CAIN ȘI ABEL

Cain şi Abel

 

Puţini oameni ştiu că, în Florile Răului, Baudelaire a dedicat o poezie lui Abel şi Cain, pe care îi blagosloveşte după cum ne-o arată poezia de mai jos. Povestea-i de o vârstă cu lumea, dar poetaşii-potrivitori-de-cuvinte, uşile de biserici drăceşti au alte mâţe la potcovit şi rahat de înşirat pe aţă. Iată poezia lui Baudelaire, în traducerea ÎPS Albu, hirotonisit de Zamolxis sub numele de Bulă:

 

Rasă a lui Abel, dormi, bea şi mănâncă,                                   Rasă a lui Cain, urcă la cer

Dumnezeu îţi surâde complice.                                                   Şi dă de pământ cu acest Dumnezeu!

Rasă a lui Cain, mori în abjecţie                                                  Rasă a lui Abel, iubeşte, te înmulţeşte,

Suferă, îndură, crapă mizerabil.                                                    Aurul tău puieşte şi el.

Rasă a lui Abel, sacrificiul tău                                                        Rasă a lui Cain, inimă arzândă,

Gâdilă nasul de Serafim!                                                                 Fereşte-te de burţi, de fomişti.

Rasă a lui Cain, suferinţa ta                                                             Rasă a lui Abel, crede, îndoapă-te

Se va termina vreodată?                                                                   Ca ploşniţele pădurilor.

Rasă a lui Abel, vezi-ţi de hambar                                                  Rasă a lui Cain, veşnic fugărită

Îngraşă-ţi vitele!                                                                                  Târăşte-te şi pieri!

Rasă a lui Cainm mațele-ți urlă                                                                              II

Foamea de câine hăituit                                                                    Ah! Rasă a lui Abel, cadavrul tău

Rasă a lui Abel, umple-ţi burta                                                        Va îngrășa pământul în flăcări

La chiverniseala patriarhală.                                                            Rasă a lui Cain, agonia ta

Rasă a lui Cain, tremură de frig                                                       Nu-i suficientă.

În vizuina ta, ca un şacal!

Rasă a lui Abel, mâncă-ţi ruşinea,

Fierul este învins de măciucă!

 

Baudelaire nu vorbea în vânt. După secolele de barbarie, inchiziție, ruguri, vărsare creștină de sânge, acte de iubire bisericească, greu se putea găsi o cloacă mai pes­triță, mai contradictorie decât pretinsa scriere sacră numită Biblie. Din punctul de vedere al celor trei monoteisme, putem vorbi de existența a două rase ome­nești pe pământ: rasa celor ce se trag din Cain şi a celor ce provin din Abel. Foarte diferite, cele două tipuri de oameni contrazic diviziunea ecumenică în ”buni şi răi”, bazată pe lectura superficială a Genezei.

Contrar credinței prosteşti, cu care iudeo-creştinismul insultă Dumnezeirea și Omenirea, binele şi răul sunt noțiuni paradoxale. Ceea ce rasa lui Abel-păstorul şi politrucii veacurilor numesc ”bine” nu este decât supunerea în fața autorității lor proprii. Nu a lui Dumnezeu, pe care l-au potcovit cum au vrut ei, l-au uzurpat şi din care şi-au făcut bişniţăraie ahrimano-iudaică, sub numele de biserică. Pentru prinţişorii însutanaţi, înmiiţi şi înmiliardaţi, ”răul” înseamnă nesupunerea în fața gheşeftului sau amvonului, iar ”erezia” înseamnă orice căutare sau cercetare cinstită și cunoaștere a miste­­relor vieţii, societăţii, universului.

Cine vrea să cunoască adevărul trebuie să se îndoiască de multe din cele ce i le-a spus şcoala şi societatea înrobită, din care cauză, mai devreme sau mai târziu, intră în conflict cu poliţia gândirii și injustițiile vampirizante, ale acesteia, care ne pun legi, ne măsoară pedepse, când mâna ne-o întindem la bunuri zâmbitoare, când pronunţăm numele mareşalului-erou Antonescu, când cerem fotografia sau desenul tehnic al presupuselor camere de gazare din lagărele germane. Asta e soarta copiilor, a descendenților plugarului Cain, a cărui vocație este cercetarea, depășirea aparențelor existenței, ceea ce este considerat subversiv și gravisim de către sclavagismul iudeo-democrat, în care trăim: societate bazată pe minciuna generalizată și organizată drăcește, adică științific, pe compartimente penitenciarizate: minciună politică, minciună socială, minciună religioasă, minciună medicală, minciună educaţională, minciună sportivă, minciuni peste minciuni!

Inversiunea biblică

Mitul fraţilor inamici, Cain şi Abel, este expresia tipică a inversiunii introdusă în textul Bibliei de către autorităţile planetare, poliţia şi politrucii gândirii. Povestea este simplă: Cain, revoltatul, este agricultorul al cărui sacrificiu e refuzat de nările corupte ale lui ”Dumnezeu”  (vom vedea ce hram poartă acest energumen divin). Textul biblic nu spune motivul pentru care agricultorul Cain ar fi om rău, iar măcelarul Abel, dimpotrivă, om bun. Faptul că Iehova a apreciat mai curând măcelăria şi vărsarea sângelui animal (Abel), decât sacrificiul cinstit al produselor muncii agri­cole a lui Cain, reprezintă o notă proastă pentru zeul tribal respectiv, mare iubitor şi consumator de sânge, protector  al sacrificiilor holocaustice, plăcute nărilor sale dumnezeieşti!

Importanța inversiunii raportului normal de forțe, pe planeta pământ, vine din faptul că rasa ciobanului-măcelar Abel a devenit matricea elitei mondiale banditeşti, exercitându-şi puterea asupra popoarelor menţi­nute în cătuşele politico-religioase, în vreme ce Cain, plugarul, este blestemat din veac în veac, de către casta politru­cilor în sutană, preoţii-rabinii-muftii celor trei monoteisme bazate pe Biblie, slugi prea-plecate ale tuturor dra­cilor, regimurilor şi guvernelor acestei lumi.

Cain este ţapul ispăşitor, căruia i s-au pus coarnele cele mai mari cu putinţă, fiind transformat într-un adevărat Satana. Dimpotrivă, Abel este ridicat în slăvi, plimbat ca sfintele moaşte, din parohie în parohie, din generaţie în generaţie, din mârşăvie în mârşăvie!

Sumara cercetare a alfabetului ebraic arată ce înseamnă numele lui Cain: acela care este stăpân, care stăpâneşte, în vreme de Abel înseamnă abureală, aparenţă, răsuflare. Potrivit textului biblic, Abel este păzi­torul turmei omeneşti, bodigardul lui Iehova, în vreme ce Cain este nesupusul condamnat a rătăci ca un proscris, oriunde îl vor duce paşii.

De ce primul născut, Cain, fiu de Elohim, posesor sau stăpân al spiritului, este blestemat, în vreme ce fratele său mai mic, Abel, copilul lui Adam, simplă creatură, ba chiar aparență, este destinat să devină prinţul acestei lumi? De ce Cain a fost blestemat iar Abel, fără niciun merit, devine beneficiarul binecuvântării iehoviste? Politrucii-teologi nu au răspuns la această întrebare!

În spatele mitului

Mitul spune despre Cain că este primul născut al Evei, copil conceput cu un Elohim nemuritor, în vreme ce Abel, simplu muritor, este fiul lui Adam. La naşterea lui Cain, Biblia spune că Eva ar fi exclamat: « Am dobândit om de la Dumnezeu » (Geneza, 4,1). Când l-a născut pe Abel, Eva n-a zis nimic ! Ni se spune numai că Adam este tatăl lui Abel, bodigardul turmelor şi raselor omeneşti, ce mituieşte pe Iehova cu câte un holocaust din carnea şi sângele acestora. Abel nu produce nimic. El păzeşte însă, cloceşte, se ghiftuieşte, sacrifică cele produse de mâinile altora. Iehova aprobă acest mod de viaţă, care îi este pe plac, în vreme ce sacrificiul lui Cain, de o cu totul altă natură, nu este acceptat. De ce ? Iată singurul răspuns posibil : pentru că sacrificiul lui Cain este fructul propriilor lui eforturi voluntare, al propriei sale munci, al capacităţii sale creatoare. De ce sacrificiul lui Cain, primul născut al Evei şi stăpân al focului spiritului, Dumnezeu el însuşi, Om-Dumnezeu ce răsco­leşte pământul pentru a scoate la suprafaţă adevărul sau virtuţile acestuia, de ce efortul lui Cain nu este agreat de Dumnezeul Iehova ?

Biblia nu spune nimic despre asta. Analiza mitului celor doi fraţi, arată însă cum stau lucrurile, despre ce este vorba.

Politrucii-teologii au inversat sensul acestui mit din ignoranţă, din dorinţa de a manipula spiritele credincioşilor, sau din ambele motive. Autorităţile religioase (seminţia lui Abel), şi cele laice (prinţii acestei lumi) nu aveau şi nu au niciun interes ca masa credincioşilor să descopere soarta de vite, ce le este rezervată.

Prologul la Ecclesiastul [1] ne ajută să înţelegen natura lui Abel. Fiind vorba de vanitate, constatăm că aceasta se scrie ABEL şi se pronunţă HEVEL, funcţie de pronunţia literei BET sau VET : « Hevel me hevelim, vanitatea vanităţilor » – acest cuvânt însemnând iluzie, răsuflare efemeră, aparenţă de viaţă, fără nimic divin în ea.

Prin corpul şi psihicul nostru suntem produse ale naturii, într-o formă aparentă ce se schimbă continuu, fiind condamnată să dispară. Ceea ce Ecclesiastul califică deşertăciune a deşertăciunilor este însăşi existenţa noastră, în cadrul căreia totul se schimbă şi asupra căreia domneşte Abel. Deşi într-o zi vom muri, sacrificaţi pe altarul existenţei efemere, Abel este mulţumit de soarta sa, din care face baza religiei şi filosofiei sale. Cain însă se revoltă, se opune fatalităţi temporale, pe care vrea să o transforme pentru a-şi găsi libertatea şi nemurirea, considerate atributele sale iniţiale şi de drept.

Aşadar, mitul lui Cain şi Abel conţine unele idei, ce pot fi clarificate cu ajutorul etimologiei, ştiinţa adevărului limbilor pământului. Mitul biblic spune că opera sau activitatea lui Cain nu a fost agreată de puterea spirituală a lumii, din care cauză el şi-a ieşit din pepeni. În faţa exploziei lui de mânie, creatura aparentă numită Abel este transformată într-o ceaţă sau fum ce dispare. Ce înseamnă asta : « Cain s-a aruncat » asupra lui Abel, fratele său, şi l-a omorât (Geneza, 4,8) ? Asta înseamnă că în faţa spiritului superior (Cain e fiu de Elohim), aparenţa lui Abel dispare. Altfel spus, forma materială, aparentă, este ”asasinată”, redusă la vanitatea, la aparenţa ei. Cain este os din os de Elohim, iar creatura muritoare Abel este aparență efemeră. Deși închiaburită peste turmele omenești, în fața spiritului superior aparenţa dispare, aşa cum, la Bucureşti, jidovimea lui Brukner-Brucan, Ilici-Iliescu, născutul de o mătușă sângerosul Voican și alți închiaburiți ca patrioţi, revoluţio­narii sunt râgâieli abeliene. Atât! La baza mitului trebuie să fi fost o dramă cerească, în cadrul căreia puternicele spirite cainite au făcut ordine în lumea sufletelor efemere şi iluzorii ale abelienilor. Această catastrofă nu a fost istorică. Ea trebuie să se fi derulat în înaltul cerurilor, înaintea spaţio-temporalităţii pământene.

Cain a fost probabil Domnul lumii originale, în care domnea voinţa pură, despre care Ştiinţa Omului ne va spune într-o zi când şi cum a apărut, alături de inteligenţă şi diversele facultăţi omeneşti. Abel va fi fost o băşică îngerească, protoplasmatică, inconştientă, plutind în dulcea lumină a paradisului formelor insuficient trezite la viaţă, sub paza şi grija demiurgilor, a Elohimilor. În Împărat și proletar, bășicile abeline sunt numite umbre, de Eminescu: ”Cu umbre care nu sunt v-a-ntunecat vedere / Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți…

Tradiţia secretă indică existenţa unor universuri paralele, a unor calităţi energetice direct opuse, precum focul şi apa. Cain este focul dinamic, iar Abel este apa cuminte, de ploaie, ce bălteşte cât bălteşte, se usucă şi piere. Lumile ce vibrează în ritmul focului nu sunt accesibile creaturilor pasive, ce vibrează la joasa frecvenţă a apei. Când spiritul de foc coboară în lumea formelor apoase, atunci intervin catastrofe precum aceea descrisă de mitul căderii omului.

Spiritul de foc al lui Cain a fost resimţit ca asasinat, de către creaturile apoase, puturoase, precum Abel, ajungându-se la invenţia uciderii acestiuia de către Cain. Nu a fost vorba de o crimă. Departe de a fi voit să-şi ucidă fratele, Cain trebuie să fi fost animat de dorinţa de a-l trezi la viaţa adevărată, de a-l scoate din somnolenţă, de a-l ajuta să progreseze, să evolueze, să se îndumnezeiască.

Cain reprezintă arhanghelul rebel ce vrea să dăruiască creaturilor libertatea; o libertate de care acestea nu au însă nevoie, despre care cred că reprezintă un pericol şi pe care, în ultimă instanţă o vor considera ucigaşa vieţii lor anterioare, un fel de trai pe vătrai. Cain însă insistă şi prin simpla sa prezenţă şi voinţă dumnezeiască arde ceea ce ar fi vrut să salveze.

Întrucât violase un teritoriu aflat sub protecţia zeilor naturii formale, Cain a fost blestemat şi condamnat să colinde ca prizonier al unei naturi ce îi este străină, pe care o dezechilibrase definitiv prin simpla sa prezenţă şi care îl urmăreşte prin hăitaşii ei, ce îl obligă să ducă o viaţă de veşnic proscris. De teamă că, într-o zi, Cain ar putea elibera turmele de oameni reduşi la sclavie, autorităţile pământene l-au satanizat, aşa cum satanizează şi astăzi personalități eminent cum au fost Corneliu Codreanu sau mareșalul Ion Antonescu pe lângă abelienii Iuliu Maniu sau Carol al II-lea, Personalitățile cainite  contestă, deranjează, pune în primejdie supremaţia nemeritată şi privilegiile exorbi­tante ale gheșeftarilor abelieni. Printr-un curios mecanism de inversiune, idolatria numită religie creștină a făcut din Cain principiul relelor şi perversiunilor de care suferă ea însăşi, majoritatea preoţilor, ierarhilor, păstoril abelieni, prinţişorii mireni, consumatori de droguri, adreno­crom…

Tragicul situaţiei constă în neînţelegerea de care dau dovadă credincioşii bovinizaţi, incapabili să-şi recunoască propriile interese, cine le sunt aliaţim cine le sunt călăii. Mai rău: crezând că se plasează de partea Dumnezeirii, de aproape două mii de ani creştinii sunt de fapt în slujba Satanei, a forţelor ahrimaniene, ce gesticu­lează şi taie aerul în patru, cu crucea unui Cristos răstignit, falsificat, întors pe dos.

Jocul politic este atât de încurcat încât autorităţile laice şi religioase denunţă ca Fii sau copii ai Satanei nu pe cei scoşi cu biciul, din Casa lui Dumnezeu, de Cristos însuşi. Pentru confesiunile ce au falsificat totul, Fii lui Satana ar fi exact urmaşii revoltatului Cain, ce încearcă eliberarea credincioşilor de sub jugul preo­ților și ierarhilor adesea pedofili, homosexuali, curvari, lupi îmbrăcaţi în piei de oaie.

Autorităţile religioase şi laice, ce pasc pleava cre(ş)tină, o mulg şi o tund înainte de a o expedia la abatorul reîncarnărilor fără de sfârşit, sunt urmaşele lui Abel, păstorul ce sacrifică vitele pe care nu le-a crescut. În sprijinul lui Abel, trebuie însă spus că spiritele din tradiţia lui Cain sunt cele ce au perturbat armonia lumii bovinizate, paradisiace, colivare, abeliene. Nimeni nu poate contesta că, prin acţiunea lor, cainiuștii au trezit conştiinţa individuală, dinamizând evoluţiea prea lentă.

Cain s-a revoltat contra destinului rezervat oamenilor ce trăiesc într-o beatitudine inconştientă, fără să fie în posesia unei conştiinţe individuale demnă de acest nume, în primul rând liberă. Cain, cel ce se cunoaşte pe sine însuşi, purtător al spiritului individual nemuritor, a vrut să dăruiască oamenilor aceste calităţi, să acce­lereze evoluţia, stimulând oamenii să se elibereze de influenţa pro­tectoare dar mutilantă a idolatriilor sau falselor religii şi biserici actuale, a autorităţilor laico-abeliene-vampirice-pământene.

Spiritele tenebrelor

Ofensiva cainită a spiritelor ardente, în lumea paradisiacă a căldiceilor, a formelor celor fără formă precisă, a constituit ceea ce falsele religii numesc căderea spiritelor tenebrelor. De ce însă aceste spirite venite dintr-o dimensiune cosmică superioară au fost numite spirite ale tenebrelor? Odată în plus, graţie etimologiei, descoperim că aceste spirite înfricoşătoare, pentru abelienii căldicei, care suntem, au preexistat Luminii. La începutul Genezei sau Facerii biblice, Tenebrele nu sunt malefice, indicând o lume necunoscută, un univers pre-existent manifestărilor lumii actuale.

Tenebrele sunt rezervorul universal de forţe latente originale. Ulterior, totul a ieşit din această matrice misterioasă, pe care teologii au diabolizat-o, lucru de înţeles: pentru omul încarnat, ceea ce nu are formă este perceput ca ceva periculos, operă a diavolului, ceva provenit din noaptea de nepătruns a inconştientului universal.

Tenebrele originale nu reprezintă însă răul ci un mediu energetic atât de puternic încât creaturile nu-i pot suporta radiaţiile. De aceea, iudeo-creştinismul a văzut în ele un adversar al gheșeftelor abeliene, altfel spus pe Satana ce ameninţă ordinea abeliană stabilită de Iehova, zeul în care nu credea Eminescum cum nu crede nici arhimandritul Albu (Bulă) care de la Eu nu cred nici în Iehova a compus parodia originală Eu nu cred în holocoaste.

Pe pământ, acest foc sau mediu energetic divin mocneşte în spiritele Fiilor lui Cain, ce păstrează nostalgia lumii originale şi doresc să se întoarcă în aceasta. Fii lui Cain sunt cei ce au fost aruncaţi în această lume, poeţi blestemaţi, artişti şi gânditori necunoscuţi, cercetătorii tainelor universului, apostolii libertăţii contra ordinii iehovisto-satanice a lui Abel.

După catastrofa pentru care sunt responsabili, Fii lui Cain au fost nevoiţi să înveţe penibila lecţie a răbdării şi a compasiunii pentru fraţii lor din rasa lui Abel, care deşi dispun de o anumită înţelep­ciune nu au ajuns la înţelegerea misterelor existenţei.

Sfârşitul confuziei

S-a ajuns la confuzia celor ce au descoperit că cei răi nu sunt cei despre care li s-a spus că sunt astfel. Arhi-păstorii politicieni, din fruntea bisericilor şi popoarelor, pe care unii îi numesc Iluminaţi sau Illuminati, ţin predici ipocrite pe amvoanele-tribune satanisto-ecumenice. Ei sunt călăii-măcelari ce sacrifică popoarele pe altarul minciunilor, viciilor şi intereselor lor egoiste. Ei au inven­tat ţapul ispăşitor numit Diavol, au născocit Iadul şi chinurile acestuia, excitând repulsia oiţelor abeliene faţă de adevăraţii Fii ai lui Dumnezeu, ce le ameninţă și stâna şi abatorul.

Experţi în magie şi manipularea prostimii, falşii păstori şi arhi-păstori îşi acuză adversarii, Fii lui Cain, că ar fi satanişti, eretici, rebeli periculoşi… Culmea confuziei, unii dintre păstorii şi arhi-păstorii falsei elite mondiale au răspândit zvonul că ei ar fi de origine extraterestră, Anunnaki-dumnezei veniţi de la Dracu-n Praznic, ce ar fi fabricat primii oameni în laboratoarele lor extraterestre. Este vorba de o nouă păcăleală, prin care bandiţii din fruntea actualei ordini mondiale speră să se caţere şi mai în vârful piramidei puterii, invocând o legitimitate aristocratică extra-omenească și extra-terestră.

Culmea dezinformării şi manipulării planetare provine din mediile iezuito-catolice şi new age, ce cad în plasa auto-proclamaţilor maeştrii ascensionişti, ghizi ai luminii şi vampiri abelieni.

Pe baza acestei interpretări dispunem de repere ce permit o altă înţelegere a lumii și istoriei, evitând păcăleala manipulării planetare ce constă în dezbinarea şi întărâtarea unora contra altora. Se înţelege: cei despre care ni se spune că sunt răi sunt de fapt aliaţii noştri, în vreme ce apostolii bisericii, prinţii lumii, falşii campioni ai păcii şi omeniei sunt uneltele şi sculele pedofilo-ahrimano-satanice din totdeauna.

Cei mai mulţi dintre noi aparţinem rasei lui Abel sau naturii pământene, ce aspiră la bunăstare şi pace. Unii dintre noi sunt însă de esenţă cainită, aceştia fiind cei care totdeauna se trezesc primii. În inimile acestora suflă spiritul libertăţii, setea de absolut, dorinţa de a cunoaşte tot ce se poate cunoaşte. Una sau alta dintre aceste tendinţe domină în fiecare dintre noi. Intuiţia, inspiraţia, sensul intim al veritabilei noastre naturi spune fiecăruia cum se armonizează aceste aspecte contradictorii, care au generat drama în care se zbate omenirea. La ora actuală, această chestiune este departe de a fi reglată. De înţelegerea ei depinde dacă vom deveni actorii conştienţi şi dinamici ai propriilor noastre vieţi actuale şi viitoare, sau dacă, dimpotrivă, vom rămâne pe vecie aceiaşi spectatori ignoranţi, vite pasive, colivari supuși falşilor păstori, ce ne mulg, ne tund, ne jupoaie, încarnare după încarnare, ne vaccinează cu toate otrăvurile posibile, ne exploatează, apoi ne ucid.

Prin voinţa şi mintalul nostru dinamic, mulţi dintre noi sunt sau pot deveni fii şi urmaşii Dumnezeului-Elohim, care ne-a creat prin împreunarea cu Eva. Cei ce sunt sau care vor deveni urmaşii sau Fii lui Cain se vor afirma ca un tip omenesc capabil să îşi stăpânească focul din privire şi cunoaşterea de care dispune, străduindu-se să ajute pe fraţii lor abelieni, să-i scape din arcanul arhi-păstorilor ahrimano-satanişti, astfel încât să dobândească voinţa, forţa de caracter şi inteligenţa necesare mântuirii, adică ieşirii din tragicul circuit al încarnărilor fără de sfârşit.

Cât despre Abel însuşi, acesta trebuie să deschidă ochii, să priceapă cum stau lucrurile, să caute cu orice preţ adevărul în toate, dincolo de aparenţele mincinoase, de iluziile ahrimano-satanice. Abelienii sunt şi ei chemaţi să se trezească, să ajungă la înţelegerea misterelor vieţii veşnice, depăşind credinţele iluzorii impuse de arhi-păstorii, comisarii gândirii şi politrucii ahrimano-satanici, care vor să menţină omenirea în ciclul infinit de încarnări şi reîncarnări. Bineînţeles, Cain aspiră la elibe­rarea sau mântuirea de sub jugul blestemului iehovist, lucru pentru care nu are decât să îşi convertească propria putere creatoare în pură aspiraţie spirituală.

Abel trebuie să renunţe la comoditatea, lenea, ignoranţa şi diversele lui vicii, iar Cain trebuie să îşi stăpânească natura rebelă. În acest fel se va ajunge la reunificarea celor două principii opuse din noi înşine, realizându-se unitatea suflet-spirit, unitatea inimii şi a inteligenţei.

Spre Anti-Librărie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *