, pentru a-l face apt de a fi înjugat la carul capitalului financiar internaţional şi a şefilor acestuia, Jidanii». (Mein Kampf, op. cit., p. 241.

[8]. « Dincolo de divergenţele naţionale ale vechii Austrii, s-a crezut că punerea forţelor acesteia pe o bază religioasă ar putea constitui  un nou îndemn în lupta contra Jidanilor. Este însă clar că orice luptă pe o astfel de bază nu le-ar fi cauzat respectivilor decât pagube minime. În cel mai rău caz, apa botezului putea scăpa Jidanul şi gheşefturile lui. Limitându-ne la motive atât de superficiale, orice analiză ştiinţifică serioasă este imposi­bilă, ceea ce derutează partidul social-creştin şi pe cei ce nu pot înţelege acest gen de anti-semitism.

Forţa de atracţie a acestei idei se reduce la un mediu de inteligenţă limitată, oamenii refuzând să treacă de la sentimen­talism la înţelegerea adevărată. Intelectualii, din principiu, sunt ostili oricărei înţelegeri. În plus, din întreaga tărăşenie a reieşit că nu era vorba de o nouă tentativă de a creştina câţiva Jidani ci de pofta de a avea câţiva concurenţi, din această cauză întregii lupte i-a lipsit consacrarea filosofică. Multora, şi nu dintre cei mai neînsemnaţi, nici nu le-a trecut prin cap că e vorba de ceva vital pentru întreaga omenire, că soarta tuturor popoarelor non-jidăneşti depindea de o soluţie ce nu se degajase.

Maniera creştin-socială, de a face totul pe jumătate, spulberă valoarea orientării anti-semite a partidului lor. Nu a fost vorba decât de un fals anti-semitism, mai periculos aproape decât contrariul său. Întreg partidul s-a culcat pe urechea succesului, crezând că adversarul este zdrobit. În realitate, creştinii socialii erau duşi de nas ca nişte căţei. Jidanii s-au obişnuit atât de bine cu acest anti-semitism încât dispariţia lui le-ar fi creat unele probleme». (Mein Kampf, op. cit., pp. 123-124).

[9]. Protocoalele Înţelepţilor Sionului, pe care Jidanii nu le recunosc, negându-le cu furie şi violenţă, ara­tă că întreaga existenţă a acestui popor s-a bazat pe o permanentă minciună. “Este vorba de nişte falsuri”, geme Gazeta din Frankfurt, încearcând să convingă întregul univers! Asta este însă o bună dovadă în sprijinul autenticităţii lor.

Protocoalele Înţelepţilor Sionului expun clar şi în perfectă cunoştinţă de cauză ceea ce mulţi Jidani fac probabil inconştient, lucru foarte important! Nu are nicio importanţă care creier, anume, a conceput revelaţiile Protocoalelor. Decisiv este faptul ca atare, al celor revelate cu precizie absolută, caracterul şi activitatea poporului jidovesc cu toate ramificaţiile sale, scopurile ultime la care aspiră acest popor. Cel mai bun mijloc de a judeca revelaţiile Protocoalelor este de a le confrunta cu faptele. Dacă în lumina acestei cărţi trecem în revistă evenimentele istorice din ultimii ani, înţelegem de ce presa jidovită strigă sus şi tare că Protocoalele sunt false. Când aceste Protocoale vor deveni cartea de căpătâi a fiecărui popor, vom putea considera că peri­colul jidovesc este depăşit. (Mein Kampf, op. cit. p. 307).

[10]. Textul pe care avocatul lui Hitler îşi bazează pledoaria este cel al ediţiei părintelui Serghei Nilus, din 1901-1905. Trimiterile ce vor urma se raportează la ediţia franceză publicată de editura La Vieille France, Paris, 1920, pe baza ediţiei ruseşti a lui Nilus. Există însă numeroase ediţii ale Protocoalelor Înţelepţilor Sionului sau ale lui Israel, cum se exprimă unii, deşi Sionul e una iar Israelul alta. Între aceste ediţii, diferenţele sunt minime, privind mai ales ordinea celor 24 de Protocoale (capitole sau şedinţe), fără nicio divergenţă de fond.

Unele ediţii prezintă sub-titluri ce nu există în ediţia originală a lui Nilus, imprimată în 500 de exemplare abia în 1905, cu acordul şi binecuvântarea Sfântului Sinod Creştin Ortodox al Rusiei. Tipărirea s-a făcut la imprimeria Serghei Troitsk, pe baza manuscrisului ajuns la Nilus în 1901, în condiţii niciodată clarifi­cate pe deplin. Dintre cele două exemplare cunoscute în Occident, ale acestei ediţii, unul se găseşte la biblioteca British Museum sub, referinţa nr 3926-d-17, din 10 august 1906. Oricare ar fi ediţia ce ajunge în mâinile vreunui cititor neavizat, acesta este sfătuit să citească cu atenţie şi să nu bată toba în jurul lui. În Rusia comunistă ca şi în Occidentul chipurile liber, unii cititori imprudenţi sau uşuratici au plătit cu viaţa vina de a fi citit sau răspândit aceste Protocoale.

[11]. Protocoalele Înţelepţilor Sionului, ediţia Vieille France, Paris, 1920, p. 36, paragrafele 2 şi 3.

[12]. « Grossen subliniază că judecătorul trebuie să judece interesele contradictorii ale autorului şi ale celor lezaţi. Pe judecător (deci pe tribunal), nu trebuie să îl intereseze dacă, în absolut, antisemitismul ca sistem de idei sau ca doctrină poate fi profesat sau îmbrăţişat de cineva, fără ca acesta să comită astfel vreun act ilicit. Tribunalul trebuie să se limiteze la a spune dacă, în cazul ce este pe rol, cartea autorului atinge sau nu interesele personale ale celor ce se pretind lezaţi.

Tribunalul trebuie deci să pună în balanţă aceste interese contradictorii. După cum tribunalul a constatat însă, cartea lui Mathez este plină de grave injurii, expresii dispreţuitoare, generalizări abuzive şi acuzaţii fără o bază serioasă. Autorul cărţii a expus astfel Jidanii, ce l-au atacat, la dispreţul, desconsi­derarea, poate chiar ura unora dintre concetăţeni. Sinceră sau nu, tribunalul nu poate admite că opinia personală a lui Mathez, în ce priveşte chestiunea jidovească, poate justifica astfel de procedee», total lipsite de curtoazie. (Minutes du jugement prononcé par la cour civile du tribunal de Vaud, le 17 avril 1968, sous la présidence de M. Fitting, p. 30).

[13]. «Tribunalul estimează că nu are a se pronunţa asupra autenticităţii unor documente invocate de apărare, cazul Protocoalele Înţelepţilor Sionului, nici a verifica exactitatea acestor surse. Chiar dacă anumite acuzaţii, de natură politică sau nu, formulate în toate timpurile într-o ţară sau alta, s-ar dovedi întemeiate, ceea ce tribunalul nu are a judeca, generalizarea sumară a acestor acuzaţii la adresa tuturor Jidanilor, consideraţi în bloc sau individual, exclude dovada lor ca acuzaţii ». (Minutes du jugement prononcé par la cour civile du tribunal de Vaud, le 17 avril 1968, sous la présidence de M. Fitting, p. 17).

 

Vezi Și

Roma

VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT – XIX

­­ VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT  –  XIX ANUL 64 – ROMA ÎN FLĂCĂRI …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *