VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT – XV

VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT  –  XV

APOSTOLIȚA NECUNOSCUTĂ –  SALOMEEA, MUZA LUI ISUS

 

 

 

fFemeile sunt sufletul tuturor intrigilor…

Napoleon, citat de Reoderer, Oeuvres

 

 

În viaţa lui Isus a existat o femeie.

Shaoul-Saul-Paul-Pavel a avut o concubină; poate a avut chiar mai multe, în cursul vieţii sale, dacă nu şi o adevărată soţie. În ce priveşte concubina, avem propria mărturisire a apostolului:

« N-avem, oare, dreptul să purtăm cu noi o femeie soră, ca şi cei­lalţi apostoli, ca şi fraţii Domnului, ca şi Chefa? ». (Cf, I, Corinteni, IX, 5).

În Vulgata sa, textul oficial al Bisericii Catolice, sfântul Jérôme foloseşte termenul de mulier, ce desemnează femeia carnală, soţia.

În Stromate, III, 6, Clement din Alexandria declară că Paul-Pavel ar fi avut o soţie, luând ca argument un pasaj din Epistola către Filipeni :

« Rog pe Evodia şi rog pe Sintihi să aibă aceleaşi gânduri în Dom­nul. Încă te rog şi pe tine, credinciosule Sizig, ajută-le lor, ca pe unele ce au luptat pentru Evanghelie, împreună cu mine şi cu Clement şi cu ceilalţi împreună-lucrători cu mine, ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii ». (Cf. Epistolă către Filipeni, IV, 2-3).

Credinciosul Sizig este de fapt credincioasa Syzygie, cuvânt deri­vat din termenul grec « Syzgo ». În vocabularul gnostic, Syzygie este asociata feminină a fiecărui eon metafizic, paredra co-eternă a acestuia. De altfel, prin ea însăşi, prezenţa acestei expresii demon­strează că primul maestru al lui SSPP a fost un gnostic, ce nu a putut fi secât Dosithée.

Pentru Ernest Renan, raliat la teza lui Clement din Alexandria, această femeie era Lydie, negustoreasa de purpură, originară din Thyatire, Asia Mică. În vremea respectivă, comerţul cu purpură nece­sita negustori foarte bogaţi, în care caz Paul-Pavel n-ar fi făcut o aface­re proastă cu o nevastă ca această Lydia.

Pe de altă parte, cunoscutul exeget protestant Adolf von Harnack a subli­niat şi el plauzabilitatea ipotezei emisă de unii, anume că Epistola către Evrei ar fi fost scrisă de o femeie. Dacă reţinem teza susţinută vreme îndelungată de numeroşi istorici austro-germani, după care personajul Simon Magicianul a fost imaginat pentru a masca lupta necruţătoare dintre Simon-Petre şi Shaoul-Saul-Paul-Pavel, atunci nu putem uita prezenţa femeii numită Elena (radianta, pe greceşte), pe care falsul Simon Magicianul ar fi adus-o din Tyr, centrul comerţului cu purpură, în lumea antică. Purpura din Tyr era celebră, iar vopseaua ei, extrasă acolo, pentru prima oară, din scoica murex trunculus, era rezervată suveranilor şi aristo­craţiei. Purpura evocă pe Lydia, ce făcea comerţ cu ea, fiind în rela­ţii constante cu oraşul Tyr, centrul a tot ce exista pe bază de purpură, ceea ce întăreşte şi confirmă teza lui Renan, în privinţa iscusitei negustorese.

În sfârşit, se ştie, iconografia creştină utilizează elemente prove­nite din bestiarul sacru, pentru a desemna fiecare dintre cele patru evanghelii canonice: leul este atribuit lui Marcu, vulturul lui Ioan, îngerul lui Matei şi taurul lui Luca. (Cf. Charbonneau-Lassay, Le Bestiaire du Crist, IV).

ApostolApostol

 

Fața  și dosul

Adesea însă, viţelul este substituit taurului, pentru că el este un taur tânăr, încă virgin, lipsit de orice violenţă oarbă şi distructivă, totuşi cu puterea de a deveni astfel. Pe poarta Calendei, a catedralei din Rouen, figurează cei patru evanghelişti, reprezentaţi în mod esoteric, ceea ce demonstrează că arhitecţii şi masonii constructori din Evul Mediu aveau inspiratori secreţi foarte la curent cu adevă­rurile istorice pe care Biserica le credea ascunse şi îngropate pe vecie. Aceşti inspiratori au fost Templierii, cel puţin aceia care constituiau nucleul sau Ordinul central al Templului, misteriosul club al deţinătorilor unor misterioase şi periculoase enigme, în ochii clericaturii creştine.

Chiar pe această poartă a Calendei, a catedralei din Rouen, printre cele patru noi şi bizare reprezentări ale evangheliştilor, Luca este figu­rat ca o femeie cu cap de viţel, sau ca un viţel cu corp de femeie. E sigur că o parte din povestea Faptelor Apostolilor este opera unei femei, miste­rioasa Elena, compania viitorului apostol Paul-Pavel. Aluzia la Elena este evidentă: prostituata unui lupanar din Tyr, cetatea purpurei, este dama de companie a lui Simon Magicianul, alias viitorul apostol. De altfel, pe latineşte, vitellus înseamnă nu numai tânăr viţel ci şi o mângâiere foarte specială, specifică curtizanelor acelei epoci[1].

Pe de altă parte, după episodul din Corint, când este protejat în mod spontan de către pro-consulul Gallion (F. A., XVIII, 12-17), SSPP redactează Epistola către Romani, pe care o încheie astfel:

« Îmbrăţişaţi pe Apelles, cel încercat în Cristos. Îmbrăţişaţi pe cei ce sunt din casa lui Aristobul. Îmbrăţişaţi pe Irodion, cel de un neam cu mine. Îmbrăţişaţi pe cei din casa lui Narcis, care sunt în Domnul ». (Cf. Epistola către Romani, XVI, 10-11).

Cine sunt însă aceste personaje misterioase, pe care nu ne-am aştepta să le întâlnim printre relaţiile lui Paul-Pavel din capitala Imperiului roman, personaje suficient de importante pentru a poseda o casă, termen ce înseamnă un fel de curte privată? Mai întâi, cine este Narcis?

Acest Narcis este Narcissus Claudi Libertus din Analele lui Tacit, eliberat (după cum a indică numele lui) de împăratul Claudiu, pe care îl slujise ca secretar al comandamentelor, exercitând o mare influenţă asupra lui, îmbogăţindu-se în mod scandalos, provocând căderea şi executarea Messalinei, opunându-se apoi intrigilor Agrip­pinei, a doua soţie a lui Claudiu, în favoarea lui Nero, fiul acesteia. În anul 54, la încoronarea lui Nero, din ordinal Agrippinei, Narcis fu exilat, în ciuda lui Nero, care îl stima şi ocrotea, ne spune Tacit. În ultimă instanţă, el primi ordin să îşi deschidă venele. La Corint, când SSPP redacta Epistola lui către Romani, suntem numai în anul 52, iar Narcis este în plină glorie şi putere, având la Roma o vastă proprietate, numeroşi servitori şi sclavi.

Aristobul este cineva din  casa lui Narcis. În mod sigur, acesta este Aristobul al III-lea, fiul lui Irod Chalcis şi al Berenicei, deci nepot direct al Irodiadei şi prin fiul acesteia, tatăl său, strănepot al lui Irod-cel-Mare. La încoronarea lui Nero, Aristobul este un mare personaj. Mai întâi, el devine rege al Micii Armenii, peste şase ani, în anul 60, micul său regat este mărit printr-o parte din Marea Armenie, iar zece ani mai târziu ajunge rege în Chalcis, ca şi tatăl său.

Aristobul III s-a căsătorit cu Salomea a II-a, fata lui Irod-Filip şi a Irodiadei, deja văduvă fără copil, de la unchiul său Irod-Filip al II-lea. Din această a doua căsătorie, Salomea a II-a va avea trei băieţi: Irodion, primul născut (pe care SSPP îl numeşte ruda sa), Agrippa şi Aristobul. Prieteni şi protejaţi de Nero, Aristobul III şi Salomea a II-a stăpânesc la Roma o somptuoasă proprietate, cu numeroşi servi­tori şi sclavi.

Aşadar, la Corint, Paul-Pavel, protejatul pro-consulului Gallion, fratele lui Seneca (consilier şi fost preceptor al împăratului Nero) cunoaşte deja existenţa creştinilor din anumite mari case romane. La fel se vor prezenta lucrurile şi ulterior, în chiar palatal imperial al lui Nero, după cum va mărturisi Paul-Pavel în Epistola către Filipeni: « Vă îmbrăţişează pe voi toţi sfinţii, mai ales cei din casa Ceza­rului…». (Cf. Epistola către Filipeni, IV, 22). Printre aceştia de pe urmă semnalăm pe Acté, liberta fidelă care fu concubina iubită a lui Nero, pe durata adolescenţei sale. (Cf. Ioan Gură de Aur).

Cum de se intitulează însă SSPP rudă cu Irodion, fiul lui Aristobul III şi a Salomeei a II-a? Pur şi simplu pentru că el este vărul direct al ambilor soţi, fiind strănepot, prin femei, al lui Irod-cel-Mare, şi nepot pe linie bărbătească. Aşadar, puştanul Irodion este vărul lui de al doilea. Arborele genealogic dovedeşte toate aceste grade de rudenie.

Apostol

 

 

Sosind la Roma, Paul-Pavel nu conta doar pe Burrhus Afranius, prefectul pretoriului, ex-preceptorul lui Nero, sau numai pe Seneca, fratele pro-consulului Gallion, ex-preceptor şi el al împă­ratului Nero, consilier politic apropiat al acestuia. Pentru a se bucura de un sejur privilegiat în capitala Imperiului, SSPP nu conta doar pe aceştia. Unele persoane îi erau rude foarte apropiate, precum Aristobul III, regele Armeniei, şi Salomea a II-a, soţia lui, ceea ce nu era puţin lucru. Ce legătură avea însă aceasta de pe urmă, Salomea a II-a, cu creştinismul? Să ne întoarcem câţiva ani în urmă, reluând textul Evangheliilor.

Puţin înaintea descoperirii celebrelor manuscrise de la Qumrân, la Marea Moartă, alte manuscrise, la fel de preţioase, fuseseră dezgropate la Khénéboskion, Egiptul de Sus, în 1947. Printre acestea se găsea Evanghelia lui Toma, cunoscută numai din citatele lui Clement din Alexandria şi Origene, de la începutul secolului al III-lea. Totuşi, nu posedam originalele acestor autori, pe care îi cunoşteam numai din traduceri ulterioare, în manuscrise din secolul al V-lea.

Manuscrisul descoperit la Khénéboskion era redactat în limba coptă şi data din secolul IV. La acea dată existau nişte pasaje dintr-un papirus mai vechi, figurant printre descoperirile din 1897, de la Oxyrhynchus, Egiptul de Mijloc, ce nu putuseră fi atribuite vreunui autor, pentru că erau foarte incomplete. Redactat în greacă, acest papyrus de la sfârşitul secolului al III-lea conţinea nişte versete tipice, ce nu au putut fi regăsite decât în Evanghelia lui Toma, descoperită în 1947, la Khéneboskion. Putem deci concluziona că în secolul al III-lea Evanghelia lui Toma exista în redactare completă. Totuşi, întrucât atât Clement din Alexandria cât şi Origene (primul mort în 220 iar al doilea în 254) citează Evanghelia lui Toma ca un text deja vechi pe atunci, admitem că redactarea iniţială era cel târziu din a doua jumătate a secolului al II-lea, în jurul unei date  între anii 175-180.

Suntem în prezenţa unui text care, din acest punct de vedere, se poate clasa puţin după alte două citate de aceiaşi doi autori, anume Evanghelia Evreilor şi Evanghelia Egiptenilor, pe care Clement şi Origene le considerau drept cele mai vechi apocrife cunoscute. Luăm cazul foarte canonicei Evanghelie a lui Marcu. Isus tocmai şi-a dat ultima suflare, pe cruce:

« Erau şi femei care priveau de departe; între ele: Maria Mag­da­­lena, Maria, mama lui Iacov cel Mic şi a lui Iosi, şi Salomea, care pe când El era în Galileea, mergeau după El şi Îi slujeau, şi multe altele care se suiseră cu El la Ierusalim ». (Cf. Marcu, XV, 40).

Luca precizează că aceste femei: « şi multe altele îl slujeau din avutul lor ». (Luca, VIII, 3), adică cu banii lor, pentru că ele îşi părăsi­sesră casele din Galileea. Deci prezenţa lor printre ai lui Isus nu trebuie considerată o simplă ospitalitate din partea acestora.

Iată însă că o regăsim pe această Salomea în Evanghelia lui Toma, exact în rolul pe care Paul-Pavel îl dădea companiei sale în Epistola către Corinteni:

« Salomea spuse: Cine eşti tu, bărbate? Din cine ai ieşit tu, care te-ai urcat în patul meu şi ai mâncat la masa mea?… Iar Isus zise: Eu sunt cel care s-a făcut din cel ce este egalul său, Mi s-a dat ceea ce este al tatălui meu… Iar Salomea răspunse: Sunt discipola ta ». (Cf. Evanghelia lui Toma[2], LXV).

Din aceste cuvinte, din tonul adoptat de Salomea, decurge că ea se bucură de o situaţie socială şi materială superioară celei a lui Isus. Termenul grec tradus în Evanghelia lui Marcu prin slujit sau servit poate fi tradus şi prin asistat, ca în Evanghelia lui Luca. (VIII, 10).

Deşi Isus nu este căsătorit, aşa cum prescrie Legea iudaică, pentru orice Iudeu adevărat, cel mai târziu către 22 de ani, el are totuşi o muză, care i-a fost şi concubină, de vreme ce l-a primit în patul şi la masa ei.

Acest lucru nu trebuie să ne mire. Numeroase femei şi-au ajutat pe plan financiar bărbații pe care i-au iubit sau admirat, uneori asociindu-se cu propriile ambiţii politice ale acestora, cazul Corisandei de Gramont[3], care l-a ajutat pe Henric de Navarre, să cucerească regatul Franţei.

Această Salomea se regăseşte şi în Evanghelia Egiptenilor, confirmând impresia de sexualitate din Evanghelia lui Toma şi faptul că uneori împărţeau patul între ei:

« Iar Maria-Salomea îl întrebă pe Domnul: Maestre, când se va sfârşi domnia Morţii? Isus răspunse: Atunci când voi femeile nu veţi mai face copii, când veţi abandona veşmântul de ruşine şi ignominie, când cei doi vor deveni unu, când bărbatul şi femeia vor fi uniţi, fără să mai fie bărbat şi femeie, atunci se va sfârşi domnia morţii… Iar Salomea reluă: Am făcut deci bine, Maestre, că nu am născut niciun copil? Isus îi răspunse: Mănâncă din toate fructele, dar nu şi din acela al amărăciunii (maternitatea)…». (Cf. Evan­ghelia Egiptenilor).

Acest text dezminte categoric enciclica Humanae vitae a papei Paul al VI-lea fiind citat în întregime de Clement din Alexandria (Stromates III, IX, 66) şi Clement din Roma (mort în 97), în a sa a II-a Epis­tolă către Biserica din Corint. De vreme ce Clement din Roma citează acest text în primul secol, deducem că Evanghelia Egiptenilor făcea parte din corpus evangelicum al epocii, pe când abia trecuseră 60 de ani de la răstignirea lui Isus. Putem spune că acest text aparţine izvoarelor creştinismului.

În acelaşi text, ceva mai încolo, Isus îi răspunde Salomeei: « Am venit să distrug opera femeii…». După cum am precizat în Isus sau secretul mortal al Templierilor, antichitatea cunoştea contra­cep­tivele mecanice, utilizate de curtezane, dansa­toare, artiste, etc.

La fel stăteau lucrurile în ce priveşte avortul cu ajutorul unor plante ca virnanţul sau ruta, pelinul, cetena-de-negi (Sabina officinalis) şi altele, foarte cunoscute de moaşele epocii. Decizia Salomeei de a nu face copii nu era extra­ordinară.

Cine era însă această Salomea? Bineînţeles, ea a fost o femeie bogată, de vreme ce şi-a putut permite să îl ajute cu bani pe Isus. Nu se ştie însă dacă a fost o mesianistă convinsă, trup şi suflet de partea mişcării zelote sau numai o admiratoare a lui Isus, în cali­tatea acestuia de magician prestigios? La această întrebare nu putem răspunde cu certitudine absolută. Este limpede însă: ni s-a ascuns faptul că a fost muza şi concubina lui Isus, care a beneficiat de ospitalitatea şi de banii ei, fără a omite privilegiile mai intime, în sprijinul cărora nu avem decât argumentul indirect dar absolut al tăcerii lui Eusebiu din Cezareea, care a eliminat toate femeile citate de Luca în suita lui Isus.

(Luca, VIII, 3). În zadar vom căuta, în Istoria Ecleziastică, numele Mariei Magdalena, a lui Jeanne, soţia lui Chuza, intendentul lui Irod, al Suzanei, etc. Se simte că veritabilul harem care îl însoţea pe Isus îl scandalizează la culme pe Eusebiu din Cezareea, care a menţi­onat, sub domnia lui Irod-cel-Mare, doar pe Salomea, sora lui Irod, soţia lui Alexas. (Cf. Eusebiu din Cezareea, Istoria ecleziastică, I, VIII, 13). Salomea aceasta, se înţelege, nu îl deranjează!

Toate aceste femei care îl escortau pe Isus nu erau numai cu el, care era însoţit de fraţii şi căpeteniile sale între care, cu excepţia lui Simon-Petre, nu se vorbeşte de soţiile altora. Această mică armată sau adevărat stat-major mixt constituia o foarte curioasă familie în cadrul căreia comunismul chibuțnic nu se limita probabil doar la bunurile materiale. Într-o zi o vom demonstra.

Probabil exact din această cauză, părinţii Bisericii citează numai pe Irodiada, mama Salomeei, în calitate de dansatoare, care ar fi cerut şi obţinut capul lui Ioan Botezătorul. Ei nu o citează niciodată pe Salomea a II-a, deşi, potrivit evangheliilor canonice, aceasta dansează, nu mama ei (Matei, XIV, 6 şi 12; Marcu, VI, 22 şi 29). Apoi, capul Botezătorului este remis mamei de către fata care dansase. Se vede limpede: începând cu secolul al IV-lea s-a încercat ştergerea Salomeei a II-a din istorie. Uneori tăcerea este mai revelatoare decât orice discurs[4].

În concluzie, este evident că bogata prinţesă Salomea a II-a nu a fost numai discipola lui Isus, pe care l-a urmat şi l-a servit, după cum recunoaşte Marcu, din Galileea până în Iudeea. De asemenea, ea i-a deschis patul ei, la invitat la masa ei, iar aceste lucruri cât se poate de normale şi de omeneşti nu se găsesc decât în Evanghelia lui Toma. Se înţelege motivul dispariţiei acesteia.

În secolul al II-lea oamenii erau mult mai documentaţi în ce pri­veşte viaţa personajului istoric numit Isus, iar dragostea Salomeei pen­tru el nu constituia un scandal. Dimpotrivă! Pentru creştinii secolelor I-V tocmai acest episod al muzei lui Isus reprezenta justificarea exis­tenţei unei sfinte concubine sau amante pe lângă clericatura bisericească.

După cum raportează Luca (XXIII, 55), « alături de celelalte femei venite din Galileea, împreună cu Isus », Salomea, inimă fidelă, l-a însoţit pe acesta până la cruce, justificând sentinţa lui Solomon: « Iubi­rea şterge toate erorile…». (Pildele lui Solomon, X, 12)[5].

Rămâne însă enigma identităţii femeii ce varsă pe picioarele lui Isus un parfum de mare preţ, conţinut într-un vas de alabastru, care apoi şterge picioarele cu propriul ei păr, după ce le-a acoperit de sărutări (Luca, VII, 38), ceea ce, evident, este mărturia unei iubiri pasio­nante, altfel cuvintele şi gesturile noastre nu mai au nici un sens.

Împotriva legendei deliberat întreţinută, nu poate fi vorba de Maria Magdalena. În volumul precedent am arătat adevă­rata perso­nalitate a acesteia. Nu poate fi nici Salomea, căci ţinuta acestei femei bogate şi orgolioase ne-o arată obişnuită să comande, nu să se supună, după cum rezultă din versetul 65 al Evangheliei lui Toma. Despre această altă femeie, evangheliile canonice ne dau următoarele precizări:

Matei:                                 « o femeie », (XXVI, 6-7).

Marcu:                                « o femeie », (XIV,3).

Ioan declară că ea se numea « Maria », XI, 2 XIII, 3.

Luca spune « o femeie păcătoasă », iar expresia iniţială din manu­scrisul grec este « o păcătoasă din oraş ».

                                                              Evanghelia Egiptenilor şi Pistis Sofia numesc «Maria-Salomea» pe Salomeea, dar aceasta nu poate fi

femeia cu vasul de alabastru.

Cât despre Maria care, potrivit lui Ioan (XII, 3), varsă preţiosul parfum, aceasta este sora Martei şi a lui Lazăr,

care locuiesc în Betania, sat modest din jurul Ierusalimului. Vom vedea că este vorba de o soră a lui Isus.

Nimic din toate acestea nu o evocă pe bogata Salomea. Notăm în trecere că, potrivit legii iudaice şi cutumei romane din epocă, femeia putea dispune liber moştenirea tatălui ei, dacă nu mai erau şi alţi moştenitori. La fel stăteau lucrurile în ce priveşte renta pe care i-o datorau fraţii ei, dacă aceştia existau, deci moşteniseră de la tatăl lor. La fel stăteau lucrurile cu femeia văduvă şi fără copii, acesta fiind cazul Salomeei a II-a, văduvă după prima căsătorie cu unchiul ei, Irod-Filip al II-lea.

Cine era însă Salomea, muza lui Isus?

Avem certitudinea că era foarte bogată şi de rang social înalt, iar Pistis Sophia o numeşte Maria-Salomea. Niciodată însă, în întreg iudais­mul antic nu s-a dat cuiva două prenume, după moda existentă în Occident. În ebraică, Maria se zice Myrhiam, adică prinţesă, ca şi în siriacă. Aşadar, Maria-Salomea înseamnă prinţesa Salomea ».

Pe de altă parte, cunoaştem numele câtorva femei ce însoțeau pe Isus şi ceilalţi doisprezece, « asistându-i cu bunurile lor », adică cu banii lor. (Luca, VIII,3). Mai întâi, e vorba de Suzana, apoi de o anu­mită Jeanne (Iochannah, în ebraică), care este « soţia lui Chuza », intendentul sau ministrul lui Irod Agrippa.

O primă întrebare: cum se face că această femeie şi-a putut părăsi soţul pentru a urma gruparea de partizani şi rebeli ambulanţi, pe care Isus îi cară după el din Galileea? Cum se face că această Suzana s-a dat cu rebelii, iar Chuza, soţul ei, care nu-i un oare­care, nu face nimic pentru a o aduce înapoi acasă, într-o vreme când soţiile nu aveau dreptul să se despartă de soţ. Numai soţul putea repudia soţia.

Răspunsul e simplu: Suzana, soţia acestui Chuza, o urmează de fapt pe Salomea, fiica Irodiadei şi a lui Irod-Filip, noră şi nepoată a lui Irod-Antipa, văduvă a lui Irod-Filip al II-lea. Iar prinţesa Salomea a II-a este Myrhiam Salomea din Pistis Sophia, cea care şi-a deschis patul pentru Isus şi l-a poftit la masa ei. Ea a fost văduvă mult înaintea anului 33 al erei noastre, după cum ne asigură Michaud în a sa Biographie Universelle (vol. 37, p. 537), care adaugă foarte pertinent: « Ea trebuie să fii fost foarte tânără, la vremea respectivă », ceea ce este sigur.

În această chestiune istorică, odată în plus putem conchide că realitatea depăşeşte ficţiunea: nepoata directă (fiica cea mică) a lui Irod-cel-Marte, care l-a răstignit pe Ezechia-Ezechiel, bunicul lui Isus, a devenit muza şi amanta iubitoare a nepotului acestuia. Evident, acest lucru nu a putut decât să agraveze dispoziţia lui Irod-Antipa (noul tetrarh al Galileii), cu privire la Isus. Gelozia este ceva omenesc, iar Isus se pre­tinde moştenitor de drept şi candidat oficial la tronul lui Irod-Antipa.

Ceea ce pare să coroboreze anumite legături familiale şi de inte­res, între membrii dinastiei irodiene şi cei ai descendenţei davidice (între care Ezechia-Ezechiel, Iuda din Gamala, apoi Isus, fiul acestuia, sunt reprezentanţii autentici de la începutul erei noastre) este ceva pe care ni-l spune Flavius Iosif atât în Antiichităţi Iudaice (XVII, X 297), cât şi în Războaiele Iudeii, II, I, manuscrisul slavon:

« Printre ei, acolo, erau rudele lui Arhelaus, pe care împăratul [Augustus] le-a pedepsit pentru că luptaseră contra rudei şi a regelui lor…».

Printre aceşti rebeli, aparţinând familiei Irozilor, era mai ales Achiab, vărul lui Irod-cel-Mare, unchiul lui Arhelaus şi mare unchi al Salomeei a II-a. (Op. cit).

În cartea sa Isus în timpul său, Daniel Rops precizează că, dincolo de inevitabilele tâlhării ale diverselor facţiuni şi bande, insurecţia politică împotriva lui Arhelaus era condusă de Iuda din Gamala (numit şi Iuda din Galileea), tatăl lui Isus.

Dacă membri ai familiei irodiene, rude cu Arhelus, precum Achiab, unchiul acestuia, au trecut de partea insurecţiei, atunci nu poate fi vorba decât de mişcarea politică a lui Iuda din Gamala, în niciun caz de revolte şi tâlhării mărunte, anonime.

În acest aspect al legăturilor, dintre partidul fiilor lui David şi unele elemente din familia lui Arhelaus, trebuie căutat începutul rapor­­turilor ulterioare dintre Isus, fiu al lui David, cum spun evan­gheliştii, şi Salomea a II-a, nepoata de a doua a lui Achiab, între insurecţia contra lui Arhelaus, cu mai mulţi unchi ai acestuia, în anul 5 al erei noastre, şi insurgenţii iudei conduşi de Iuda din Gamala[6].

Cântărind bine totul înţelegem că fraza teribilă a Salomeei a II-a, din Evanghelia lui Toma, reflectă frământarea ei sufletească: pe bună dreptate, ea se întreabă cine este cel căruia i-a des­chis patul ei, pe care l-a primit la masa ei? Totuşi, ea trece peste diversele aspecte ale trecutului, declarându-se discipola celui pe care l-a primit în patul ei. Ne putem întreba cum se face că această femeie bogată[7], din înalta aristocraţie, nu are alta de făcut decât să îmbrăţişeze cauza riscantă pentru care a murit unchiul ei Achiab şi diverse alte rude, cu treizeci de ani în urmă. Motivul nu este greu de ghicit.

Foarte probabil, ca toate femeile din dinastia Irozilor, Salomea a II-a este o ambiţioasă, ahtiată după putere şi onoruri, lucru dovedit de istoria dinastiei idumeene. Că această Salomea a fost ispita vie, cu fustă, frumoasă foc şi bogată peste poate, în faţa căreia a sucom­bat Isus, se explică îndeajuns prin calificativul pe care i-l acordă una dintre primele evanghelii: Salomea, seducătoarea… (Cf. Evanghelia lui Bartolomeu, fragmentul al II-lea. Iată un lucru clar.

Ori, după ce a domnit foarte modest peste tetrarhia unhiului său Irod-Filip, tetrarhie ce cuprindea Gaulanitida, Trahonitida, Batania, apoi peste aceea a Galileei şi Pereei, Irod-Agripa I-ul, unchiul ei şi frate al Irodiadei, devine rege al întregii Iudei, odată cu urcarea pe tron a împăratului Claudiu, în anul 41 al erei noastre, reuşind astfel să obţină întregul regat al lui Irod-cel-Mare. Aruncând o privire câţiva ani în urmă, ne găsim în prezenţa a doi pretendenţi la tronul Iudeii.

Mai întîi, este vorba de Isus, care şi-a afirmat dreptul şi pretenţia la tronul Iudeii de-a lungul întregii prime perioade a vieţii sale. Aluzia târzie la împărăţia ce nu este din lumea asta nu poate fi decât consecința eşecului, a decepţiei şi al multelor iluzii, el nu o va formula decât după arestarea finală. Iată coordonatele din Evanghelii unde găsim urma fără echivoc a acestei pretenţii:

                Luca:  I, 33                                     Matei:  XVII, 24-26

       Luca:  XXIII, 3                      Matei:  XXVI, 17-29

Ioan:   XVIII, 33-34                                 Matei:  II, 2

Ioan:    XVIII, 37                                         Matei: XXVII, 37

Ioan:    XIX, 19                                            Matei: XXVIII, 11

Ioan:    XIX, 21                                            Marcu: XV, 2

Ioan:    XVIII, 36                                         Marcu: XV, 32

Marcu: XV, 9-12                                         Marcu: XV, 26

Marcu: XV, 18

A existat însă un moment în care Isus ar fi putut deveni rege, dacă nu al întregului şi vechiului Israel, cel puţin al uneia dintre tetrarhiile rezultate din acesta. În Evanghelia lui Ioan găsim acest pasaj foarte semnificativ:

« Cunoscând deci Isus că au să vină să-l ia cu sila, ca să-l facă rege, S-a dus iarăşi în munte, El singur ». (Cf. Ioan, VI, 15).

Cauza acestui refuz este că Isus nu a vrut să fie regele unei popu­­laţii amestecate, în care Iudeii şi Grecii trăiau printre diverşi fără ţară, nici dumnezeu, mai mult sau mai puţin în afara legii. În plus, bine­înţeles, Isus s-ar fi vrut rege peste întreg poporul lui Israel.

« Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine, de câte ori am voit să adun pe fii tăi, cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu ai voit ». (Cf. Matei, XXIII, 37).

De aici relaţiile lui Isus cu teritoriul impur al Samariei, cu locurile speciale de cult, ale acesteia, care scandalizează Iudeea. Dacă Isus ar fi reuşit reconstituirea vechiului regat al lui David şi Solomon, scindat în două facţiuni rivale după moartea ultimului, el ar putea plănui revolta contra Romanilor şi zvârlirea acestora în Mediterana.

Dincolo însă de speranţele sale personale, Isus are un aliat pe care îl ignoră, acesta fiind chiar împăratul Tiberiu în persoană.

Există un apocrif copt, Evanghelia celor Doisprezece Apostoli, pe care savantul Origene îl considera cea mai veche evanghelie, alături de Evanghelia Egiptenilor. După Origene, ambele acestea ar fi anterioare Evangheliei lui Luca, acesta putând fi, deopotrivă, şi autorul lor.

Evanghelia celor Doisprtezece Apostoli ne pune în faţa unei foarte curioase revelaţii.

Tiberius primise de la Irod-Antipa un denunţ contra fratelui său Irod-Filip, soţul Irodiadei şi tatăl Salomeei a II-a. Irod-Filip ar fi cons­pirat contra autorităţii romane. Aşa stând lucrurile, Tiberius ordonă lui Irod-Antipa să ia în stăpânire întreg teritoriul lui Irod-Filip şi toate bunurile acestuia, lăsând însă neatinsă viaţa celor trei: regele Irod-Filip, regina Irodiada şi Salomea a II-a, fata bună a Irodiadei şi fată adoptivă a lui Irod-Filip. Evident, confiscarea bunurilor respec­tive se făcea în folosul Romei, care dispunea cum credea de cuviinţă de întreaga tetrarhie a lui Irod-Filip. Totuşi, în spiritul lui Tiberiu nu se punea problema sporirii peste măsură a puterii lui Irod-Antipa, făcând din el un veritabil rege al Iudeii, cum fusese Irod-cel-Mare.

Pentru a echilibra forţele ideologice în joc, precum şi pentru a diviza, spre a domni mai cu nădejde, Tiberiu imaginase să dea lui Isus, fiul lui David, tetrarhia lui Irod-Filip.

Furios la culme, şi înşelat în speranţele sale, Irod-Antipa cum­pără complicitatea lui Carius, trimisul lui Tiberiu, care făcu împăra­tului un raport defavorabil lui Isus. De aici ostilitatea dintre Pilat şi Irod-Antipa, întrucât primul susţinuse iniţial planul împăratului. Ostili­tatea aceasta nu se va şterge decât în ziua când Pilat îi va trimite lui Irod-Antipa pe prizonierul Isus, aşa cum ne spun evan­gheliile canonice.

« Şi în ziua aceea Irod şi Pilat s-au făcut prieteni unul cu altul, căci mai înainte erau în duşmănie între ei ». (Cf. Luca, XXIII, 12).

De acum, duşmănia dintre ei nu mai avea nicio pată, iar episodul este confirmat de un alt pasaj evanghelic: « În ceasul acela au venit la el unii din farisei, zicându-I: Ieşi şi du-Te de aici, că Irod vrea să Te ucidă ». (Cf. Luca, XIII, 31).

Evident, tiranul idumean voia să-l asasineze pe Isus nu pentru că acesta sfătuia oamenii să se iubească unii pe alţii. Ca pretendent la tronul lui Israel, Isus era adversarul lui Irod, care ştia foarte bine că numeroşi Iudei vor să-l proclame rege.

Cunoscând deci Isus că au să vină şi să-L ia cu sila, ca să-L facă rege, S-a dus iarăşi în munte. El singur. (Cf. Ioan, VI, 15).

Textul lui Ioan adaugă: « El singur…». Aceasta nu era neapărat un refuz. Totuşi, înainte de a accepta, Isus voia să se gândească mai bine, în care scop a voit să rămână singur.

Oricum vor fi stat lucrurile, faţă cu raportul defavorabil al lui Carius, Tiberius renunţă la proiectul său în favoarea lui Isus. Aşadar, suntem în prezenţa a doi pretendenţi la tronul lui Israel: Isus repre­zenta filiaţia regală zisă davidică, iar Irod-Antipa repre­zenta filiaţia rega­lă zisă idumeană, întemeiată de tatăl său, Irod-cel-Mare.

Exista încă filiaţia asmoneană, zisă a Macabeilor, care de la Mariamne, una dintre soţiile lui Irod-cel-Mare, ajunsese la Irod, rege în Chalcis, şi la fiul acestuia, Aristobul al III-lea, viitorul soţ al Salomeeei a II-a. Irodul din Chalcis nu era însă pretendent la tronul întregului Israel. Concurenţa sau competiţia se limita deci la Isus şi Irod-Antipa.

Ajungem astfel din nou la Salomea a II-a. Nu este greu de înţe­les că ea îl ura pe Irod-Antipa, ce îşi despuiase fratele, Irod-Filip, de toate bunurile, făcând din mama sa o adulteră de bună voie, răpindu-i şi ei o moştenire cvasi-regală. Între altele, acest Irod-Antipa o măritase foarte timpuriu cu unchiul ei, Irod-Filip al II-ea, fără să îi ceară consim­ţământul, cum s-ar fi cuvenit. Acest unchi, Irod-Filip al II-lea, care i-a devenit soţ Salomeei a II-a, era fiu al lui Irod-cel-Mare şi frate vitreg cu Irod-Antipa. Se înţelege că această căsătorie forţată nu fusese pe gustul Salomeei.

În plus, Salomea a II-a îşi amintea moartea unchiului ei Achiab şi a altor rude răstignite pentru alianţă cu Iuda din Gamala, tatăl lui Isus. Această alianţă se datora crimelor lui Irod-cel-Mare şi urii contra aces­tuia, trecută de acum în contul fiului său preferat, Arhelaus.

Toate acestea trebuie să fii contat în decizia Salomeei a II-a de a-i face un locşor lui Isus, în patul ei. De altfel, ea ştie că Iudeii se opun violentei dinastii irodiene şi regilor-preoţi asmoneeni sau Macabei, că poporul simpatizează cu Isus, ce onorează prestigiul regal al filiaţiei davidice prin lupta sa, plus darurile sale de magi­cian şi de taumaturg.

Oare Salomea a II-a îl cunoaşte bine pe Isus? Absolut sigur. După răpirea de către Irod-Antipa, ea a fost obligată să trăiască în Galileea, pe malul lacului Genesareth, în palatal din Tiberiada, oraş construit de Irod-Antipa în onoarea lui Tiberiu. Apoi, după căsătoria cu unchiul ei Irod-Filip al II-lea, a trăit în palatal personal de pe valea Genesareth, în ebraică Guinethsaar, grădina prinţilor.

Numele fericitei văi vine de la bogăţia şi frumuseţea ei, de la nobilii vestiţi ce şi-au zidit locuinţe şi amenajat moşii pe care cresc portocali, lămâi, curmali şi alţi arbori fructiferi, viţă de vie, vege­taţie subtropicală ce adăposteşte animale regale precum vulturul şi ghepardul. Valea aceasta este un adevărat paradis.

Soţul îi este unchi, deloc tânăr, o va lăsa curând văduvă fără copii, adică absolut liberă. Celălalt unchi şi tată vitreg, Irod Antipa, împreună cu mama sa, Irodiada, vor pleca în exilul friguros de pe malul Rhonului, la Vienne (Galia), unde vor muri destul de repede[8]. Prin mama soţului ei, Irod-Filip al II-lea, Cleopatra din Ierusalim, ea a intrat în relaţii familiale cu linia davidică, din care aceasta făcea parte. Aşa s-a ajuns la iubirea dintre Salomea a II-a şi Isus.

Cine a introdus însă creştinismul în mediile servile ale înaltei aristo­craţii romane, dacă nu chiar această Salomea? La această întrebare, răspunsul nostru, este mai nuanţat. Desigur, Salomea şi-a ales oamenii de încredere şi ceilalţi slujbaşi printre zeloţii din jurul lui Isus, care îi erau fideli, cum îi fuseseră şi acestuia. Cu ocazia celei de a doua căsătorii, locuind la Roma, iudeii şi galileenii din slujba ei au ajuns în capitala Imperiului roman. Bineînţeles, ea avea locuinţă şi la Ieru­salim, care îi rămăsese de la primul soţ, Irod-Filip al II-ea. Nu locuinţa din Ierusalim ne interesează acum, ci aceea din Roma, al cărei perso­nal a constituit probabil primul nucleu creştin din capitala Cezarilor. Întregul personal al Salomeei trăise în apro­pierea lui Isus şi asimilase doctrina acestuia, la care, foarte curând, s-au adăugat tot felul de minunăţii legate de învierea de care înce­puse să se vorbească.

Sosind la Roma, SSPP intră imediat în contact cu mediile iudai­ce, care nu ştiau nimic despre secta eretică şi schismatică ce înce­puse să se manifeste prin sinagogile din partea răsăriteană a impe­riului.

«…Noi n-am primit din Iudeea nici scrisori despre tine, nici nu a venit cineva dintre fraţi, ca să ne vestească sau să ne vorbească ceva rău despre tine. Dar dorim să auzim de la tine cele ce gândeşti, căc eresul acesta ne este cunoscut, pretutindeni i se stă împo­trivă ». (Cf. F. A. XXVIII, 21).

În ciuda ignoranţei plebeimii iudaice, la Roma existau totuşi creştini, în casa lui Narcis şi în aceea a lui Aristobul al III-lea.

Altădată, în vechea Franţă, servitorii marilor familii, ca şi stăpâ­nii lor, se frecventau între ei. Bine îmbrăcaţi şi încălţaţi, cu unifor­me în culorile casei pe care o slujeau, vizitii, valeţii, maeştrii câinilor şi vânătoarei nu se uitau la ţărănoii de rând, îmbrăcaţi şi încălţaţi ca vai de lume. Intendentul casei se căsătorea automat cu domnişoara de onoare a stăpânei, maestrul croitor se însura cu lenjereasa şefă, valetul personal al stăpânului lua de nevastă prima cameristă a stăpânei, şi aşa mai departe. Cu ocazia marilor vânători, iarna, sejurul prin diversele castele înlesnea nu numai contactul stăpânilor între ei, ci şi pe acela al personalului lor, şi unii şi ceilalţi ignorând în bună măsură ţărănoii sărăntoci. Slujbaşi îşi imitau întru totul stăpânii, dispreţuind oamenii de rând chiar mai mult decât aceştia.

Aşa se prezenta situaţia şi în Roma Antică. Sejururile mai mult sau mai puţin îndelungate ale marilor familii, în superbele vile şi palate din Latium sau Campania, de la Mare Tyrrhenum sau Mare Adriaticum înles­neau contactul slujbaşilor între ei, producându-se ceea ce foarte bine a descris Celse: « Aşa stau lucrurile în sânul familiilor… Copiii mai ales, şi femeile sunt legănaţi cu tot felul de minuni, ce li se debitează la tot pasul…». (Cf, Celse, Discurs despre Adevăr, 37).

Salomea a II-a este de ereditate pur idumeană. Ea este ară­boai­că, detaliu pe care cititorul profan îl uită prea uşor. Arăboaicele sunt plină de credinţe şi minuni, ca pepenele de seminţe. La fel stau lucrurile şi în zilele noastre. Iată câteva mărturii indiscutabile:

« Răul fundamental de care suferă poporul marocan este igno­ranţa, întreţinută de vrăjitorii ce domină toată lumea. Aceştia turuie fără încetare, pretind a cunoaşte toate secretele pământului şi ale cerurilor, îi privesc foarte de sus pe cei care vin să-i consulte. Pe cât sunt de umili oamenii de rând, pe atât sunt vrăjitorii de aro­ganţi… Talebul, adică vrăjitorul, este rege…». (Cf. Henriette Willette, Superstiţii şi drăcovenii arăbeşti, Fasquelle, Paris, 1931).

« Pentru a-şi impune influenţa lor, femeile au recurs la magie. Nu însă fără teamă. Practicile blestemate pot fi denunţate de spiri­duşi, sufleţelele sensibile, ca dervişii ce abundă și ei, peste tot… Pentru a obţine din partea Cerului o căsătorie convenabilă, femeile recurg la vrăjitorie. Cu apă de lună plină se poate obţine orice. În noaptea de Achoura, sărbătoarea morţilor, amanta sumbră pune un blid cu apă pe un mormânt proaspăt săpat, apoi rosteşte următoarea invocaţie…». (Cf. Venus în Maroc, Paris 1934).

« Atunci, dezgroapă cadavrul proaspăt, îl aşează între picioa­rele ei, îi prinde mâinile în ale sale şi freacă un pumn de cuscus umezit în apă de lună plină. Apoi, mâncat de un amant iubitor, cuscusul vrăjit îl va face să moară dacă se va da la altă femeie decât aceea care i l-a pus în farfurie. Soţul sever şi certăreţ va fi ca un mort, cel gelos nu va mai vedea nicio greşeală…». (Cf. Yvonne Légei, Essai de folklore marocain).

« Arabia preislamică e cum a găsit-o Islamul, care a codificat-o. Religia lor admitea deja credinţa într-un dumnezeu unic, Alah, singu­rul invocat în caz de pericol, dar care avea o mulţime de ajutoare, ca să spunem astfel, o trupă de zei locali sau de import, ai căror idoli umpleau templul din Mecca…Moravurile erau la pământ, dansul şi băuturile alcoolice erau principala ocupaţie a poporului şi a conducă­torilor, magia domnea peste toţi şi era temută de toţi…». (Cf. René Pottier, Initiation à la médecine et à la magie en Islam, Paris, 1939).

Altfel spus, în primul secol al erei noastre, minunile şi vinde­cările obţinute prin cunoaşterea secretă a medicinei[9], aşa cum a operat Isus în cursul vieţii sale, nu au surprins-o pe Salomea. Acesta era spectacol curent în acele regiuni, Iudeii şi Arabii aveau aceleaşi reacţii, fără să fie surprinşi de una sau de alta. Salomea a înghiţit pe nemes­tecate povestea cu falsa înviere, aştep­tând revenirea a lui Isus, aşteptare ce durează încă. El însuşi precizase:

« Asemenea şi voi, când veţi vedea toate acestea, să ştiţi că este aproape, la uşi. Adevărat grăiesc vouă că nu va trece neamul acesta până ce nu vor fi toate acestea ». (Cf, Matei, XXIV, 33-34; Marcu, XIII, 30; Luca, XXI, 32).

Generaţia respectivă a trecut de mult, ba încă alte peste optzeci de generaţii, fără ca ceva să se întâmple aproape, la uşi, fără ca Isus să revină pe norii cerului. Există însă credincioşi care încă aşteaptă reve­nirea lui Isus. Aşa stând lucrurile, nu putem arunca cu piatra în Salomea, care a fost o femeie din epoca sa, o femeie naivă, supersti­ţioasă, care l-a iubit pe magicianul prodigios, ce entuziasma mulţimile. Speranţele şi ambiţiile ei trebuie înţelese funcţie de asta. Tot aşa trebuie înţeleasă şi ranchiuna sa contra lui Irod, care înles­nise jaful mamei şi al rudelor sale, ba chiar al ei însăşi.

Toate acestea justifică atitudinea şi comportamentul acestei femei. Apoi, servitorii şi servantele ei făcură restul. Pe cât este de adevărat că apostolul Petru nu a fost niciodată la Roma, după cum a recunoscut papa Pius al XI-lea, pe atât de adevărat este că, fără să o ştie, probabil, Salomea a II-a a fost de fapt primul apostol, mai exact apostolița prin care creştinismul a pătruns în capitala Imperiului roman.

Constatăm că primul mesaj al noii religii a ajuns în oraşul ce va deve­ni capitala creştinătăţii graţie unei femei, şi al altora, fără îndoială, cărora Isus refuzase să le încredinţeze puterile apostolice. Consta­tarea este amuzantă. Înţeleptul se contrazice pe sine însuşi, spunea Oscar Wilde.

Cât despre legenda potrivit căreia Salomea a II-a ar fi murit decapitată de gheaţa ce s-a închis, dintr-o dată, la gâtul ei, aceasta a fost elaborată către 1235, de către Nicephore Calliste, istoric grec, pentru a condimenta necrologul pe care i l-a consacrat. Niciun istoric modern nu l-a luat în serios pe acest Calliste.

Rămâne un singur aspect neelucidat: care a fost comportamentul Salomeei după arestarea lui Isus?

Având în vedere rangul ei înalt, ea trebuie să fi avut la Ierusalim locuinţa moştenită de la Irod-Filip, soţul decedat, care îi fusese şi unchi – locuinţă probabil la fel de somptuoasă ca aceea a lui Irod-Antipa, terarhul Galileii şi al Pereei, care şi el îi era unchi.

Se ştie că ea a asistat la execuţia lui Isus, împreună cu celelalte femei (Marcu, XV, 40). Nu cumva Salomea a încercat ceva pentru a-l salva pe cel admirat şi iubit, pe care îl asistase şi ajutase vreme de mai mulţi ani. Se pare că da.

Mai întâi, este evident că o evadare prin atac armat era aproape imposibilă. În această perioadă a anului, în săptămâna sfântă a Paştelui iudaic, garnizoana romană din Ierusalim era mai nume­roasă ca de obicei. Citadela Antonia era plină cu veteranii cohor­telor şi legionarii suplimentari, aduşi ca întăriri, în previziune pentru tulburările mereu posibile în preajma Paştilor. Zeloţii lui Isus suferiseră o înfrângere serioasă pe Muntele Măslinilor, în jurul domeniului Irahmeel, din partea a şase centurii romane, plus a detaşamentului de miliţieni ai Templului, conduşi aproape sigur de Sahaoul-Saul-Paul-Pavel. Nu se punea problema organizării unei revolte, în vederea eliberării lui Isus. Salomea, personal, beneficia de îngăduinţa şi politeţea Romanilor, care nu ar fi fost însă dispuşi să tolereze din partea ei o conspiraţie armată, pentru eliberarea lui Isus.

Salomea nu putea interveni, şi totuşi a făcut-o! Acest episod a fost însă ascuns în mod intenţionat, pentru a şterge din istorie pe Salomea şi importanţa ei în viaţa lui Isus. În acest sens, comisarii şi politrucii de mai târziu, ai Bisericii, au mers până la invenţia visului soţiei lui Pilat, despre care ne informează Evanghelia lui Matei: « Şi pe când stătea Pilat în scaunul de judecată, femeia lui i-a trimis un cuvânt: Nimic să nu faci Dreptului aceluia, că mult am suferit azi, în vis, pentru El[10] ». (Cf. Matei, XXVII, 19).

Fără îndoială, povestea visului doamnei Pilat a fost lansată cu un anumit scop. Pe de altă parte, cine poate să creadă că soţia procura­torului roman foloseşte expresii iudaice ca Dreptului aceluia, care în ebraică s-ar spune conform cu dorinţa lui Iehova.

Acta Pilati, cunoscută şi sub numele de Evanghelia lui Nicodem, apocrif copt din secolul al IV-lea, redactat pe baza altui document, Actes d’Anéas, provenit din texte iudaice contemporane, raportează episodul asemănător:

« Pilat chemă Iudeii şi le spuse: Ştiţi că nevasta mea este o persoană ce-l iubeşte pe Dumnezeu şi înclină de partea voastră. Ei spuseră: „Ştim!”. Pilat zise: Iată, femeia mea mi-a trimis un cuvânt zicând: depărtează-te de acest om drept. Am suferit mult, din cauza lui, noap­tea asta, în vis. Iudeii răspunseră, zicând lui Pilat: „Ţi-am spus că-i magician[11]. Iată că a trimis un vis nevestei tale…». (Cf. Acta Pilati, II).

Termenul prin care este desemnată soţia procuratorului este acela de prozelită sau temătoare de Dumnezeu. Femeile din înalta aristo­craţie romană frecventau într-adevăr iudaismul. Romanii cultivaţi nu se mulţumeau cu politeismul lor, ce era o angelologie deformată, cum ne spune Juvenal: « Că or fi pe undeva suflete şi vreo împărăţie subterană, luntrea lui Caron, broaşte negre şi prăpăstii pe Stix, că o singură bărcuţă trece peste apă mii de morţi, nici copiii nu pot crede așa poveste. Cu excepţia celor ce nu trebuie să-şi plătească îmbăiatul…». (Cf. Juvenal, Satire, II, 149). Aşadar, se poate ca soţia lui Pilat să fi fost prozelită.

Totuşi, vom pune câteva întrebări. Mai întâi, Pilat chiar era căsă­torit? Nu ştim nimic sigur. Apoi, dacă era căsătorit, soţia lui era cu el, în Iudeea? Lucrul e îndoielnic, pentru că legea Oppia, foarte veche, interzicea înalţilor funcţionari romani să-şi ducă soţiile cu ei, în pro­vin­ciile pe care le guvernau. Cu un secol înaintea erei noastre, un senatus-consult atenuase acest ostracism, dar legea Oppia era încă în vigoare. Un guvernator de provincie sau legat imperial obţinea uneori această permisiune, cu condiţia de a-şi asuma dinainte responsa­bilitatea pentru erorile pe care soţia lui le-ar fi putut comite. Rămâne de văzut dacă un simplu procurator ar fi primit această autorizaţie. În caz afirmativ, cine era soţia lui Pilat?

Daniel Rops, în Isus în timpul său, vorbind de Evanghelia lui Nicodem, alias Acta Pilati, o numeşte Claudia Procula, iar noi nu am găsit acest detaliu, în textele respective. Alţi autori, precum Rosadi, consideră că soţia lui Pilat ar fi fost cea mai mică fată a Iuliei, fiica împăratului Augustus, exilată de tatăl ei în insula Pandataria, pentru a-i frâna excesele sexuale[12].

Aurelius Macrobe, autor latin din secolul al V-lea, spune în Saturnalele sale că tânăra Claudia Procula ar fi fost plasată de mama ei Iulia, pe lângă Tiberius, cel de al treilea soţ al ei. Ceea ce lasă să se înţeleagă că tatăl vitreg ar fi corupt-o pe Claudia. Apoi, aceasta ar fi fost măritată cu ambiţiosul şi parvenitul Pontiu Pilat, probabil sclav eliberat, care s-ar fi servit de soţia sa pentru a-şi face relaţii înalte şi chiar a deveni amic al lui Cezar, titlu foarte căutat, despre care Ioan, în Evanghelia sa, ne asigură că l-ar fi avut. (Op. cit. XIX, 12).

Oricum ar sta lucrurile este greu de crezut că doamna Claudia Procula ar fi avut un vis premonitor pe tema lui Isus. Acest vis nu este prophetic în niciun fel, nimic nu i s-a întâmplat lui Pilat pentru că l-a condamnat pe Isus, pe baza legilor romane şi pentru rebeli­une contra Romei. Mai târziu, a fost şi el exilat la Vienne, în Galia, pentru masa­crul unei trupe de iluminaţi samariteni, răsculată de un agitator zelot, care îi convinsese să se înarmeze, în vederea unei revolte, ceea ce nu are nicio legătură cu procesul lui Isus.

Deci: nu suntem siguri că Pilat a fost căsătorit, nici că, dacă a fost, soţia l-ar fi însoţit în Iudeea, contrar prescripiunilor legii Oppia. Apoi, în caz că a fost căsătorit, că soţia lui era lângă el, în Iudeea, nimic nu dovedeşte că ea ar fi avut visul premonitor, de care vorbeşte evanghe­listul Matei, singurul dintre cei patru evan­ghelişti care vor­beşte de asta. Oricum, real sau nu, visul n-a avut nicio urmare.

Aşa stând lucrurile, ni se pare mai plauzibilă ipoteza că povestea visului ar fi putut veni din partea Salomeei, doritoare să influen­ţeze pe Pilat în sensul eliberării lui Isus.

Dat fiind rangul său de prinţesă din casa Irozilor, văduva lui Irod-Filip, prinţ irodian şi el, fată vitregă a lui Irod-Antipa, tetrarhul Galileii şi Pereei, ea îl primeşte pe Pilat în vizită şi este primită de acesta. Că Pilat este căsătorit sau nu, că soţia lui, Claudia Procula, este sau nu este cu el, în Iudeea, membrii dinastiei idumeene au relaţiile lor mondene cu marii ofiţeri ai Romei, în special cu procu­ratorul acesteia.

Salomea ar fi putut interveni pe lângă Claudia Procula, dacă aceasta a fost acolo, dacă nu, atunci a putut interveni direct pe lângă Pilat, dacă acesta nu-şi avea soţia lângă el, la Ierusalim. Cum ar fi putut ea interveni? Printr-o pioasă minciună, pur şi simplu. Când este vorba de viaţă şi de moarte, multe lucruri, inclusiv adevărul, trec pe planul doi.

Acest fals vis a fost imaginat de cineva, iar acest cineva nu putea fi decât Salomea. Toţi cunoşteau credinţa Romanilor în visurile tri­mise de zei. Exemplul lui Cezar, prevenit de soţia sa, Calpurnia, de visul ei tragic, ce îl privea pe el – Calpurnia care l-a somat să nu iasă din casă la Idele lui Martie… Cezar nu a ţinut seamă de acest vis, din care cauză a căzut sub loviturile de pumnal ale conspira­torilor.

Ceea ce întăreşte această ipoteză este că de-a lungul întregului interogatoriu al lui Isus, Pilat îl consideră pe acesta regele Iudeilor, nu şeful unei bande oarecare de tâlhari şi rebeli contra Romei. Cine­va l-a pus pe Pilat la curent cu acestea, ceea ce nu puteau face Iudeii bogaţi, din secta saducheilor. Contrar fariseilor, ce îl protejau pe Isus în secret şi de multă vreme, considerându-l regele lor legi­tim, saducheii se înţele­geau perfect cu ocupanţii romani. Situaţii de acest fel întâlnim pe fiecare pagină a Istoriei, din care cauză se spune că aceasta se repetă, că este un veşnic re-început.

Salomea, ca şi Claudia Procula, dacă aceasta este la Ierusalim, sunt neapărat prozelite ale iudaismului. Altfel, prima nu l-ar fi susţinut pe Isus, nu l-ar fi urmat şi nu s-ar fi proclamat discipola lui. În entuzias­mul lor de neofite, iudismul trebuie urmat cuvânt cu cuvânt. Potrivit iudaismului, numai profeţii, preoţii şi judecătorii pot primi visuri de avertizare. Oamenii de jos sunt excluşi. Apoi, nu există exemplu de vis trimis femeilor, de către Dumnezeu, deşi psihicul oamenilor şi experi­enţa dovedesc contrariul. De aceea, povestea visului Claudiei Procula a fost probabil născocită de Salomea a II-a, pentru a-l salva pe Isus, pentru a-şi salva iubitul. Ce nu face o femeie iubitoare pentru iubitul ameninţat de o primejdie de moarte?

În sfârşit, se pune problema identităţii persoanei ce l-a sfătuit pe Tiberiu să pună pe Isus în fruntea tetrarhiei confiscate, a lui Irod-Filip. Această persoană nu putea fi Pilat, iar Irod-Antipa nici atât, căci el conspirase contra fratelui său vitreg, pentru a-i răpi tetrarhia, ca şi nevasta, pe Irodiada. Trecuse însă o vreme, de la detro­narea lui Irod-Filip. Cine ar fi putut şi ar fi avut interesul să atragă atenţia lui Tiberius, asupra lui Isus? Această per­soană nu putea fi decât Salomea[13]. Cu atât mai mult cu cât, în acest fel, Salomea acţiona în sensul realizării ambiţiilor ei de mărire. Nu întâmplător, Evan­ghelia lui Bartolomeu o numeşte Salomea-Sedu­cătoarea. Bine­înţeles, ipoteza aceasta face probabilă prezenţa Claudiei Procula la Ierusalim.

Din acest capitol reţinem concluzia, singurul lucru important din perpectiva aventurii lui Shaoul-Saul-Paul-Pavel, adevărat autor şi fon­da­tor al creştinismului. Această concluzie implică următoarele patru constatări:

1). Când Shaoul-Saul-Paul-Pavel soseşte la Roma, nici iudeii, nici iudaismul nu ştiu că există creştini în capitala imperiului.

2). Totuşi, în casa lui Aristobul al III-lea, regele Armeniei, servitorii soţiei sale Salomea a II-a sunt cu toţii foşti zeloţi de-ai lui Isus, deci fideli acestuia, creştini în felul lor, în sensul că, oameni simpli fiind, doresc şi cred că învierea lui Isus este adevărată, aşteptându-l pe acesta de la o zi la alta. Aşteptarea durează încă, pentru unii, mai mult sau mai puţin numeroşi. Asta însă este o altă problemă.

3). Ajunşi creştini, foștii zeloți au rămas ceea ce fuseseră toată viaţa, adică fideli de-ai lui Isus, inclusiv în casa lui Narcis, secre­tarul comandamentului împăratului decedat, Claudiu, ca şi în casa împăratului ce domnea, a lui Nero. Acţiunea acestor foşti zeloţi, ce nu puteau fi creştini în sensul de azi al cuvântului, se limita la palatele şi slujitorii lui Aristobul al III-lea, al lui Narcis şi al împă­ratului Nero. Poporul Romei, inclusiv colonia iudaică de acolo, nu aveau nicio idee despre noua superstiţie sau credinţă, ce nu putea încă să fie cu adevărat o religie, deşi câteva zeci sau sute de oameni credeau cu adevărat în invierea lui Isus, regele şi şeful lor iubit, fiul lui David. Oricât ar fi ea de absurdă, credinţa prostimii în înviere nu este şi nu a fost puţin lucru!

4). Este sigur că Simon-Petre, adică apostolul creştin Petru, nu a fost niciodată la Roma. De asemenea, este sigur că nici Isus nu a fost la Roma. Aşa stând lucrurile, cine a fost apstolul involuntar, persoana care a înlesnit, favorizat şi desigur finanţat primele gru­puri creştine din capitala Imperiului roman? Acest apostol a fost apostolița Salomea a II-a, regină de Chalcis şi Armenia, fosta muză, drăguță și amantă a lui Isus, marea iubire a acestuia, lucru care nu este dintre cele mai puţin semnificative, din prezentul studiu istoric al originilor creştinis­mului.

 

*

*          *

Fragment din Evanghelia lui Toma, în traducerea lui Jean Doresse:

65). Isus spuse: « Doi se odihneau acolo, pe un pat: unul va muri, celălalt va trăi ». Salomea zise: « Cine eşti tu, bărbate? Din cine ai „ieşit” tu, de te-ai vârît în patul meu şi ai mâncat la masa mea? Isus îi răspunse: « Eu sunt cel ce s-a făcut din Cel care îmi este egal: mi s-a dat ceea ce este al Tatălui meu! ». – « Eu sunt discipola ta ! » – Din cauza asta eu spun ce urmează: când… (întrerupere în text).

Spre Anti-Librărie

Note:

[1]. Să nu pierdem din vedere că Lydia, dama de companie a lui Paul-Pavel, vinde purpură, simbolul depravării, impudicităţii, senzualităţii şi perversiunii, acestea fiind caracteristicile prin excelenţă ale curtizanelor.

[2]. Cf. Jean Doresse, L’Evangile selon Thomas, ou les Paroles de Jésus (Plon, 1959). Versetul citat este la p. 103 (43 din manuscris). Pagina originală a manuscrisului descoperit este reprodusă hors-texte, la p. 15. Textul este în limba coptă.

[3]. Corisande (la Belle) nume dat Dianei d’Andouins, contesă de Gramont, vicontesă de Louvigny, (1554-1620). Văduvă în 1580, ea a devenit muza lui Henric, regele Navarrei, care a apreciat-o pentru multiplele ei calităţi, servind viitorul rege al Franţei, Henric al IV-lea, în calitate de consilier şi aliat, recrutând chiar o armată pentru el. La rândul lui, Henric al IV-lea i-a adresat câteva scrisori foarte cunoscute în Franţa vechiului regim.

[4]. Odată în plus, pentru verosimilitatea realităţii istorice a acestei legende, cititorul are interesul să consulte volumul nostru anterior, Isus sau secretul mortal al Templierilor.

[5]. După Flavius Iosif (Antichităţi iudaice, XVII, I, 3), Irod-cel-Mare ar fi avut, de la o soţie numită Elpis, o fată numită Salomea. Dacă aşa stau lucrurile, aceasta ar fi Salomea a III-a.

[6]. Nu trebuie uitat nici rolul lui Antipater al II-lea, tatăl lui SSPP, adversar al lui Arhelaus şi acuzator în faţa împăratului Augustus, fapt foarte semnificativ.

[7]. Mama ei, Irodiada, l-a urmat în exil, la Vienne (Galia), pe soţul al doilea, Irod-Antipa, tatăl vitreg al Salomeei a II-a. Ambii soţi vor muri în exil, în anul 39.

[8]. Aşa numitul exilium comporta deportarea într-o provincie îndepărtată. Când exilium era întregit cu interdictio aquae et ignis (interdicţia oricărei vânzări sau închirieri), ajuns la sapă de lemn, condamnatul murea rapid.

[9]. Cf. Magia în viaţa lui Isus, capitol din Isus sau secretul mortal al Templierilor.

[10]. Evangheliile lui Marcu, Luca şi Ioan nu spun nimic despre intervenţia nevestei lui Pilat. Ideea aparţine probabil politrucilor creştini din secolul IV, în vederea sanctificării procuratorului Iudeii, ceea ce însemna un gest de servilitate faţă de Imperiul roman.

[11]. Acest text apare sub domia lui Teodosie (379-395), împărat creştin fanatic, pentru care Isus ar fi murit sub domnia lui Claudius (41-54), ceea ce nu cores­punde funcţiei de procurator a lui Pilat, de la 25 la 36!

[12]. Ereditatea ei galantă ar fi împiedicat aprobarea însoţirii lui Pilat în Orient, contra legii Oppia.

[13]. Probabil prin intermediul Claudiei Procula, pupila şi protejata împăratului Tiberius, soţia procuratorului Pilat.

Vezi Și

Roma

VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT – XIX

­­ VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT  –  XIX ANUL 64 – ROMA ÎN FLĂCĂRI …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *