NUREMBERG II – ÎNFĂȚIȘAREA A TREIA

NUREMBERG II  –  INFĂŢIŞAREA  A  TREIA

 

Am ajuns în sala de dezbateri a tribunalului de la Nuremberg împreună cu câţiva ziarişti englezi şi germani, ce urmăreau cu discreţie dezbaterile tribunalului. Înfăţişarea sau Ședința a III-a începuse. Preşedintele tocmai dădea cuvântul acuzatorului public.

Acuzatorul public Stanislas Lubski – Onorat tribunal, domnilor juraţi… Rechizitoriul meu îi va mira pe cei ce mă cred încă prizonierul propagandei şi manipulării întregii omeniri, ce durează de peste treizeci de ani. Mai devreme sau mai târziu, oame­nii normal şi de bună credinţă sfârşesc prin a deschide ochii și a înţelege cele ce se petrec în jurul lor, ba chiar în lumea întreagă. Tribunalul nostru, ce nu recu­noaşte fructele seci ale istoriei, adică naţiunile, mi-a fă­cut onoarea de a-mi încredinţa funcţia de acuzator public. Subliniez însă, în faţa onoratului tribunal şi a domniilor voas­tre, că nu acord un credit deosebit Dreptului pe care l-am studiat la Sorbona, un drept ce atârnă ca tinichea de coada turnului Babel, ce se prăbuşeşte, al societăţii noastre.

În conse­cinţă, rog onoratul tribunal să-mi acorde permisiunea de a acuza doar în numele Dreptului natural, întrucât con­cep­ția juridică, Dreptul civilizațional, la care omenirea ajun­sese în peste douăzeci și cinci de secole de istorie, a fost călcat în picioare de barbaria, terorismul de Stat și ipocrizia pretins democrată a Bandei celor Patru câștigători ai ultimului Război mondial. Acest adevăr trebuie rostit mai ales aici, căci aici, la Nuremberg, Statele Unite, Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Franța au batjo­corit și călcat în picioare Dreptul, chiar ideea de Drept, prin inventarea terorismului juridic internațional, a carica­turii actuale de justiție ce durează de peste treizeci de ani, caricatură intrată în falsa Istorie de azi, sub numele de Procesul Nuremberg I.

În cursul audienţelor precedente, avocaţii Jidănimii şi ai celui de al III-lea Reich au expus istoria confruntărilor dintre Hitler şi Iuda, între anii 1933 şi 1939. Prin chiar doctrina sa antisemită, pe care o cunoşteau foarte bine atât poporul german cât şi Jidanii, căci aceasta fusese expusă în Mein Kampf şi în mii de discursuri, în lungul şi latul Germaniei, vreme de peste zece ani, Hitler reprezenta un grav pericol pentru Iuda, din momentul în care doctrina sa politică a dobândit forţa legii. În consecinţă, subliniez în faţa onoratului tribunal vinovăţia lui Hitler, pentru că doctrina sa politică nu putea să nu prejudicieze interesele acelei fracţiuni din poporul jidovesc, care invadase Germania.

Pe de altă parte, constat că acest prejudiciu a fost cât se poate de moderat, că înaltele auto­rităţi germane, inclusiv Hitler, şi-au dat silinţa de a-l limita, pe cât posibil, de a evita abuzurile şi violen­ţele pe care, în astfel de situaţii, după cum arată istoria, popoarele nu ezită să le exercite asupra minorităţilor ce sar peste cal. Am în vedere, între altele, condamnarea violenţelor anti-iudaice comise, pe cont propriu, de unii membri ai Partidului Naţional-Socialist şi Muncitoresc German, condamnare pronun­ţată de Hitler personal, în august 1935[1]. După numai 24 de ore[2], Rudolf Hess revine asupra acestei probleme, într-o directivă către toate serviciile de poliţie, confirmând cele asupra cărora, în scrisoarea sa către Göring, Frick nu lăsase să planeze nicio urmă de echivoc[3].

Trecând peste propaganda mincinoasă de după 1945, care face din Jidănime un popor liniştit, umanist şi dezarmat, constat, pe de altă parte, că Diaspora jidovească nu a ezitat să înceapă contra Reichului german, încă din februarie 1933, un război econo­mic susceptibil să degenereze în conflict militar, agravând astfel situaţia Jidovilor din Germania, după cum istoria a dovedit-o fără tăgadă. Între altele, o bună parte din Diaspora jidovească a contestat acordul negociat de Germania cu Comitetul Evian (1938), împiedicând astfel exodul paşnic al Jidovilor germani, cu care Hitler era de acord. Atitudinea negativă a Diasporei iudaice şi a Congresului Jidovesc Mondial, din 1938, deschide dreptul la circumstanţe atenuante pentru Adolf Hitler.

Pe de altă parte, comportamentul iresponsabil al Angliei, Franţei, Statelor Unite, Canadei, Australiei, ce dispuneau de imense teritorii insuficient locuite, deschide şi el dreptul la circumstanţe atenuante pentru Diaspora jidovească. Pleca­rea Jidovilor din Germania ar fi fost relativ uşor de realizat, dar reunirea acestora pe un teritoriu ce ar fi devenit roditor, prin munca lor, s-a dovedit imposibilă datorită egoismului nejustificat al puterilor menţionate. În acest sens iată câteva precizări.

Mai întâi, mă voi ocupa de guvernul britanic. Promotor, încă din 1917, al Căminului naţional jidovesc din Palestina, dar ştiind că Arabii se vor revolta contra emigraţiei masive a Jidovilor în teritoriile lor, care le aparţineau de douăzeci şi opt de secole, guver­nul britanic frânează curentul emigraţionist ce se stabilise între Germania şi «Ţara promisă ». Dacă, în 1933, Palestina accep­tase 37 337 de Jidovi din Germania, iar în 1935 încă 66 472, în 1937 această cifră a scăzut la 10 629[4]. Guvernul englez îşi va renega întreaga politică de după Declaraţia Balfour (1917), limitând la numai 75 000 numărul Jidanilor emigranţi, acceptaţi în Palestina, între 1 aprilie 1939 şi 31 martie 1944. În iulie 1939, emigrarea jidovească în Palestina este stopată complet, pentru o perioadă de şase luni.

Din aceeaşi perspectivă, analizez și situaţia Statelor Unite, ce acordau Angliei, în fiecare an, 83 575 de vize pentru emigranţi. Considerând că poate ceda un număr dintre aceste vize emigranţilor jidovi, guvernul englez a fost admo­nes­tat de Americani în termenii următori : « În virtutea legi­lor în vigoare, vizele de emigrare acordate de Congres nu sunt proprietatea Statelor cărora le sunt acordate ». În aces­te condiţii, Jidanii nu mai beneficiau decât de cele aproxi­ma­tiv 2000 de vize pe lună, ce le erau rezervate în mod curent.

În 1939, Statele Europei occidentale considerau că au atins maximul de refugiaţi, din răsăritul Europei, singurul pe care erau dispuse să îl accepte. Belgia, de exemplu, găzduia pe atunci 10 000 de Jidani, Olanda 20 000, Franţa 40 000 iar Elveţia 10 000. În ce priveşte Statele Unite, Arthur Morse consideră că, între 1933 şi 1943, acestea ar fi putut acorda un million de vize de intra­re, fără modificarea dispoziţiilor din Immigration Act.

S-ar fi pus însă problema finanţării transmutării acestor emigranţi, iar Statele Unite considerau că această datorie revine iniţiativei private. Anthony Rotschild declară că cele patru milioane de Jidani americani ar trebui să plătească instalarea noilor coreligionari sosiţi pe pământul Statelor Unite. Vorbele însă sunt vorbe, iar faptele sunt fapte : Jidovii americani nu au acceptat să contribuie la instalarea noilor veniţi nici măcar cu un cent ! Parafrazând cunoscuta butadă a lui Jean-Paul Sartre, am putea spune că Jidanii americani nu se mai considerau Jidani, « adevărații Jidani fiind numai ceilalţi ».

Vreme de mai mulţi ani, Comitetul Evian şi marile puteri au discutat despre un pământ de refugiu ce ar trebui oferit Jidanilor, unul care să nu fie în Palestina. Rând pe rând s-a propus Etiopia, Madagascarul, cele trei Guyane, Brazilia, Angola portugheză, Haiti, Rodezia de Nord, Australia. Găsirea unui pământ definitiv pentru Jidovul rătăcitor s-a dovedit imposibilă. Franţa n-a vrut să audă de crearea în Madagascar a unei minorităţi de limbă germană. Mussolini nu accepta nici el să cedeze vreo palmă de pământ din Etiopia abia cucerită. Roosevelt considera că insula Haiti este o zonă vitală pentru securitatea Statelor Unite.

Anglia refuza orice presi­une asupra lui Salazar, care nu accepta nicio discuţie pentru găsirea unui refugiu în Angola. Rodezia de Nord acceptă cu plăcere cîţiva emigranţi jidovi, dar nu mai mult de 150. Oswald Pirow, ministrul sud-african al apărării, îi ceru lui Hitler să pună la dispoziţia Jidanilor teritoriul Tanganika, cancelarul german fiind nevoit să reamintească acestuia că, urmare a tratatului de la Versailles, Germania nu mai dispune de vechile ei colonii. Australia s-a pronunţat într-un mod cât se poate de rasist, care se vede foarte bine în dosarul depus pe masa onoratului tribunal de către Ivor Ben Sion, avocatul lui Iuda. Lectura acestuia arată că Australia nu accepta decât emigranţi englezi exclusiv, fără niciun Jidan printre ei[5].

Notăm deci, onorat tribunal, domnule preşedinte şi domnilor juraţi că, aşa cum se pune ea de peste trei mii de ani, şi cum a fost reactualizată de Adolf Hitler în 1933, cu voinţa clară de a-i găsi o soluţie paşnică, chestiunea jido­vească nu a fost rezolvată în acest sens. Răspândiţi printre Statele şi popoarele bogate, Jidanii din Diasporă n-au vrut să-şi ajute coreligionarii, ba uneori chiar s-au folosit de mizeria acestora pentru a agrava tensiunea dintre cel de al III-lea Reich şi naţiunile ce se pretind demo­crate. Cu egois­mul şi ipocrizia lor caracteristică, aceste mari puteri colo­niale, pline de bani şi stăpâne peste teritorii întinse şi slab locuite, au provocat eşecul oricărei soluţii paşnice a proble­mei jidoveşti.

Pe de o parte, ele s-au afirmat prietene cu poporul jidovesc, pe care, pe de altă parte, în momentul crucial, au refuzat să-l ajute, oferindu-i pământul de refugiu de care acesta avea nevoie şi de care ele dispuneau cu priso­sinţă. Spunând acestea, cer onoratului tribunal deopotriva şi riguroasa condamnare a lui Hitler, a Diasporei jidoveşti, a Angliei, Franţei şi a Statelor Unite. Întrucât însă deciziile onoratului tribunal nu au forţă de lege, nu cer nicio sancţi­une penală contra acestor vinovaţi, ci doar o judecată pur morală, o punere la stâlpul infamiei care, într-o zi, va putea provoca revizuirea şi înţelegerea istoriei.

Preşedintele Schoepf – Avocatul lui Iuda are cuvântul.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Onorat tribunal, domnilor, iertaţi-mă domnilor dacă sunt mişcat, dacă emoţi­unea mă apucă aşa de tare, în aceste momente solemne, când tocmai am auzit cele ce i se reproşează Jidănimii, pe care o apăr ca pe ochii din cap. Toate cele ce i se repro­şează, toate acestea la un loc n-au niciun fel de consis­tenţă. În anul 1933, poporul jidovesc, divi­nul Iuda, alesul lui Dumnezeu era asediat de criminalul numit Adolf Hitler. Deşi o îndelungată tradiţie îl obliga pe Iuda să se lase belit şi fript, de către canibalul Adolf Hitler, Dumnezeu din cer nu a vrut acest lucru, iar mielul lui scump şi-a amintit la timp istoria lui de trei ori milenară, îndelungata lui luptă de supravie­ţuire. Să recitim împreună Cartea Cărţilor, care este Biblia, să recitim Numerii, Cartea lui Iosua, Judecătorii, Samuel, Regii, tot ceea ce iubiţii creştini numesc Vechiul Testament.

Să-l recitim pe Flavius Iosif, Iudeul devenit colaborator al inamicului, dar care a rămas totuşi mare istoric. Veţi vedea modul cum Iuda a apărat Ierusalimul contra legiunilor lui Titus, cum femeile lui au luptat pe baricade după moartea bărbaţilor, fără să ezite a se servi de proprii lor copii, pe care, când nu au mai avut nimic la îndemână, i-au folosit ca proiectile vii, aruncându-i în capul duşmanilor. Mergeţi în Israel, vizitaţi cetatea Massada, pe care, cu un imens respect, arheologii au dezgropat-o din nisip.

Veţi retrăi astfel asediul acestei cetăţi de către Romani, veţi afla că ea a rezistat asediului peste doi ani, în faţa unei armate antrenate, de zece ori mai numeroasă. Veţi afla astfel că, în ultima zi, mia de zeloţi, ce apărase Massada, s-a lăsat înjunghiată de o mică echipă de camarazi aleşi din timp. Când totul, absolut totul a fost distrus, membrii acestei sfinte echipe s-au masacrat între ei, ultimul supravieţuitor fiind o femeie ! Desigur, onoratul tribunal şi domniile voastre nu cunoaşteţi jură­mântul pe care fiecare promoţie de ofiţeri ai Tsahalului, armata lui Iuda, a lui Israel, îl depune an de an pe ruinele Massadei.

«Nu vom ceda, nu vom preda niciodată Massada!», acesta este jurământul sfânt, al poporului de sfinţi emeriţi și prea-sfinți campioni ai sfințeniei, care este Jidănimea. Desigur, Jidănimea din zilele noastre a devenit nu numai un popor de sfinţi mucenici, dar şi unul foarte paşnic, cel mai paşnic cu putinţă.

Iuda zilelor noastre iubeşte cultura şi religia, speculaţiile metafizice, fără să refuze însă și plăcerea iubirii banilor, adică slujirea omenirii prin comerţ,  ca ingineri ai finanţelor, dar și funcţionari sau artişti, servind între­gul mapamond şi ajutându-și coreligionarii dis­per­saţi printre popoare, în situaţia extrem de crudă, din acest secol XX, situaţie impusă de răutatea, egoismul şi limitele naturale intolerabile ale Goimilor !

Răutatea naturală a goimului Adolf Hitler a obligat Jidă­nimea să-şi apere prea-sfinţenia ei biblică. Onorat tribunal, domnilor juraţi, venerabile acuzator public, cum poate dom­nia voastră să reproşeze lui Iuda declaraţia lui de război economic şi diplomație contra celui de al III-lea Reich ? Ce putea face Iuda în situaţia respectivă ? Recitiţi Deuteronomul.

Nedispunând de mii şi mii de tancuri, precum Hitler, lipsit fiind de armata feroce cunoscută sub numele de Waffen SS, Iuda nu putea respecta porunca lui Dumnezeu decât decla­rând război lui Hitler. Ce fel de război însă ? Iuda nu putea lupta decât cu armele sale, cu banii ! Dolarii Statelor Unite au devenit astfel tunurile şi rachetele lui Iuda, lirele sterline ale Angliei au devenit aviaţia lui Iuda, francii Franţei au devenit mitralierele lui Iuda, rublele Rusiei şi rezervele Fondului Monetar Internaţional au devenit sângele din venele lui Iuda, obligat astfel să utilizeze armele lui din totdeauna : puterea de a învârtii banii, comerţul, diplomaţia şi popoarele care, odată în plus, au înţeles că singura cauză sfântă din lume este cauza Jidănimii, reprezentanta absolută, pe pământ, a lui Dumnezeu din Cer, practic, adevăratul, singurul, unicul Dumnezeu al tuturor popoarelor, al Istoriei, al întregului Univers.

În general, Istoria şi Dreptul nu condamnă individul sau poporul aflat în stare de legitimă apărare. Acuzatorul nostru public reproşează Diasporei că a refuzat să-i ajute pe Jidovii din Germania să părăsească această ţară. Nimic mai fals. Acest lucru nu este adevărat decât parţial. De altfel, decla­raţia Congresului Mondial Jidovesc din 1938 nu este a tutu­ror Jidovilor şi nu poate angaja prea-sfântul popor al vene­ra­bilului patriarh Avraam. Oricine poate înţelege justeţea acestei declaraţii de bun simţ : la ce bun să semnăm acorduri ce consolidează economia şi puterea adversarului, din moment ce marile puteri democrate refuzau să primească Jidovii din Germania, care constituiau însuşi obiectul acestor acorduri ? Onoratul tribunal trebuie să recunoască nevino­văţia Jidănimii, inocenţa ei totală în ce priveşte evenimentele dintre 1933 şi 1939, care trecându-i pe deasupra capului au martirizat-o şi sfinţit-o, ca şi cele de la Massada.

Antisemitismul este singurul vinovat de necazurile lumii, el este autorul tuturor relelor petrecute între 1933 şi 1939. Domnule acuzator public, cum de nu vedeţi că toate relele încep cu antisemitismul, că acesta este începutul tuturor relelor şi nenoro­cirilor, văzute, nevăzute, pururea şi marea, Alfa şi Omega, Șocaracucuta întregii istorii. La sursa lui veritabilă, antise­mitismul s-a manifestat sub forma delirantă a nazismului, dar ultima sa expresie a fost refuzul marilor puteri demo­crate şi modele de dreptate, de a primi Jidovii din Germania pe teritoriile lor.

Este evident, Iuda nu poate fi proclamat şi vinovat şi nevinovat, şi victimă şi călău, şi sfânt şi netrebnic ! Singurii vinovaţi sunt Hitler şi ţările bogate, care şi-au înţeles interesele pe dos şi au încercat să evite războiul prin sacrificarea lui Iuda – calcul stupid, căci războiul totuşi a avut loc, cu consecinţele pe care le ştie toată lumea.

Să revenim la Hitler. Acesta este marele responsabil al tuturor necazurilor lui Iuda şi sper ca onoratul tribunal să îl condamne, ca şi tribunalul măreţilor învingători, cavalerii emeriţi ai Jidănimii, Anglo-Franco-Sovieto-Americanii, din Nurembergul anilor 1945-1946, care, fără să-l asculte, l-au condamnat pe Hitler ca cel mai mare criminal din întreaga Istorie şi neistorie, la un loc ! Onorat tribunal, domnilor juraţi, începând cu 1933, lupta lui de Hitler contra Jidănimii ar fi condus cu fatalitate la moartea lui Iuda, clientul meu, dacă istoria i-ar fi lăsat goimului timpul necesar, pe care, din fericire, i l-a refuzat.

Adevăratul holocaust, pe care Hitler îl pregătea, era cuprins în legile de la Nuremberg, nu în expulzarea Jidovilor germani pe care nu a putut-o realiza decât foarte parţial, până în 1938. Onorat tribunal, ce însemna oare acel numerus clausus aplicat profesorilor, medicilor, ziariş­tilor, avocaţilor şi muzicienilor între care, evident, Jidanii sunt la locul lor natural, strălucind ca stelele cerului în mijlocul nopţii. Ce însemna interdicţia de a lua loc pe băncile publice dintr-un cadru tipic germanic, de a intra în anumite cinematografe, de a asista la anumite spectacole sau concerte, de a intra în parcurile publice, în păduri, staţiuni termale, de a poseda un automobil, permis de conducere sau un telefon… Aceste măsuri au fost luate de Himmler, dar originea lor se găseşte în însăşi spiritul legilor de la Nuremberg.

La 15 septembrie 1935, Hitler şi-a convocat parlamentul la Nuremberg, oraş în care niciun parlament german nu se reunise de aproape patru sute de ani (1543). Acest parlament a votat legile cetăţeniei Reichului, a protecţiei sângelui şi onoarei germane, legi ce aveau să dobândească trista celebritate a « legilor de la Nurembereg ». Rog onoratul tribunal să îmi permită a-l cita pe marele meu coreligionar, Eliahu Ben Elissar :

«Pentru a relua formula lui Léon Poliakov (Bréviaire de la haine, Calmann-Lévy, 1951, p. 5), era vorba de măsuri sacre, inviolabile, tabu, ce pot fi opuse cu uşurinţă celor profane, cum erau primele legi anti-jidoveşti. Acestea de pe urmă instituiau doar un regim discriminatoriu contra unei minorităţi, iar istoria prezintă multe astfel de exemple, care nu privesc exclusiv pe Jidani, şi a căror motivaţie este economică sau religioasă. Dimpotrivă, legile de la Nuremberg nu erau destinate numai înjo­sirii Jidanilor ci mai curând divinizării comunităţii rasiale germane. Rezervat Jidanilor, statutul de paria servea de monedă curentă şi dramatică, prin care se întipărea în conştiinţa publică, individuală dar şi colectivă, a Germanilor, noţiunea superi­o­rităţii lor rasiale, congenitale şi inalterabile[6]».

 

Mulţumind parlamentului ce votase legile propuse, Hitler ştia despre ce este vorba şi vedea foarte departe, lucru dovedit de cuvântul de mulţumire adresat deputaţilor : «Domnilor reprezentaţi ai poporului german, aţi votat o lege a cărei întreagă semnificaţie şi a cărei amploare se vor vedea abia peste câteva secole ».

Onorat tribunal, Hitler ştia că după ce s-a copt pe înde­lete şi vreme îndelungată, antisemitismul se va răspândi precum holera. În 1935, Europa era în plină gestaţie fascistă. Mamă a acestui sistem, Italia avea să adopte şi ea o legislaţie copiată după cea a lui Hitler. Spania era în ajunul războiului civil, din care avea să rezulte fascismul lui Franco. Franţa nu uitase afacerea Dreyfus[7]. Anglia, căreia Hitler îi făcea ochi dulci, printr-un tratat naval avantajos pentru ea, tratase cândva foarte violent pe Jidani, pe care îi şi expulzase. Domnule preşedinte, domnilor juraţi, onoratul tribunal nu poate să nu înţeleagă intoleranţa lui Hitler, pecetluirea reconcilierii Angliei cu Germania pe spezele Jido­vimii, prin simpla prelun­gire a legilor de la Nuremberg, prin aplica­rea lor ştiinţifică, fără a insista asupra culorii lor.

Dacă Hitler ar fi rămas la putere, legile de la Nuremberg ar fi otrăvit minţile tuturor legislatorilor Europei, apoi ai Americii şi lumii întregi, realizând astfel, pe cale paşnică, soluţia finală pe care marele criminal nu o va obţine decât parţial prin violenţă. Citez :

«Pe termen lung, semnificaţia pentru Jidani a noilor legi consta în iremediabila lor condamnare, neputând nicicum să se elibereze din condiţia lor de Jidani. În asta consta diferenţa profundă a legilor de la Nuremberg faţă de legislaţia antisemită tradiţională. Aceasta de pe urmă înceta să se exercite contra Jidanului ce se creştina. Hitler avea nevoie de Jidanii săi şi ţinea neapărat să nu-i lase să evadeze, să se elibereze din pielea lor de Jidani, din iudaismul, iudaitatea sau jidănia lor. Iuda nu era doar pasibil de exclu­dere din cutare sau cutare profesie, cum o cereau legile profane, el nu era expus numai la expulzarea dintr-un grup social oarecare. Măsurile sau legile cu tendinţă sacră făceau din Iuda un paria al societăţii germane, pregătind astfel transformarea Jidănimii în paria întregii civilizaţii[8]».

Da, domnilor juraţi ! La Nuremberg, în acest oraş bleste­mat, s-a comis cea mai mare crimă contra sfinţeniei imacu­late și abso­lute a lui Iuda. În afurisita cetate a Nurember­gului, distrusă în proporţie de nouă zecimi prin bombar­damente ispăşitoare, zece ani mai târziu, câştigătorii Războ­iului mondial au anulat aceste legi, pedepsind pe cei vinovaţi de monstruoasa legislaţie contra lui Iuda, contra prea-sfintei Jidănimi, fără de care universul și gravitația universală n-ar exista, iar Soarele s-ar stinge pe bolta cerească !

Preşedintele Schoepf – Domnule avocat, am impresia că sunteţi pe cale de a prelua funcţia acuzatorului public. Vă rog să vă mărginiţi la apărarea lui Iuda, clientul domniei voastre, fără să faceţi din Jidănime Maica preacurată și imaculată a întregului univers.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Pardon, domnule preşedinte ! Nu depăşesc întru nimic rolul meu sfânt, de arhanghel şi apărător al lui Iuda. Încercând să îl priveze de drepturile lui inerente de popor ales şi chiar de condiţia umnă, legile de la Nuremberg au cauzat pagube imense clientului meu. Înainte de lansarea holocaustului material, legile de la Nuremberg au constituit un holocaust moral. Deşi cunoştea bine istoria poporului ales, cel mai inteligent şi mai curajos din întregul univers, Hitler a încercat să-l înjosească, să coboare pe Iuda la nivelul de animal, lucru ce nu poate fi iertat până la a şaptea generaţie.

Onorat tribunal, domnilor juraţi, mi-am terminat pledoa­ria. Fie ca onoratul trbunal să facă dreptate Jidănimii şi aliaţilor ei, renunţând la acuzaţiile Goimilor contra lui Iuda, adică : începutul războiului economic contra celui de al III-lea Reich şi refuzul Diasporei de a ajuta pe Jidanii din Germania să emigreze.

Preşedintele ridică şedinţa şi toţi cei prezenţi serviră un sandviş, pentru a câştiga timp. Tribunalul intenţiona să dea un prim verdict înainte de căderea nopţii, întrucât, chiar a doua zi, juraţii urmau să se întoarcă acasă, fiecare în ţara lui, pentru a petrece în familie sărbătorile de Crăciun. Finlanda era departe, iar Kittila Saronen era nerăbdătoare să-şi regăsească nu numai copiii ci şi scumpul ei Lottas. După o jumătate de oră şedinţa fu redeschisă şi tribunalul dădu cuvântul apărătorului lui Hitler.

Avocatul Georg Kleist, apărătorul lui Hitler – Onorat tribunal, domnule preşedinte, domnilor juraţi. Am analizat împre­ună, sub toate aspectele lui, comportamentul antisemit al clientului meu, între 1933 şi 1939. Pledez legitima apărare a clientului meu, căci Hitler cunoştea planul de agresiune contra omenirii, din Protocoalele Înţelepţilor Sionului, şi asistase la aplicarea lui în Austria şi Germania, mult înainte de preluarea cancelariei Reichului. Hitler nu a atacat poporul jidovesc. Clientul meu doar şi-a pus propriul popor în stare de apărare contra Jidănimii, făcând dovada unei remarcabile moderaţii. După sfârşitul războ­iului, propa­ganda jidovească încearcă să-l învinovăţească de câte şi mai câte. Ca atare, îl replasez pe Hitler în marea perspectivă a Istoriei, singura din care poate fi înţeles, care explică și luminează totul.

Onorat tribunal, domnilor juraţi, problema jidovească a cunoscut o anumită evoluţie. Ea există însă, a existat totdea­una, în toate ţările pământului. Astăzi. această problemă este indis­cutabilă. Nimeni nu i-a însă acte de problema jidovească, nimeni nu o dez­bate pentru că, după dispariţia lui Hitler, Iuda preferă să o treacă sub tăcere, alături de Protocoalele Înţelepţilor, de altfel. Permiteţi-mi să citez istoricul Vries de Heekelingen, care a analizat foarte pertinent evoluţia problemei jodoveești. Citez :

«Prima etapă : Instalarea. Jidanii sosesc într-o ţară unde populaţia n-are nimic contra lor, îi primeşte cu mai mult sau mai puţină ospitalitate, chiar cu politeţe. Din antichitate şi până prin secolul al XVII-lea, unele ţări i-au primit cu bucurie. Etapa a doua : consolidarea, stabilizarea sau cimentarea. Jidanii sunt toleraţi, se bucură de un tratament de favoare, graţie căruia se înrădăcinează şi îmbogăţesc, situaţia lor devenind stră­lu­cită.

Etapa a treia : Triumful. Jidovii se semnalează prin bogăţia exorbitantă, prin creditele fără de care nimic nu se poate face, uneori prin cunoştinţele, prin ştiinţa, relațiile și aranja­mentele lor. Totuşi, în anumite straturi ale poporului, apare un sentiment de jenă, apoi de invidie, de ură. Etapa a patra : începe o perioadă de revolte şi de lupte contra Jidovilor, ce alternează cu întreruperi de mai scurtă sau mai lungă durată. Etapa a cincea : se declară ostilitatea deschisă şi pe faţă contra jidovilor. Ajuns la exasperare, popo­rul rupe toate regulile, trece la masacrarea Jidovilor – eventual, autoritatea de Stat îi expulzează şi ciclul reîncepe în altă ţară[9]».

Într-o singură ţară de pe pământ, problema jidovească nu se mai pune. Această ţară este imensa Chină, unde primii Jidani s-au stabilit pe vremea dinastiei Han (două secole înainte de Cristos, până în anul 226, era noastră). În jurul lui 1329, un grup de Jidani locuia în regiunea Houen Che, unde religia lor se numea Tiao Kin Kiao, adică religia ce suprimă nervii. Jidanii au dispă­rut cu totul din China popu­lară, ceea ce i-a dat o mare libertate lui Mao Tze-dun, de care acesta va profita, probabil, pentru a lua conducerea lumii, în locul lui Iuda.

Onorat tribunal, preluând puterea la Berlin, în 1933, clientul meu a găsit Germania în cea de a patra fază, faza rezistenţei finale. În modul cel mai natural, s-a trecut imediat la a cincea fază, a ostilităţii deschise. Clientul meu n-a avut nevoie să favorizeze această fază, pe care de fapt a suferit-o. Bineînţeles, el a încercat să-i alunge pe Jidani din Germania, reţinând o parte din averea lor, căci ţara lui era săracă, victimă a războiului economic, declanşat contra ei de către Diaspora jidovească. Încercând să alunge din ţara lui pe Jidanii nechemaţi de nimeni, care veniseră de capul lor, încălcând legi şi frontiere, care, pe deasupra, refuzaseră să se naturalizeze, se poate oare spune că Hitler a comis vreo crimă contra omenirii ?

În acest caz, mai toţi şefii de State din istoria omenirii au fost criminali. Faraonul Meneptah e singurul ce a permis Jidanilor să plece cu averea câştigată pe seama propriului său popor. Ca şi Hitler, faraonul Meneptah este constrâns să scape de iudeo-israelienii vremii printr-un soi de curios război mistico rasial, în cadrul căruia Iehova, zeul jidănesc, a jucat rolul Congresului Mondial Jidovesc din timpul lui Hitler.

Onorat tribunal, de data asta nu voi cita din Mein Kampf ci din Biblie, acest veritabil Mein Kampf  al Jidovimii, car­tea Ieşirii, numită şi Exodul :

«Şi s-a sculat noaptea Faraon însuşi, toate slugile lui şi toţi Egiptenii, şi s-a făcut bocet mare în toată ţara Egiptului, căci nu era casă unde să nu fie mort. În aceeaşi noapte a chemat Faraon pe Moise şi pe Aaron şi le-a zis : „Sculaţi-vă şi ieşiţi din pământul poporului meu ! Şi voi, şi fii lui Israel ! Şi duceţi-vă de faceţi slujbă Domnului Dumnezeului vostru, precum aţi zis”». (Ieşirea 12, 30-31).

În acest context, onorat tribunal, a avut loc un episod ce nu s-a mai petrecut în cazul celui de al III-lea Reich, graţie vigilenţei clientului meu.

«Şi făcând fii lui Israel cum le poruncise Moise, ei au cerut de la Egipteni vase de argint şi de aur şi haine ; iar Domnul a dat popo­rului său trecere înaintea Egiptenilor, ca să-i dea tot ce a cerut. Şi astfel au fost prădaţi Egiptenii» (Ieşirea, 12, 35-36).

În aceste condiţii, onorat tribunal, se înţelege de ce Faraonul a lansat în urmărirea Iudeilor teribilele sale trupe Waffen SS, pe care Marea Roşie le-a înghiţit – cel puţin aşa pretinde Biblia! Pe cât se pare, Jidanii vremii şterpeliseră tezaurul dinastiei. După această fericită fugă sau izgonire din Egipt, Jidanii nu au mai reuşit niciodată s-o şteargă cu rezer­vele valutare ale ţării jefuite și escrocate, cazul Egiptului. Totuşi, în cazul celui de al III-lea Reich, deşi în proporţii moderate, recunoaştem că Jidanii şi-au scos binișor pârleala.

Din cea mai îndepărtată antichitate şi până astăzi, după un anumit timp de colaborare cu ţara care le-a acordat azil, Iudeo-Jidanii au fost totdeauna obligaţi să şteargă putina scurt pe doi, fiind constrânşi să abandoneze averile câştigate prin metode incorecte. Iată onorat tribunal o listă impresio­nantă de expulzări, furnizată chiar de istoricii Jidănimii, deci perfect credi­bilă[10]. După Faraon, Nabucodonosor, Titus, Adrian, căderea Ierusalimului urmată de dispersia lor cvasi-totală, Jidanii din Alexandria sunt goniţi în anul 415 de către episcopul creştin Ciril. Deşi s-a inspirat mult din iudaism, Mahomed i-a gonit şi el către Siria şi Mesopotamia.

Apoi, Mesopotamia jidovească fu distrusă de un majordom de palat, calamitate ce s-a repetat la Bagdad, supravieţuitorii de aici refugiindu-se în Spania maură (1040). În 970, regatul Khazarilor, dintre Marea Neagră şi Marea Caspică, populat de convertiţi (de două secole) la iudaism, a fost distrus iar locuitorii împrăştiaţi, din insulele Caspicei până în Crimeea. În Europa, Anglia este prima ţară care îi expulzează, pe vremea regelui Ioan fără de Ţară. Apoi, tot în Anglia, regele Henric al III-lea spânzură trei sute dintre ei, închide zece mii şi obligă alte 16 mii să se răscumpere şi să plece. Mulţi dintre aceştia de pe urmă pieiră într-un naufragiu, iar cei scăpaţi se împrăştiară pe continent. Jidanii nu s-au mai întors în Anglia decât după mai mult de trei secole şi jumătate, la jumătatea secolului al XVII-lea, pe vremea lui Cromwell.

Dimpotrivă, Jidanilor le-a mers foarte bine în Spania maură, sub Califii de Cordoba, Almoravizi şi Almohazi, fiind apoi expul­zaţi, la 31 martie 1492, de către Ferdinand de Aragon şi Izabela de Castilia. Cu această ocazie au fost expulzaţi chiar şi Jidanii ce jucaseră comedia creştinării de formă. Expulzaţi din Spania, mulţi Jidovi s-au refugiat în Portugalia, de unde fură izgoniţi aproape imediat, prin ordonanţa din 4 decembrie 1496, care i-a obligat să aleagă între exil, creştinare sau moarte. În Italia, papa Pius al V-lea decretă (1569) expulzarea tuturor Jidovilor din Statele papale, mai puţin Roma şi Ancona. Rechemaţi de Papa Sixt al V-lea (1585), Jidovii fură din nou expulzaţi de papa Clement al VIII-lea (1592). Regatul de Neapole expulză Jidanii lui în 1541, Genova în 1550, Milan în 1597.

În cadrul antisemitismului medieval, Franţa îşi are locul ei alături de Anglia şi de Spania. Regele Filip-August, verita­bilul fondator al monarhiei franceze, mai întâi i-a pus să plătească taxa de jidănie, apoi le-a transformat sinagogile în biserici şi i-a expulzat (1182), dar ulterior le-a permis să revină (1198), pentru a lucra în folosul trezoreriei regale.

Regele Saint-Louis le-a ars cărţile în pieţele publice, ca şi doctorul Goebbels în 1933, dând fiului său, Filip cel Frumos, poruncă să-i expulzeze, ceea ce avu loc începând cu 22 iulie 1306. La această dată, regele Franţei le-a acordat o lună pentru a părăsi regatul, abandonând toate bunu­­rile lor, inclusiv creanţele, totul fiind vândut prin licitaţie publică cu bătaie de tobă. De asemenea, Jidanii au mai fost izgo­niţi din Bretania (1240), Maine şi Anjou (1288), Dauphiné şi Franche-Comté (începând cu 1349). Secolul al XV-lea a marcat apogeul antisemitismului în Europa. Ar trebui o lucrare consacrată special acestui subiect, pentru a avea cât de cât o idee despre cele petrecute atunci. Rând pe rând au fost izgoniţi din Köln, Freiburg-Breisgau (1424), Berna (1427), Spire (1435), Mayence, Strasburg (1438), Augsburg (1439), Wurtzburg (1450), Geneva (1490), Thurgovie (1491), Nuremberg (1498), Zurich (1500).

Mi se va spune, probabil, că toate acestea sunt exemple din timpuri barbare. Să admitem. Totuşi, regularitatea cu care aceşti oameni sunt goniţi de peste tot ar trebui să ne dea de gândit. Toată lumea era de acord în materie de expulzare a Jidovilor, deşi, în alte chestiuni, exista o mare diversitate de opinii, rivalitate şi chiar conflicte.

Cum se explică aceste lucruri? Nu este vorba de ceva excepţional, care să se fi petrecut o singură dată. Ceva mai târziu, în timpuri mai apropiate de noi şi mai puţin barbare, împărăteasa Maria-Tereza, a Austriei, îi expulzează din Boemia şi Moravia (1745). În 1778, Alsacienii şovăiau între a îneca în Rin sau a expulza Jidanii, cu care ocazie regele Ludovic al XVI-lea a dat o primă dovadă de incompetenţă în materie de guver­nare, ordonând întemniţarea lui Hell, marele său Bailli (judecător) de Landser, care instruise o afacere jidovească foarte compli­cată[11]. Pentru prima dată în istorie, după cum se crede, un non-Jidan plătea, cu libertatea sa, pentru libertatea Jidanilor.

Ceva mai târziu, va plăti cu capul. Greu de considerat că acestea înseamnă un progres. Ludovic al XVI-lea a fost ghilotinat, marea lovitură, pungășie, escrocherie, botezată revoluţie jidovească, a avut loc, ceea ce le-a permis lucruri despre care s-au scris sute şi sute de cărţi, înainte de venirea lui Hitler la putere.

Confruntat cu o tradiţie veche de mai multe milenii, acest nou şef de Stat a încercat să rezolve o problemă ce confruntase ome­nirea de la faraonii Egiptului până la regii Franţei. Ca şi faraonul Egiptului, Hitler era în stare de legitimă apărare, în faţa aceluiaşi popor, a aceloraşi primejdii. Aşa numitele crime contra omenirii, pentru care unii colabo­ra­tori ai lui au fost conda­mnaţi de către caricatura falsului tribunal Nuremberg I, al învingătorilor ce îşi linşau învinşii – acestea nu pot fi considerate crime decât de către Jidani şi de slugoii lor, conştienţi sau inconştienţi, lucru uşor de înţeles.  În 1945-46, Jidanii îşi pledau cauza prin coreligionarii lor deghizaţi în oficiali anglo-franco-sovieto-americani.

Pentru miliardele de oameni ce nu sunt Jidani, cauza acestora nu a fost şi nu poate fi cauza lor, mai ales pentru că, deşi repre­zintă o mică parte din omenire, ei pretind a o încarna în întregime pe aceasta, ceea ce ne pune în faţa unei probleme de natură patologică.

Onorat tribunal, domnilor juraţi, pledoaria mea s-a înche­iat. Cer tribunalului să recunoască starea de legitimă apărare în care s-a găsit clientul meu începând cu data de 30 ianuarie 1933. De asemenea, cer tribunalului să recunoască caracterul moderat al acţiunilor intreprinse de clientul meu şi de Reichul german contra Jidovilor din Germania, înainte de începutul efectiv al opera­ţiunilor militare. Din perspectiva tradiţiei luptei anti-iudaice, de trei ori milenară, comparat cu prinţii, regii şi împăraţii care au încercat să-şi apere popoa­rele de dominaţia absolută şi crudă pe care Jidanii au revendicat-o, cu mândrie, de la textele biblice până la Protocoalele Înţelepţilor Sionului, Hitler este un model de înţelepciune, de măsură, generozitate, tact şi delicateţe !

Preşedintele Schoep – Şedinţa este suspendată. Invit pe domnii juraţi să ne reunim la orele 1400.

Preşedintele tribunalului, asesorii şi acuzatorul public se reuniră într-o sală alăturată. În ce mă priveşte, am rămas în marea sală de judecată, împreună cu Yvon Jean, ziarist ce reprezenta un periodic pentru tineret. Vizibil marcat de pledoariile avocaţilor, acesta îmi spuse :

– Cum se face că toată perioada Europei hitleriste este judecată în numai trei şedinţe ? Nu mi se pare serios.

– Exagerezi ! Nu eşti pe cea mai potrivită lungime de undă. Actuala sesiune a tribunalului Nuremberg II se ocupă numai de raporturile dintre Germania şi Jidănimea germană, între 1933 şi 1939. În vacanţa de Paşti, sesiunea următoare a tribunalului se va ocupa de chestiunea responsabilităţii declanşării celui de al doilea Război mondial. Apoi, în a treia sesiune, Hitler va fi jude­cat pentru operaţiunea Barbarosa, cu care ocazie va fi judecată şi chestiunea crimelor de război. Nevoind să cadă în maniheis­mul tribunalului Nuremberg I, nici preşedintele tribunalului, nici acuzatorul public nu vor să considere că evenimentele istorice sunt indivizibile.

– Aşa numeşti tu ghetoul Nuremberg ?

– Nu înţeleg ce vrei să spui.

– Banda de jurişti improvizaţi, trepăduşii aliaţi, sutele de băgători de seamă, temnicerii, medicii, psihologii, bucătarii, ospătarii, ziariștii mercenari au fost de fapt o delegaţie jidovească.

– Mi se pare că eşti antisemit.

– Bineînţeles. Ca aproximativ trei sferturi din omenirea actuală și o bună parte din redactorii şi editorii celor câtorva ziare europene ce nu sunt simple foi de șters la fund. Antisemitismul ţine de un anumit complex de inferioritate. În ce mă priveşte, am depăşit acest stadiu. Admir Jidovimea, dar mă şi tem de ea, cum se şi cuvine – pe cât înţeleg eu chestiunea asta.

– Ce putem spune despre juraţi ?

– Vom vedea. Abia au citit Protocoalele. Din două, una : ori literatura asta apocaliptică îi va face să zâmbească îngădui­tor, ori vor lua Protocoalele foarte în seris, în care care caz vor fierbe de mânie !…

Tânărul ziarist începu să-şi redacteze articolul pentru revista sa. Pe când tribunalul se reuni, răsfoiam un roman. Deliberarea juraţilor durase cam o oră.  Preşedintele îşi reluă locul şi citi sentinţa pe care o redactase împreună cu cei doi asesori.

 

Preşedintele Schoep :

 

Doamnelor și Domnilor! Având în vedere documentele vărsate la dezbatere,

– După pledoariile avocaţilor, apărătorii Jidănimii şi ai celui de al III-lea Reich,

– Tribunalul pronunţându-se numai asupra conflictului unei perioade limitate, dintre Iuda şi Hitler,

– Având în vedere că Hitler a încercat să-i expulzeze pe Jidani în Diasporă, şi să ajute Polonia, Ungaria, România şi Ţările Balte să rezolve în acelaşi fel, fiecare în parte, problema ei jidovească, în loc să recurgă la tradiţionalul pogrom, din ţările lor,

– Având în vedere că Hitler a acţionat ca şef al unui Stat suveran, ales de majoritatea poporului său şi că întreaga sa activitate s-a desfăşurat în cadrul legalităţii guvernamentale, recunoscute la scară internaţională,

– Având în vedere că, în ciuda inevitabilelor incidente şi a unui anumit prejudiciu material, cauzat celor interesaţi, expul­zarea Jidanilor din Germania s-a desfăşurat într-un spirit total diferit de cel al multor altor expulzări, din ultimele trei milenii, diferit de acela al purificării rasiale încercate de toate popoarele pământului,

– Având în vedere că, din acest punct de vedere şi pe acest plan, trebuie să recunoaştem omenia, umanismul lui Hitler, în comparaţie cu Nabucodonosor, Vespasian, Titus, Adrian, episcopul Ciril, Mahomed, Ioan fără de Ţară, Henric al III-lea, Eduard I-ul, Ferdinand de Aragon, Izabela de Castilia, Clement al VIII-lea, Filip-August, Saint-Louis, Filip cel Frumos, Maria-Tereza de Austria, etc.,

– Având în vedere că, în 1933, Diaspora jidovească era în poziţie economică foarte puternică, în Statele bogate ale lumii, şi ar fi putut să ajute pe Jidanii izgoniţi sau expulzaţi din Germania,

– Având în vedere că, în loc să îşi ajute coreligionarii, Diaspora jidovească a declarat lui Hitler un război de boicot al exporturilor, îndată ce acesta a preluat puterea, mergând până la combaterea soluţiei Căminului Naţional jidovesc din Palestina, acceptată de Hitler,

– Având în vedere că marile democraţii occidentale ar fi putut să-şi pună de acord declaraţiile teoretice cu deciziile practice, preluând, pe seama şi în contul lor, un număr mult mai mare de Jidani expatriaţi din Germania, mult mai mare decât numărul acceptat totuşi, efectiv,

– Având în vedere că legile de la Nuremberg (pe care Jidănimea le reproşează lui Hitler) tindeau a defini poporul jidănesc şi pe cel german prin criterii biologice, științifice, pe baza realităţii profunde de care totdeauna trebuie țint sema, nu pe considerente religioase și ideologice, care falsifică realitatea,

– Având în vedere că poporul jidovesc, ca toate celelalte popoare, putea să-şi definească libertatea în conformitate cu condiţiile de viaţă normale şi de dorit, în ce priveşte ordinea biologică firească, valabilă și în cadrul celei internaționale,

– Având în vedere că, în toate etapele sale, acest refuz nu poate fi înţeles decât ca expresie a voinţei Jidănimii de a rămâne pentru totdeauna împrăştiată printre popoare, spre a le putea parazita, jefui şi domina – dacă valoarea obiectivă a Protocoalelor Înţelepţilor Sionului, adesea citate în dezbate­rile tribunalului, corespunde cu adevărat realităţii.

– Ţinând cont că legătura de la cauză la efect, dintre aceste Protocoale şi faptele sau evenimentele istorice nu este pe deplin stabilită,

– Având în vedere că marea criză de după 1933, dintre poporul german şi cel jidovesc, nu este decât un episod în mai lunga istorie a omenirii,

Pentru toate acestea,

– Tribunalul consideră că, în actualul stadiu al conflictului, ce continuă sub alte forme, nu poate încă pronunţa o sen­tinţă cu adevărat justă şi de Drept, adică dreaptă. În consecință, Tribunalul

Respinge atât acţiunea Jidănimii, cât şi cea a lui Hitler,

– Ordonând un supliment de informaţie cu privire la foarte controversatele Protocoale ale Înţelepţilor Sionului.

*

*           *

Această primă sesiune a Tribunalului Nuremberg II se încheie în timp ce, reînviat parcă, după distrugerea cvasi-totală, din timpul războiului,  respirând molcom sub zăpada ce continuă să cadă, oraşul de pe Pegnitz se pregătea să întâmpine solstiţiul de iarnă şi tradiţionalele sărbători de sfârşit de an.

Spre Anti-Librărie

Spre NUREMBERG II – ÎNFĂȚIȘAREA A DOUA

[1]. Scrisoarea lui Frick către Göring (Preşedenţia Gestapoului nr. III P 3710/59, din 20 august 1935.

[2]. Circulara nr. 18/36, a lui Rudolf Hess către Gauleiteri.

[3]. Circulara lui Frick către toate serviciile de poliţie, prin care ordona ca, “în viitor, orice individ ce va lua parte sau va incita la acţiuni contra Jidanilor să fie considerat provocator, rebel”.

[4]. Eliahu Bel Elissar, op. cit., p. 422.

[5]. La pagina 249, din cartea citată a lui Eliahu Ben Elissar, citim urmă­toarele: «Cu elocvenţa lui obişnuită, Henri Bérenger scrie : ”Cui dato­rează America şi Australia dezvoltarea lor din ultimele trei secole, dacă nu fluxului continuu de emigranţi şi refugiaţi proscrişi din Europa, care au venit în lumea nouă cu preţioşii lor fermenţi din cea veche. Ar fi fost în logica istoriei ca iniţiativa şi resursele acestor noi ţări să fie oferite, ca un fel de reversibilitate peste secole, roiurilor actuale de refugiaţi, pe care noile revoluţii i-au scos din vechile lor alveole”.

Faţă cu această peroraţie patetică, delegatul Australiei a răspuns prompt: ”Totul e bine aşa cum e. În ce priveşte Australia, emigraţia a fost britanică, în principal. Câtă vreme vor exista colonişti britanici disponi­bili, nu ne vom abate de la acest sistem. Se înţelege că, într-o ţară tânără, aportul uman preferat este cel ce provine de la sursa majorităţii cetăţe­nilor. Nu putem acorda privilegii nejustificate unei categori de subiecţi non-britanici, fără să-i nedreptăţim pe ceilalţi. Neavând probleme reale de natură rasială, nu trebuie să încurajăm aşa ceva. Nu vrem să încu­rajăm o emigrare străină de proporţii considerabile”». (Citat din Actes du Comité intergouvernamental d’Evian, iulie 1938, pp. 16, 19-20).

[6]. Eliahu Ben Elissar, op. cit., p. 161.

[7]. Dreyfus Alfred (1859-1935), Jidan cu grad de căpitan, în Statul Major al armatei franceze, care ar fi procurat informaţii secrete ataşatului militar german la Paris, pentru care faptă a fost arestat, jude­cat şi conda­mnat la degradare militară şi ocnă pe viaţă, în insula Diavo­lului, din Guyana franceză (dec. 1894). Extrem de încâlcită, afacerea Dreyfus a pasionat Franţa nu numai până în 1906, când Dreyfus a fost complet reabilitat şi reintegrat în armată. Inclusiv astăzi, opinia publică franceză este împărţită între dreyfuzarzi şi anti-dreyfuzarzi, unii conside­rând că Dreyfus a fost trădător, ceilalţi considerându-l nevinovat. (Pro&Contra).

[8]. Eliahu Ben Elissar, op. cit., p. 162.

[9]. Herman de Vries Heekelingen, Israël, son passé, son avenir, (Israel, trecutul său, viitorul său), Libr. acad. Perrin, Paris 1937, pp. 11-12. (sublinieri Pro&Contra).

[10]. Théodore Reynach, Histoire des Israélites depuis la ruine de leur independence nationale jusqu’à nos jours (Istoria Israeliţilor de la pierderea independenţei lor naţionale până astăzi)

[11]. Cincisprezece ani mai târziu Ludovic al XVI-lea plătește cu capul (1793) şi această incompetenţă în materie de tertipuri jidoveşti. Judecă­torul său Hell, administrator în Haut-Rhin, care pronunţase expulzarea Jidovilor alzacieni, va urca şi el pe ghilotină, ca suspect de nu se ştie ce – oficial! Într-o epocă în care se ajungea rapid la ghilotină, Hell François-Joseph Antoine a fost ghilotinat (1794) din cauza cărţii sale Observaţiile unui Alzacian asupra Jidanilor din Alzacia (1790). Proştii, ignoranţii nu au fost niciodată traşi la răspundere, în faţa vreunui tribunal. Oamenii de ştiinţă, cei ce ştiu (lucruri ce deranjează mafia politică şi puternicii zilei) au plătit adesea cu capul ştiinţa lor! (Pro&Contra).

Vezi Și

Roma

VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT – XIX

­­ VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT  –  XIX ANUL 64 – ROMA ÎN FLĂCĂRI …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *