NUREMBERG II – ÎNFĂȚIȘAREA A PATRA

NUREMBERG II – ÎNFĂŢIŞAREA  A  PATRA

 

 

Trei luni mai târziu, sărbătorile de primăvară readuseră la Nuremberg întreg personalul tribunalului popular european ce judeca recursul lui Hitler contra lui Iuda, cu misiuna de a confirma sau infirma, parţial sau total, judecata tribunalului Nuremberg I, contestată astăzi pretutindeni în lume. Conform regulei stipulate de statutele sale, într-o primă şedinţă, prealabilă, Tribunalul Nuremberg II procedă la alegerea unui nou preşedinte şi a unor noi asesori. Charles Zermatten fu ales preşedinte iar Flamandul Karl Verschaeve şi Finlandeza Kittila Saronen fură aleşi asesori.

Deschizând noua sesiune a tribunalului, preşedintele Zermatten spuse următoarele : Domnilor, conform programului iniţial, această a patra înfăţişare sau şedinţă a tribunalului trebuie să decidă cine este responsabil, adică vinovat, pentru izbucnirea şi modul de desfăşurare a celui de al II-lea Război mondial.

Dau cuvântul avocatului lui Adolf Hitler, cancelarul ger­man, asupra căruia apasă cele mai multe şi mai grele supo­ziţii de vinovăţie.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist  – Onorat tribunal, domnilor juraţi, permiteţi-mi să încep prin a demas­ca, pentru prima dată, după treizeci de ani, impostura ce constă în a-l prezenta pe Hitler drept singurul vinovat pentru războiul dintre 1939 şi 1945. Spunând acestea, invit toţi oamenii de bună credinţă, mai ales intelectualii, iar dintre aceş­tia pe istorici, în special, să măture minciunile gogonate lansate şi răspândite de serviciile secrete ale câşti­gătorilor războiului, atât contra clientului meu cât şi asupra Germaniei, a aliaţilor acesteia şi a adevărului istoric. Minciu­nile acestea, falsificarea grosolană a istoriei privesc modul cum a început şi s-a desfăşurat ultimul Război mon­dial.

Bine înţeles, reaua credinţă, calomniile şi insultele ce otrăvesc viaţa publică a întregii omeniri, au început înainte de 1933, când clientul meu a preluat puterea în Germania, apoi au continuat, fără întrerupere până la declanşarea războiului, pe toată durata acestuia şi mai ales după încheierea lui, în aceste trei decenii postbelice de pace războinică sovieto-americană, mai exact pax iudaica. Pe zi ce trece, minciunile şi insultele la adresa clientului meu, decedat de treizeci de ani, dar şi la adresa popoarelor aliate cu Germania, la adresa mai ales a conducătorilor acestor popoare pe timpul războiului încheiat  în 1945.

Pe zi ce trece, aceste minciuni devin tot mai neruşinate, mai gogonate şi de rea credinţă strigătoare la cer, contrar regulilor firii, conform cărora ne-am aştepta şi ar fi de dorit ca, după atâtea zeci de ani, de la evenimentele în chestiune, pe care le voi evoca, omenirea în general, inte­lectualitatea în special şi cu deosebire istoricii, să examineze ştiinţific, în mod corect, cu sânge rece, toate cele câte s-au petrecut cu adevărat, fără să inventeze evenimente ce nu au avut loc şi fără să încerce a şterge din istorie alte evenimente care, dimpotrivă, au avut loc cu adevărat !

Procesul de revizuire istorică, ce are loc în faţa onora­tului tribunal, va demasca banda sau mafia învingătorilor ce se reuniră chiar în acest oraş, în anii 1945-1946, pentru a murdări şi insulta Europa, civilizaţia şi buna cre­dinţă a popoarelor, cu o parodie, o caricatură maca­bră de justiţie.

Desfăşurat graţie voinţei, înţelepciunii şi eforturilor unor oameni capabili, dezinteresaţi, de o bună credinţă irepro­şabilă, acest proces trebuie să conducă la triumful adevă­rului asupra minciunilor, asupra propagandei şi violenţelor, esenţialmente jidoveşti, la care, din nefericire, se pretează în continuare, aceiaşi învingători de suprafaţă ai războ­iului, Anglia, Franţa, Statele Unite şi Uniunea Sovietică, puteri care, sacrificând în mod criminal sângele popoarelor respective, au acţionat, pe toată durata conflictului de care ne ocupăm, şi în continuare până astăzi, exclusiv în slujba intereselor mărturisite sau nemărturisite ale Jidovimii.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Bineînţeles, şi pe baza falsului deja utilizat de confratele meu, Protocoalele Înţe­lepţilor Sionului.

Avocatul lui Hitler, Georg KleistProtocoalele Înţelepţilor Sionului nu reprezintă decât comentariul unor idei, lucruri şi legi mult mai vechi, care la un loc pun în evi­denţă voinţa secretă, vreme de secole şi milenii, a Jidă­nimii, voinţă tot mai clar exprimată însă, în ultima vreme, de a domina întreaga lume, de a o schimba la faţă, cum spun unii, adică a ucide popoarele, a pocii întreaga lume, conform viziunii exprimate într-o serie lungă de documente, cunos­cute mai mult sau mai puţin, începând cu Biblia şi terminând, de exemplu, cu Protocoalele Înţelepţilor Sionului. Onorat tribunal şi dragule confrate, îl voi apăra şi justifica pe Hitler inclusiv pe baza Vechiului Testament, a Bibliei jidovești.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Fără literatură. Faptele, numai faptele interesează onoratul nostru tribunal.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – La momentul potrivit, voi prezenta onoratului tribunal toate aceste fapte.

Pentru început, voi scoate în evidenţă faţa ascunsă a celui de al II-lea Război mondial, care a fost unul din cele mai impor­tante evenimente din întreaga istorie a oamenirii. Premizele conflictului dintre Hitler şi Jidănime există de aproape trei mii de ani, din moment ce deja profetul Isaia promitea lui Iuda : « Poporul tău va stăpânii Pământul pe vecie ![1]». Va putea însă Iuda să îşi atingă scopul dacă popoare mai puter­nice i se vor împotrivi, interzicându-i orice speranţă, în sen­sul profeţiei lui Isaia ? De fapt, onorat tribunal, este vorba de o simplă aparenţă. În cursul isto­riei, de fiecare dată când Iuda a pierdut un război deschis, adică pe faţă, război în care a avut îndrăzneala sau imprudenţa să se angajeze, el a şters apoi înfrângerea şi chiar a transformat-o într-o victorie mai mică sau mai mare, întrebuinţând armele lui secrete, pregă­tite de foarte mult timp.

El şi numai el, Iuda, adică poporul iudeo-khazaro-jidovesc, s-a dovedit capabil să se bată pe terenul imaterial al persuasiunii ideologice.

Onorat tribunal, iată un exemplu concret. Ca şi Hitler, în secolul XX, către anul 70 al erei noastre, împăratul roman Vespasian a înţeles pericolul reprezentat de Iuda pentru imperiul său. În consecinţă, a trimis contra lui Iuda, legiunile romane conduse de către propriul său fiu, generalul Titus. Iuda s-a bătut cu vitejie, pe faţă, eroismul lui nu a fost pro­babil mai prejos decât acela al Spartanilor, la Termopile.

Totuşi, Iuda a fost învins, iar Titus a distrus Ierusalimul, cu templul lui Solomon cu tot. Catastrofa militară a lui Iuda nu a avut însă prea mare efect politic, întrucât creştinismul, arma secretă a lui Iuda, atinsese deja Imperiul roman. Fără să intrăm în probleme de o cu totul altă natură, adică teologice, cum ar spune unii, creştinismul nu este decât arma secretă a lui Iuda, vehiculată de o serie de agenţi secreţi ai iudais­mului, începând cu aşa numiţii apostoli ai Bisericii, în frunte cu poliţaiul şi securistul Saul din Tars, alias apostolul Pavel, care este adevăratul tartor şi fondator al creştinismului concret, istoric, împămân­tenit în Europa după primul Sinod ecumenic (Niceea, 325).

În oricare dintre variantele sau confe­siunile sale, creştinismul s-a dovedit o armă psihică, destinată să distrugă credinţele vremii respective, pe care se baza morala individuală şi colectivă a epocii. Prin morala de sclavi habotnici, de inculţi ridiculi şi pretenţioşi, încă­pă­țânați, fuduli şi manipulaţi în sensul distrugerii credin­ţelor tuturor popoarelor, creştinismul s-a instalat în centrul puterii, la Roma, manipulând plebeimea şi popoarele slab dezvoltate ale vremii, care nu contribuiseră cu nimic la gloria Imperiului roman, dar care prin metizare ideologico-religioasă mai întâi, apoi biologică, au distrus, într-un secol sau două, întreg echilibrul rasial şi social al Imperiului, ce dura de aproape o mie de ani. Oricât ar fi de incredibil pe plan teoretic, acest gen de război secret şi subversiv se înţelege relativ uşor, dacă privim cu atenţie ce se petrece sub ochii noştri, astăzi, în toate ţările Europei.

Ca şi Imperiul roman, în urmă cu aproape două mii de ani, Europa contemporană este invadată de valuri întregi de migratori suspecţi, de diverse rase şi religii, fără legătură de sânge cu popoarele europene actuale. Ce se va întâmpla într-un secol sau două cu Europa, este problema viitorului. Totuși, ea este şi a noastră, a prezentului, după cum a fost şi a lui Hitler, clientul meu, şi chiar a împăraţilor romani din secolele doi, trei sau patru ale erei noastre.

Contaminarea iudeo-creştină a Imperiului roman nu putea avea loc fără unele concesii acordate păgânismului. Pe vremea împăratului roman Constantin, lansat de aproape trei secole, iudeo-creştinismul s-a lăsat infiltrat de unele elemente şi valori ale gnosticismului şi păgânismului pre-existent în bazinul mediteranean şi în Europa. Pe fondul abuzurilor, al hoţiilor financiare şi comerciale ale vremii, în care Iuda excela atunci ca şi azi, pe de altă parte în numele elementelor şi valorilor păgâne asimilate de idolatria creş­tină, aparent pe cale de a se rupe de iudaism, s-a ajuns curând la condamnarea, expulzarea, ironizarea şi marginali­zarea Jidănimii, fenomen specific creştin, ce poate fi urmărit de-a lungul a aproape douăzeci de secole. Dincolo de talentul de a atrage banii, cum magnetul atrage fierul, Iuda a jucat pe multiple planuri, având totdeauna doi sau trei tromfi de rezervă, pe mânecă !

În primele decenii ale secolului al XVIII-lea, către 1750, Iuda s-a introdus în aşa numita franc-masonerie speculativă, care treptat a îngropat vechea francmasonerie opera­tivă, a arhitecţilor şi meşterilor zidari, ce şi-au avut totdeauna asociaţiile şi breslele lor iniţiatico-profesionale. După Renaş­terea europeană, franc-masoneria speculativă a fost a doua formă de protest contra obscurantismului creştin, care degeaba vorbea latina sau greaca veche câtă vreme Biserica susţinea stupizenia, tipic iudaică, după care tot ce trebuie să ştim se găseşte în Biblie.

La originea ei, franc-masoneria speculativă a fost binevenita reacţie rațională  contra obscurantismului şi opresiunii clericalo-bisericeşti de origine iudaică. Graţie capitalurilor imense de care dispunea, pe fondul sărăciei vechilor masoni, constructori de biserici (într-o vreme când nu se mai zideau castele și biserici), pe fondul sărăciei băneşti şi al anchilo­zării iudeo-creştine, a vechii aristocraţii păgâno-europene, aristocrația de sabie, devenită cu timpul aristocraţie de robă, fustă sau anteriu iudeo-preoţesc, Iuda reuşeşte să deturneze complet proaspăta masonerie, apărută în Anglia şi răspândită rapid în mai toată Europa.

Multe elemente din aristocraţia de sutană a vremii, conţi, duci, marchizi, prinţi, episcopi, arhiepiscopi, mitropoliţi, capete încoronate sunt atrase în masonerie, flatate cu titluri pompoase şi răs­plătite cu achitarea datoriilor financiare. Vechea aris­to­craţie câştiga puţin, din exploatarea pământului, pe care o încredinţase arendaşilor lui Iuda. Ea câştiga puţin dar chel­tuia mult ! Fisură mai întâi, cheltuiala aceasta deveni curând gaură în toată regula, prin care, graţie banilor, ce nu miroseau, s-a strecurat Iuda. În ciuda aerelor ei de asociaţie savantă, galantă, de binefacere, francmasoneria complota de fapt pentru răsturnarea vechiului regim din Europa, adică a unei aristocraţii degenerate, ce îşi cam trăise traiul şi îşi mâncase mălaiul, fără prea multă glorie, fără capodopere de înțelepciune, descoperiri ştiinţifice, fără realizare epocale!

Tot ce s-a realizat în această peri­oadă, toate descoperirile şi capodoperele artistice, inclusiv catedralele monumentale, a fost opera claselor de jos, a meşteşugarilor şi artiştilor care se ascundeau de Biserică şi o ironizau, în operele lor artistice, deşi aceasta îi plătea pentru munca lor, pe care ei şi numai ei erau în stare să o presteze.  După ce a reuşit, încă în secolul al XVII-lea, să taie capul regelui Angliei, Carol I Stuart, francmasoneria urcă pe eşafod al doilea mare monarh european, regele Franţei, Ludovic al XVI-lea, un om bun dar incom­petent sau incompatibil cu funcţia regală.

Deşi era şef al aris­tocraţiei franceze, Ludovic al XVI-lea se ocupa cu lăcătuşeria, ceasornicăria, mecanisme de acest gen, ocupaţii şi pasiuni onorabile, dar nu pentru un rege, care, astfel, și-a dus la ruină poporul și regatul – cazul nu numai al Franţei ci şi al Rusiei, al multor principate italiene, germane, sud-europene, între care şi România, ţară în care regele Ferdinand, în plin secol XX, se ocupa cu fluturi, floricelele, în vreme ce regina Maria îi punea coarne cu tot felul de amanţi, tineretul ţării era împuşcat pe stradă iar guvernele corupte refuzau introducerea aceluiaşi numerus clausus cerut în toată Europa.

Onorat tribunal, nu pot dar nici nu este absolut necesar să subliniez toate detaliile acestui proces. După anchilozarea creştino-medievală, după obscurantismul bisericesc şi abu­zu­rile clerului, după înşelarea seculară a maselor, cu flăcările iadului, astăzi cu societatea jidovească de consum, cu raiul pe pământ, creştinismul s-a orientat în sens practic, pe plan material, în sensul unui nou dogmatism, vizibil înclusiv în ştiinţă, medicină și alte domenii, un dogmatism tot iudaic, ca orice dogmatism în planul viziunii despre lume şi viaţă, al ideo­logiilor. În cadrul acestui proces, al evoluţiei sociale gene­rale, s-a ajuns la conspirativismul masonic, la francma­so­neria iudaizată ce a realizat revoluţia franceză de la 1789, pătrunzând astfel victorioasă în centrul societăţii Goimilor, ce reuşiseră numai de formă să se debaraseze de infecţia iudaică iniţială, infecția creştină.

Creştinismul n-a fost niciodată, nu este şi probabil nu poate fi decât iudaism pentru Goimi. Întreg procesul istoric, din care am punctat doar câteva elemente, conduce la punctul special, de la care am plecat, acela al Protocoalelor Înţelepţilor Sionului, căruia confratele meu, avocatul lui Iuda, îi refuză orice importanţă[2], în numele unei false şi ridicole autenticităţi, cu care jidănimea a reuşit, odată în plus, să îmbobineze o bună parte din intelectualitatea superficială a vremii noastre.

Important este nu faptul că Newton a descoperit gravitatea universală. Important este că gravitatea universală există, că se verifică permanent, indiferent cine este autorul ei! Tot aşa se pune şi problema Protocoalelor Înţelepţilor Sionului. Impor­tant este că ele există, că se verifică la fiecare pas în istoria ultimelor trei milenii ! Nu are nicio importanţă cine anume a scris protocoalele, mai ales că este vorba de o operă colectivă.

Niciun om cu scaun la cap nu se întreabă cine este autorul cutărui sau cutărui folclor. Practic, în esenţa lor, Protocoalele Înţelepţilor Sionului reprezintă folclorul jidovesc de trei ori milenar, toate elementele sau aspectele lor figurând în Vechiul Testament, în Talmud, Kabală şi alte cărţi ale Jidănimii, considerate de aceasta mai mult sau mai puţin sacre. Fiind vorba de o operă colectivă, nu are rost să punem problema autorului Proto­coalelor, nici a momentului redactării lor în forma ce a ieşit la iveală la începutul secolului nostru.

Reintegrat pe deplin în societatea occidentală, Iuda îşi continuă ofensiva istorică, care nu mai este discretă, ca altă dată, ci relativ vizibilă. Relativ numai, în sensul că deşi nu putem şti tot ce se cloceşte undeva, într-o chestiune sau alta, ceea ce ştim este suficient şi arată îndeajuns către ce anume se îndreaptă lumea, sub bagheta diriguitoare a Jidănimii. Prevăzută de Vechiul Testament, de Talmud, reafirmată de Protocoalele Înţelepţilor Sionului, cucerirea lumii era pe cale de realizare când, pe neaşteptate, apăru un om deosebit, pe care, într-o zi, istoria îl va considera unul dintre cei şapte sau opt giganţi ai omenirii.

Dacă vom reuşi, totuşi, să scăpăm basma curată de actuala domi­naţie iudaică. Bineînţeles, dacă nu vom reuşi să ne eliberăm de sub jugul jidovesc, clientul meu va continua să fie insultat şi ponegrit ca cel mai mare criminal din istorie. Clientul meu s-a numit Adolf Hitler, iar destinul lui fusese fixat de profetul pe care îl citez : «Oamenii din toate popoarele vor fi aserviţi lui Israel, dar cei care vă vor fi ţinut sub dominaţia lor vor fi exterminaţi prin sabie[3]».

Pentru prima oară de când lumea era confruntată cu problema jidovească, Hitler definea pe Homo iudaicus nu în funcţie de apartenenţa sa religioasă, atât de uşor de trucat, după cum au dovedit-o Maranii în Spania ; Hitler l-a definit pe Homo iudaicus pe plan strict biologic, confirmând croni­carii iudei, menţionaţi în şedinţele precedente, care deplân­geau faptul că niciodată fii lui Iuda nu se vor putea elibera din robia propriului lor iudaism.

Experienţa lui Hitler în Germania nu oferea nicio cale de intrare în extrem de răspân­dita şi profitoarea clandestinitate rasială anterioară. Niciun Jidan nu mai putea fi considerat şi Jidan şi Neamţ, şi Jidan şi American, şi Jidan şi Român, etc. Hitler a dat peste cap socotelile profeţilor. Lumea începe să râdă de Avraam, primul tăiat împrejur, de Isaia, Sisoe, Habacuc şi alţi trăzniţi întru Domnul, ce se credeau, fiecare în parte, un fel de buric al pământului.

Din acest motiv, clientul meu trebuia eliminat cu orice preţ. Hitler se prezentase lumii nu ca un dictator german, cuce­ritor al Americii sau distrugător al Slavilor ci ca eliberator al tuturor Goimilor. Direct perceptibilă, această dramă a vremii noastre dovedeşte abilitatea, poate superioritatea intelec­tuală a Jidanilor, care s-au făcut avocaţii reuşitei acesteia, justificând într-un fel promisiunile din Biblie şi Talmud, pre­ten­ţia lor de a fi singurul popor ales, poporul lui Dumnezeu !

Preşedintele Zermatten – Tribunalul ar vrea să ştie ce crede avocatul lui Iuda despre propunerea confratelui său de a face un astfel de omagiu postum cancelarului german Adolf Hitler.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Ridic din umeri şi nu cred nimic. Poporul jidovesc nu merită nici acest exces de onoare, nici ofensa şi umilinţa discreditării lui totale. Adver­sarul meu îşi apără clientul în termenii unui apocalips situat în afara realităţii.

Juratul Scandico – Pentru că juraţii tribunalului pot pune întrebări în cursul şedinţelor, rog pe avocatul lui Iuda, ce consideră că Protocoalele Înţelepţilor Sionului ar fi false, dacă nu cumva, totuşi, este frapat de confirmarea profeţiilor  Înţelepţilor Sionului prin evenimentele recente, cunos­­cute de toată lumea.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Deşi nu sunt rabin ci avocat al diamantarilor din Rotterdam, pot totuşi să răspund la această întrebare. Apocalipsa lui Baruch este un text discutabil, spre deosebire de profeţiile lui Isaia, care nu sunt discutabile, ci chiar cuvântul lui Dumnezeu, rostit de sfânta lui gură ! Consider însă că prezumţiile adversa­rului meu, de vinovăţie a lui Iuda, se prăbuşesc de la sine dacă interpretăm corect scrierile profeţilor noştri. Dominaţia promisă poporului jidănesc, în anumite condiţii, se situează în întregime pe plan mistic. Nu este întru nimic vorba de o dictatură politică asupra lumii, pe baza aceloraşi principii ca cele ale lui Hitler.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Nu sunteţi de acord cu filosoful englez Houston Stewart Chamberlain ?

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Bineînţeles că nu. Chamberlain e un nazist care l-a precedat pe Hitler.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Mulţumesc pentru acest gen de argument, sub formă de injurie. Dumneavoastră nu ştiţi altceva. Oricine are o părere diferită de a voastră, într-o chestiune sau alta, este considerat imediat antisemit, nazist, fascist, legionar ! Lumea a înţeles asta.

Insist totuşi asupra Genezei secolului al XIX-lea, opera fundamentală a lui Chamberlain, în care găsim această frază luminoasă : « De la bun început, relaţia Jidanilor cu Dumnezeul lor este pur politică[4]». Înainte ca Chamberlain să se fi născut, Moise a spus poporului său : «Dacă tu, după ce vei trece peste Iordan, în pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da, vei asculta glasul Domnului Dumnezeului tău şi vei împlini cu băgare de seamă toate poruncile Lui, pe care ţi le dau astăzi, atunci Domnul Dumnezeul tău te va pune mai presus de toate popoarele pământului[5]».

Este vorba de popoarele pămân­tului, nu de mistica din ceruri, printre râurile de lapte şi ţărmurile de mămăligă creştină, dragul meu con­frate. De altfel, afacerea fusese reglată încă de pe vremea lui Avraam, prin intermediul căruia Iehova acţionează ca agent imobiliar, promițând : «Ţara pe care o vezi, ţi-o voi da ţie şi descendenţilor tăi, pentru totdeauna». Profetul Agheu confir­mă şi întăreşte : «Voi zgudui toate popoarele şi toate neamurile vor veni cu lucruri de preţ (…) căci al meu este argintul, al meu este aurul[6]».

La începutul secolului al XX-lea, Protocoalele Înţelepţilor Sionului reactualizează promisiunile pe aceleaşi baze, lucru uşor de demonstrat.

Onorat tribunal, domnilor juraţi, aceste faimoase Proto­coale sunt pur şi simplu confirmarea, actualizarea scrierilor profeţilor iudei. Conţinutul lor nu este mai surprinzător decât Deuteronomul, Numerii, Leviticul, Ieşirea, înserându-se matematic în istoria poporului jidovesc, traducând atât de perfect o politică constantă încât este imposibil să le consi­derăm false.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Domnule preşedinte, ce-ar fi dacă am vorbi mai puţin despre Isaia şi mai mult despre Hitler?

Preşedintele Zermatten – Confratele dumneavoastră îşi apără clientul cum crede de cuviinţă iar tribunalul îi mulţu­meşte că a ridicat dezbatera noastră la cel mai înalt nivel istoric, ba chiar teologic.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Efectiv, istoria mă va ajuta să arăt juraţilor şi onoratului tribunal de ce l-am considerat pe Hitler, de la bun început, în poziţie de apărare legitimă. Luptele uriaşe din al II-lea Război mondial nu au avut loc între Hitler şi Stalin, Churchil sau Roosevelt ci între Hitler şi Iehova, zeul Jidanilor.

Preşedintele Zermatten – Tribunalul cere precizarea acestei idei.

Avocatul lui Hitler, Georg KleistProtocoalele Înţelepţilor Sionului prevăzuseră necesitatea şi anvergura acestui război, inclusiv distrugerea şefului Goim ce va bara calea poporului jidănesc. Citez : «Profeţii ne-au spus că Dumnezeu însuşi ne-a ales pentru a domni peste lume. Dumnezeu ne-a dat o minte genială, pentru a putea rezolva această problemă. Dacă ar apărea un geniu printre Goimi, acesta ne-ar putea combate, dar ce contează un începător Goim în faţa bătrânilor vulpoi care suntem noi[7]».

Profeţia este remarcabilă, chiar spectaculoasă, onorat tribunal. Într-adevăr, acest geniu a existat în fruntea Goimilor. El s-a numit Adolf Hitler. Acesta însă nu dispunea de viclenia bătrânilor vulpoi ce conduceau poporul jidovesc. De altfel, profeţiile Protocoalelor Înţelepţilor Sionului devin tot mai impresionante, pe măsură ce ne apropiem de război : «La ora actuală suntem o forţă internaţională invulnerabilă. Dacă un Stat al Goimilor ne atacă, vom fi apăraţi de alte State, tot ale Goimilor[8]». Mai mult, «Va trebui să fim în măsură de a distruge orice opoziţie, aranjând lucrurile astfel încât vecinii Statului ce ni se va opune să declare imediat război aces­tuia[9]».

Onorat tribunal, domnilor juraţi, vă rog să constataţi : exact aşa s-au petrecut lucrurile la 3 septembrie 1939, ceea ce dovedeşte într-adevăr starea de legitimă apărare a lui Hitler. Apoi, de vreme ce clientul meu n-a reuşit să reunească suficiente forţe pentru a elibera toate popoarele de Goimi, aceasta s-a datorat faptului că se găsea în poziţia de inferio­ritate, prevăzută de Protocoalele Înţelepţilor Sionului şi alte profeţii jidoveşti.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Onorate confrate, aştept să îmi demonstraţi când şi în ce fel a declarat Iuda război lui Hitler. Sunt nerăbdător să aflu cum a fost posi­bil un astfel de lucru, de vreme ce poporul jidovesc nu dispunea de niciun general, de niciun soldat, pentru declararea şi ducerea la victorie a unui război atât de mare.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Din punctul de vedere al formelor diplomatice, nu Iuda a declarat război celui de al III-lea Reich, ci Anglia şi Franţa. Este însă lim­pede că aceste ţări au declarat război nu în contul lor propriu ci în acela al lui Iuda, al Jidănimii mondiale. La vremea respectivă, Jidănimea nu avea nevoie de o armată proprie întrucât avea la dispoziţie zeci, la nevoie sute de milioane de mercenari, adică armatele principalelor patru puteri economice, mili­tare, şi mai ales demografice ale vremii : Anglia şi Franţa, cu toate coloniile lor, Statele Unite, ce erau o ţară aproape cât Europa, şi Uniunea Sovietică, care era de două ori mai mare ca Europa.

Important este să înţelegem de ce aceste State, în cadrul cărora Jidanii erau minoritari şi în care existau fracţi­uni antisemite, au acceptat să ducă un război care nu era al lor, ci al lui Iuda. Nu trebuie uitat că, deşi State suverane, aceste puteri erau de multă vreme jidovite, popoarele respec­tive fiind afectate de infecţia iudeo-creştină sau jido­vească. Roosevelt, preşedintele Statelor Unite era Jidan de naştere, la fel ca şi gruzinul Stalin, ce era Jidan de origine sefardo-portugheză, a cărui familie emigrasee în Gruzia prin secolul al XVIII-lea. Premierul britanic Churchill era un beţiv notoriu, plin de datorii, pe care Iuda îl manipula ca pe Hopa-Miticii din Bucureşti.

Franţa avea cea mai puternică opoziţie contra războiului, deci era mai mult sau mai puţin favorabilă Germaniei. Din această cauză, guvernul franco-jidovit nici măcar n-a convo­cat parlamentul, pentru a declara război Germaniei, încăl­când propria sa Constituţie, declarând războiul în mod ilegal. Bineînţeles, mare parte dintre cetăţenii celor trei democraţii occidentale ignorau complet realitatea politică, credeau în falsele idei democrate, fără să îşi imagineze că acestea nu erau decât fraze jidoveşti, ce serveau planurile imperialiste ale Înţelepţilor Sionului.

Acuzatorul public Kozica – Am impresia că avocatul lui Hitler îi crede pe Înţelepţii Sionului mai subtili decât erau în realitate.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Nu mă înşel. Menţin cele spuse. De aproape două mii de ani, de la idola­tria iudeo-creştină căzută peste Europa, Înţelepţii Sionului îşi vehiculează ideile subversive prin persoane interpuse. Cel mai cunoscut dintre aceşti interpuşi a fost Saul din Tars, devenit curând apostol-şef, sub numele de Paul-Pavel, principalul autor al Noului Testament creştin. La începutul secolului al IV-lea, împăratul Constantin a confiscat creştinismul incipient, în folosul Imperiului roman, fără să înţeleagă că gestul lui echivala cu introducerea Calului troian în cetatea lui Priam.

În secolul al XVIII-lea, Iuda nu mai putea continua infuzarea pe faţă a otrăvii lui ideologice, întrucât aristocraţia creştină, oamenii de ştiinţă şi filosofii vremii ţineau la distanţă pe Jidani, îi dispreţuiau, deşi recurgeau la banii lor şi le erau datori vân­duţi. Aşa stând lucrurile, Jidănimea vremii a inspirat și deturnat societăţile de gândire ale vremii, lojile masonice, multiplele obedienţe şi rituri din Europa de atunci.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Dovediţi-ne asta !

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Au dovedit-o chiar autori din rândurile lui Iuda. Citez:

«Este absolut sigur că Jidanii au fost prezenţi la începuturile franc-masoneriei, mai ales jidanii kabalişti, după cum o dovedesc riturile masonice conservate până astăzi ; este foarte probabil că, în anii premergători Revoluţiei franceze, mulţi dintre ei făceau parte din consiliile acestei societăţi, fondând ei înşişi societăţi secrete ».

Cu valoare de declaraţie, această mărturisire aparţine lui Bernard Lazare[10], unul dintre autorii serioși ai Jidănimii.

Iată alt citat, la fel de interesant :

«Spiritul franc-masoneriei este spiritul iudaismului, al celor mai importante idei şi credinţe ale acestuia ; acest spirit îmbracă ideile şi limbajul masoneriei, ba chiar, în mare măsură, organizarea acesteia. Speranţa ce iluminează şi susţine francmasoneria este chiar spiritul ce iluminează şi susţine Israelul. Încununarea acestei minunate speranţe va fi minunata casă de rugăciune al cărei centru şi simbol triumfal va fi Ierusalimul»[11].

Citez în continuare :

«Fiecare lojă este şi trebuie să fie un simbol al templului jidovesc ; fiecare dintre cei ce urcă amvonul sau tribuna lojei este un reprezentant al regelui Iudeilor ; fiecare francmason personifică un muncitor jidan[12]».

Acuzatorul public Ante Kozica – Domnule avocat, definiţi vă rog ideile sau falsele valori, pe care francmaso­neria le-a impus societăţii.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Pentru a nu intra in amănunte ce necesită o dezbatere specială, voi vorbi numai de ideia fără de rădăcini a libertăţii şi de progresul fără busolă, pe care Înţelepţii Sionului le consideră de mult cele mai puternice arme secrete de care dispun, pe care de altfel le recomandă în Protocoalele Înţelepţilor Sionului. Citez :

«Inclusiv în vremurile de demult noi proclamam în mijlocul prostimii ideile de libertate, egalitate şi fraternitate. Aceste cuvinte au fost repetate până la saturaţie de către diverşi papagali inconştienţi, mai ales intelectuali neterminați, care gargarisindu-se cu aceste inepţii au distrus prosperitatea lumii şi veritabila libertate individuală, altădată bine protejată contra ignoranței și violenţei plebeiene. Aşa zişii Goimi inteligenţi şi instruiţi n-au băgat de seamă contradicţia dintre sensul acestor cuvinte şi juxtapunerea lor în realitatea social-istorică ; orbiţi de superficialitate, pasiuni și vicii, Goimii n-au băgat de seamă că egalitatea nu există în natură, nici în cultură, că libertatea nu poate să existe din moment ce natura a creat inegalitatea spiritelor, temperamentelor, capaci­tăţilor, din moment că tot ce există pe lume se supune legilor naturii, ale Universului[13]».

Cât despre progres, iată ce gândesc Jidovii în templele şi lojile înţelepţilor lor :

«Printre Goimi nu există creiere capabile să înţeleagă că acest cuvânt serveşte numai pentru mascarea digresiunilor mincinoase, cu excepţia cazurilor când el se referă la invenţii materiale. Totuşi, nu este greu de înţeles că, din moment ce adevărul este unic, atunci nu poate să existe niciun fel de progres. Progresul fiind o falsă concepţie, el nu poate servi decât ascunderii adevărului, pe care doar noi trebuie să-l ştim, noi care suntem nu numai aleşii lui Dumnezeu ci şi gardienii, paznicii, deţinătorii, stăpânii pe vecie ai adevărului[14]».

Raliindu-se falselor concepţii despre lume, difuzate de lojile masonice din secolul al XVIII-lea, popoarele englez, francez şi altele, mai ales naţiunea americană, au îmbrăţişat, fără să ştie, o cauză pur jidovească. Nu-i de mirare că, atunci când s-a pus problema, după aproape două secole, ele au adoptat în mod inconştient exact acea imagine despre Hitler pe care Jidănimea a impus-o popoarelor de maimuțoi arieni, ce gândesc astăzi jidoveşte, fiind, jidovite, cum se spune, adică tăiate cerebraliceşte împrejur.

Este vorba de o imagine apocaliptică, ce imprimă dimen­siunea biblică cruciadei pseudo-democrate, adică războiului jidovesc în care a fost angajat aproape întregul Occident. A fost suficientă manipularea imaginilor şi înnegrirea culorilor, înteţirea vechilor dispute şi conflicte pentru a-l răsturna şi distruge pe Hitler fie prin război economic şi diplomatic, fie, în ultimă instanţă, pe calea armelor. Hitler a fost şi este încă proclamat, considerat noul, adevăratul Anticrist, purtător al tuturor păcatelor lumii, mai ales al păcatului numit rasism. Putem admira, domnilor juraţi, putem admira subtilitatea jidanilor, care deşi rasiști de când lumea, au împus Goimilor condamnarea rasismului, care lui i-a permis să supravieţu­iască, identic cu sine însuşi, vreme de peste trei mii de ani.

Cum se explică faptul că Jidănimea a reuşit atât de uşor să păcălească, să ducă de nas popoarele creştine, în ce priveşte problema sau chestiunea rasială, adică puritatea sângelui ? Acest lucru se explică prin faptul că de-a lungul întregii epoci creştine, Goimii au fost conduşi de o falsă elită ; de o elită jidovită prin chiar idolatria iudeo-creştină, de o elită jidovită prin falsitatea, din multiple puncte de vedere, a învăţăturii tuturor Bisericilor și confe­siunilor creştine.

Privită de aproape, manevra jidovească a fost destul de clară. Orbirea, incapacitatea de înţelegere, de care popoa­rele creştine au dat dovadă în chestiunea rasială, a fost şi ea la fel de clară, ba chiar mai clară. Pentru prima dată în istorie, un om politic Goi a ajuns la nivelul de luciditate al Înţelepţilor Sionului, adică a înţeles vicleşugul acestora.

Ca şi aceştia, el a situat devenirea poporului său într-o perspectivă terestră, pământeană, nu în aceea iluzia, aabsurditatea Raiului ipotetic, cazul limpede şi clar al Gărzii de Fier din România, al şefului acesteia, Corneliu Zelea Codreanu, al cărui scop suprem era Învierea neamului său, în Rai ! Hitler, dimpotrivă, a opus rasismului jidovesc propriul său rasism, ce reprezintă sin­gura garanţie de supravieţuire a unei populaţii ce aspiră să rămână identică cu ea însăşi din secol în secol. Pentru Jidani, Hitler a fost mai degrabă un concurent, nu un inamic. Acesta este punctul de plecare al unui conflict ce a atins, pe durata ostilităţii armate, nivelul de cruzime al unui război religios.

Acuzatorul Ante public Kozica – Domnule avocat, v-am urmărit demonstraţia cu atenţie. Ne-aţi spus că, în ajunul războiului, Jidanii dominau Occidentul prin manipulare sufletească şi că războiul lui Iehova contra lui Hitler s-a ascuns sub masca cruciadei celor trei democraţii occidentale şi al celei bolțevice, sovietice. Cum au procedat, cum au manipulat Înţelepţii Sionului pentru a-i împinge pe Francezi şi pe Englezi de la stadiul ideologic la acela de luptă armată. Consider că popoarele nu pot fi împinse la război numai pentru nişte idealuri, oricât ar fi acestea de măreţe. Popoa­rele au nevoie de justificări mai concrete, materiale, bazate pe interes și pe tradiţie.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Absolut exact. Mai întâi însă trebuie precizat un detaliu ce are importanţa lui. Englezii s-au mobilizat cu destulă fermitate, iar Francezii cu multă reticenţă. Anglia se menţinea pe linia ei tradiţională, apărându-şi biftecul, prosperitatea, ciolanul prin lupta contra unei noi puteri continentale, ce ameninţa să devină mai puternică decât ea ; Franţa s-a gândit probabil mai mult la pierderea libertăţilor ei anarhice, dacă Hitler continuă să rămână la putere. Motivarea Englezilor era solid implantată într-o veche tradiţie politică, cea a Francezilor era mai confuză, deşi înrădăcinată în cunoscuta ei ostilitate contra Germaniei, de după 1871, indiferent că aceasta era sau nu era hitleristă. Restul a depins de propaganda jidovească, pe cât de minci­noasă, pe atât de viguroasă. Englezii s-au bătut cu cea mai viguroasă energie, Francezii mai cu moliciune şi dornici să termine cât mai repede.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Nici Englezii, nici Francezii nu s-au bătut pentru invizibilii Înţelepţi ai Sionului. Dragul meu confrate, v-aţi angajat să apăraţi un criminal, nu să scrieţi un roman de ficţiune. Singurul adevăr pe care l-aţi spus priveşte Anglia, puterea ce a luat iniţiativa declarării războiului celei mai periculoase puteri continentale. Ea a făcut acest lucru conform tradiţiei sale, nu sub influenţa fantomelor Sionului ci mai curând sub aceea a faimoasei City, a inimii ei financiare.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Adică a capitalului jidovesc !

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Nicidecum. Jidanii posedă un serios pachet de acţiuni la City, în Londra, totuşi ei sunt minoritari în comparaţie cu capitalul anglo-saxon, care are cuvântul decisiv la numărul 10, de pe Downing Street. City dirijează politica Londrei, ea este adevărata suzerană a Europei. Câtă vreme City a fost din principiu ostilă războ­iului, acesta nu a avut loc. Îndată ce şi-a simţit ameninţat viitorul economic, de către cel de al III-lea Reich şi de Japonia, ea a declarat războiul prin împuternicitul ei, primul ministru al Majestăţii Sale, Neville Chamberlain. Reprezen­tând capitalul cel mai egoist posibil, prea puţin conta pentru City dacă Jidanii pier sau nu. Pentru nimic în lume însă, lira sterlină nu trebuia să se prăbuşească pe câmpul de bătălie pe care îl pregătea dinamica economiae, condusă de Hitler.

Onorat tribunal, domnilor Juraţi, se cunoaşte destul de bine momentul când ideea războiului începe să se impună. Asta s-a petrecut între 15 şi 19 martie 1939, adică între momentul intrării Wehrmachtului în Praga, monumentală eroare psihologică, şi semnarea tratatului prin care Anglia acorda garanţia sa regatului României.

Îndată după semnarea înţelegerii de la Munchen, minis­trul Economiei Reichului, Walter Funck, plecă în Balcani şi în Turcia. Ajuns la Belgrad, el a făcut următoarea declaraţie : Germania poate absorbi tot ce produce Iugoslavia. Ea poate trimite în Iugoslavia toate cele de trebuință. Preţurile bune, pe care vi le vom face, nu vă vor fi oferite de nicio altă ţară. Prin tratatul semnat la 25 octombrie, Reichul cumpăra 50% din producţia iugoslavă, devenind marele furnizor al acesteia. După Belgrad şi Sofia, Walter Funck merse în Turcia, căreia îi oferi un credit de 12 milioane de lire, pentru reconstrucţia industrială şi minieră a Anatoliei, cu ajutorul industriei şi tehnicienilor germani. Pe bună dreptate, City s-a întrebat ce se va întâmpla cu împrumutul acordat Turciei de ea însăşi, cu patru luni mai înainte.

Pe când Hitler câştiga războiul economic fulger din Balcani, partenerul său japonez debarca în forţă la numai 50 kilometri de Hong Kong, cel mai important port englez din Extremul Orient. Apoi, la 22 octombrie, Japonia ocupă Cantonul, iar la 25 Hankeou, făcând din Hong Kong un port lipsit de orice aderenţă continentală. În acest context, ambasadorul japonez la Roma declară că s-a terminat pe vecie cu preponderenţa britanică în Extremul Orient, că o eră nouă începe în istoria Japoniei. Războiul fulger continuă, limitat pe moment la strategia marca germană contra lirei sterline englezeşti.

Guvernul mexican semnează cu Berlinul un acord de 17 milioane de dolari, pentru vânzarea de petrol către Germania. Acordul s-a semnat în sistemul troc, cel de al III-lea Reich plătind în instalaţii de irigaţie, maşini agricole, material de birou, maşini de scris şi aparate de fotografiat. În plus, Mexicul îşi vindea petrolul la un preţ inferior cursului mondial. Germania primea petrol fără să treacă prin British Petroleum, tranzacţia nelăsând nici măcar o centimă pentru City, specializată în operaţiunile de credit, curtaj, warant, împrumuturi, prime de asigurare şi altele asemenea. Revoluţia economică hitleristă condamna la moarte piaţa din Londra, după cum revoluţia rasistă condamna pe Iuda. Cine vrea să omoare atâta lume în acelaşi timp nu poate sfârşi decât ca Hitler.

Anglia înţelese că trebuie să se apere, Churchill ocupa locul lui William Pitt, de la începutul secolului al XIX-lea. Hitler nu îi opune blocada continentală, a lui Napoleon. Totuşi, prin acordurile comerciale pe bază de troc, prin întoarcerea la raporturi economice primitive, închide hrăpăreţei economiei engleze profitul fără de care aceasta nu poate trăi.

În Camera Comunelor, City se manifestă încă de la 30 noiembrie 1938, când R. S. Hudson declară : Prin metodele ei, Germania ruinează comerţul întregii lumi, ceea ce este intolerabil .

Declaraţia lui R. S. Hudson este un fapt capital. El nu deplânge rigoarea naționbal socialistă contra Jidanilor din Germania, nici cea exercitată contra întregului popor, de către Gestapo, nici înarmarea agresivă a Wehrmachtului. El  deplânge miile de tone de whisky ce nu se vând din cauza mizerabilului alcool german din cartofi, îşi manifestă înţele­gerea pentru dificultăţile lui Rolls-Royce în faţa lui Mercedes, pentru deruta lui Austin în competiţia cu Volkswagen, încheind pe un ton de înmormântare : Am examinat toate procedeele prin care s-ar putea replica. Singurul mijloc constă în organizarea industriilor noastre astfel încât acestea să se poată opune în stare compactă celor germane corespondente şi să le declare : de vreme ce nu sunteţi dispuşi a termina cu procedeele voastre actuale, şi nu vreţi să vă angajaţi a vă vinde mărfurile la un preţ comportând un beneficiu rezonabil, vă vom bate cu propriile voastre metode.

  1. S. Hudson ştia însă perfect că prin reorganizarea industriei britanice îmbătrânite şi sprijintă pe sindicate paralizate de practici medievale, nu se putea închide calea dinamicei industrii germane. El se gândea proba­bil la o altă formă de război, ce este ultima raţiune a econo­miei. Câteva zile mai târziu, la 4 decembrie 1938, lordul de Watt pronunţă un discurs la Bradford, plângându-se că orice ar face Anglia, Germania nu poate fi satisfăcută prin cuvinte amicale şi gesturi amabile, ce sunt luate drept semne de slăbiciune. A sosit vremea armelor. Numai acestea pot vorbi în mod eficace. Logica de război devenise dominantă.

Aşadar, onorat tribunal şi domnilor juraţi, Fantomele Sionului nu au jucat niciun rol în pregătirea celui de al II-lea Război mondial.

Preşedintele Zermatten – Tribunalul recunoaşte şi acceptă demonstraţia avocatului Ivor Ben Sion. Avocatul lui Hitler ne poate explica cum a reuşit Anglia să antreneze Franţa în război ? Acest lucru a fost posibil numai pe baza motivelor pur ideologice, despre care ne-a vorbit, numai pe baza ostilităţii viscerale a Francezilor, de după 1871, contra oricărei Germanii, nazistă sau nu ?

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Franţa  fost împinsă în război pe calea presei şi prin abuz de încredere.

Avocatrul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Toată presa fran­ceză fiind scrisă în limba ebraică, nu-i aşa ?

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Nu, căci în acest caz ea nu ar fi avut nicio valoare politică, Francezii necunoscând ebraica. Iată cum s-au petrecut lucrurile, şi cum se petrec încă. De multă vreme, un mare ziar reprezenta şi reprezintă o afacere proastă, din punct de vedere comercial. Un astfel de ziar nu poate supravieţui decât punându-se în serviciul unor interese politice sau economice.

Presa franceză anterioară războiului ne oferă multe exemple de acest fel. Domnul Henri de Kérillis, care nu a fost jidan, a fondat şi a reuşit să menţină ziarul L’Epoque, de tendinţă foarte naţională, doar cu banii lui Rothschild.

Nimic de mirare că L’Epoque şi Kérillis au fost printre primii din cruciada democrată contra lui Hitler. Le Populaire, organ oficial SFIO[15], era patronat de Léon Blum, cunoscutul Jidan, de trei ori prim-ministru al Franţei. La începutul lui 1938, Jidanul Robert Bollak proclama sus şi tare, cu orice ocazie, că de va trebui o sută de milioane pentru a combate fascismul în Franţa, el le va găsi pe toate.

Plecând de jos, fără capital, el deveni rapid coproprietarul Agenţiei economice şi financiare, împreună cu Goiul Coulon. În scurtă vreme puse mâna pe Le Temps, ziarul venerat al marii burghezii fran­ceze, şi pe postul Radio Paris, înnegrind hârtia şi umplând spaţiile hertziene cu o foarte activă propagandă războinică, contra Germaniei în general şi a lui Hitler în special. Emile Buré şi ziarul lui L’Ordre îl aveau în spate pe Jidanul Epstein, ce-şi făcea plinul la ambasada URSS şi la băncile coreligi­onarilor din Londra. Pertinax, la Daily Telegraph, Geneviève Tabouis, la Sunday Times, aveau salarii enorme faţă de nive­lul redactorilor de la ziarele franţuzeşti L’Echo de Paris şi L’Oeuvre.

Toţi aceştia vor fi în primele rânduri ale cruciadei democrate contra lui Hitler. Ziarul comunist L’Humanité publica ucazurile Moscovei anterioare pactului Ribbentrop-Molotov, fiind vreme de şapte ani trompeta numărul unu, în favoarea războiului.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – L-aţi uitat pe catolicul Georges Bidault, care nu era Jidan, plus ziarul lui, l’Aube!

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Perfect, dar în 1939, democrat-creştinii reprezentau un creştinism care, odată cu papii Ioan al XXIII-lea şi Paul al VI-lea, va recădea total în iudaismul din totdeauna. Totul era perfect acordat în concertul dirijat de Înţelepţii Sionului. Aceştia au pus foarte bine la punct manipularea întregii prese franţuzeşti, pe care o controlează azi ca și ieri, fie prin capitaluri, fie prin publicitatea al cărei monopol îl deţin. Planurile acestea se găsesc în Protocoalele Înţelepţilor Sionului, căci este vorba de abc-ul cuceririi puterii de către Jidani[16].

Pentru anumite sectoare ale opiniei publi­ce, Jidanii nu găsesc o mască de Goi cu suficient cârlig la marele public. Într-un astfel de caz, ei nu ezită să intre în luptă pe faţă. În acest sens citez ziarul La Lumière, cea mai violentă foaie anti-hitleristă şi anti-mussoliniană, gazeta Lojilor masonice, condusă de Jidanul Georges Boris, secondat de coreligionarii Weisskop zis Georges Gombault, Salomon Grumbach, Emile Kahn şi Albert Bayet, ultimul fiind demnitar al Masone­riei.

Deşi nu avea decât un tiraj de 3000 exemplaire, La Lumière era un fel de circulară a întregii caste politice. Influenţa acestui ziar era enormă, articolele lui fiind citite la posturile de radio ascultate de milioane de Francezi. Jidanul Raymond Philippe, din Consiliul de administraţie al băncii Lazard, poseda, (din ianuarie 1936), revista L’Europe Nouvelle, specializată în politica externă franceză, căreia îi stabilea tonul general, limitele, obiectivele. Jidanul Jean-Richard Bloch dădea tonul la săptămânalul Vendredi, după ce se remarcase mai întâi prin viziunile sale profetice din Les Nouvelles littéraires : Civilizaţia poate pieri şi prin pace !

Iată cum bătea vântul, onorat tribunal : Bloch ne asigură că «Era războaielor religioase s-a redeschis, rasă contra rasă, continent contra continent, filosofii contra filosofii. Războaiele vor fi mult mai sângeroase decât vechile conflicte dintre popoare şi naţiuni. La scară mondială, ele vor deveni imense războaie civile. Dacă nu aş fi acceptat să-l apăr pe Adolf Hitler, după această profeţie mi s-ar părea inutil să comentez ultimul război mondial.

Onorat tribunal, domnilor juraţi, aş putea pleda zile în şir, numai cu citate şi comentarii pe marginea cauzelor războiului, a desfăşurării şi consecinţelor lui. Pentru onoratul tribunal am pregătit o succintă revistă a presei, ce acoperă perioada crucială 1936-1938, de la Războiul spaniol până la provocarea masonică. Această revistă a presei con­ţine maşinăria secretă ce a declanşat războiul contra clien­tului meu.

Menţionez că această maşinărie secretă a fost construită şi a funcţionat după modelul revoluţiei franceze, care este un model masonic. Dacă vreunul dintre domnii juraţi va dori să aprofundeze revista presei pe care o vărs la dosarul apărării lui Hitler, cea mai potrivită cale ar fi cartea foarte lucidului Georges Michon[17].

Le Patriote français, Les Annales patriotiques, Le Journal de Paris, Le Journal universel, Le Journal général de l’Europe, Le Courrier extraordinaire, toată presa lafayettistă şi girondină aplaudară declaraţia de război din 20 aprilie 1792, după cum L’Ordre, Le Populaire, l’Epoque, Le Figaro, Le Temps, Paris-Soir, Ce soir, Le Droit de vivre aplaudară declaraţia din 3 septembrie 1939. Inofensiva Declaraţie de la Pillnitz, bileţelul trimis bietului Ludoovic al XVI-lea, de către împăratul Austriei şi regele Prusiei, a fost prezentat drept un ultimatum inacceptabil ; tot aşa, voinţa lui Hitler de a relua pământul german răpit ţării sale, de a termina cu monstruosul coridor Dantzig, creat special prin tratatul de la Versailles, a fost prezentată drept o pretenţie inacceptabilă.

Între cele două campanii războinice, chipurile pentru libertate, nu există decât diferenţe de natură tehnică. În anul 1792 încă nu exista radioul care între 1936-1939 a permis amplificarea propagandei războinice şi trecerea sub tăcere a rarelor şi minusculelor ziare pe care Jidanii nu le-au putut nici cumpăra, nici influenţa. Dialectica perfectă dar minci­noasă s-a numit Dare de seamă circumstanţială privind reuni­unile ultra-secrete, critica documentelor nepublicate, a texte­lor măcelărite sau total falsificate, falsele ştiri, falsele hărţi pentru modificarea frontierelor, acuzaţiile de trădare (deja !) contra pacifiştilor, toate acestea fac din declararea războ­iului de către Franța o ruşine naţională, motiv pentru care mă limitez la cazul Franţei.

Dacă domnul preşedinte consimte să suspende şedinţa, voi distribui imediat revista de presă amintită.

Preşedintele Zermatten – Şedinţa este suspendată.

Avocatul lui Hitler distribui textul fotocopiat pregătit din timp, apoi toată lumea părăsi sala de şedinţe a tribunalului[18].

*

*          *

Şedinţa a fost redeschisă la orele 1600, după ce juraţii şi ziariştii şi-au reocupat locurile lor.

Preşedintele Zermatten – Presupun că toată lumea a luat cunoştinţă de conţinutul revistei de presă comunicate de apărătorul lui Hitler.

Dau cuvântul apărătorul lui Iuda, pentru a răspunde.

Apărătorul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Unele dintre aceste texte au fost probabil falsificate. Ele nu angajează însă decât pe autorii lor. Jidanii sunt oameni cumsecade, chiar pâinea lui Dumnezeu, dar nimeni nu va putea împiedica vreun nebun să se creadă reprezentantul sau împuternicitul perso­nal al Divinității.

Mă reîntorc însă la începutul pledoariei adversarului meu. Dragul meu confrate, aţi afirmat că poporul jidănesc a decis să îl ucidă pe Hitler îndată ce acesta a preluat puterea la Berlin. Vă răspund: acest lucru este adevărat. Oricine întâlneşte un animal sălbatic în faţa porţii casei sale, va încerca să îl neutralizeze, pentru a intra în casă. Hitler voia neapărat să expulzeze Jidanii în bezna lumii exterioare, iar aceştia doreau să trăiască în lume, să beneficieze de lumina Europei. Aţi afirmat, dragul meu confrate, că Hitler ar fi fost în poziţie de legitimă apărare. Această pretenţie este este de mirare, el însuşi fiind cel ce a creat starea de război.

Provocaţi la război, Jidanii au răspuns ca la război, bine­înţeles cu mijloacele de care dispuneau. Este adevărat, recunosc: Iuda a pus al III-lea Reich în stare de blocadă economică. A fost însă vorba de o blocadă parţială, întrucât, prin mijloacele lui, Iuda nu putea realiza o blocadă eficace, adică totală. Pretindeţi că Iuda a dus un război diplomatic şi de propagandă contra clientului domniei voastre. Probabil aţi fi vrut să îl încurajeze în acţiunea lui antisemită.

Onorat tribunal, domnilor juraţi, să fim logici. Acţionând ca simpli partizani, într-o luptă de guerilă economică şi diplomatică, cum ar fi putut Jidănimea să declaşeze cel de al II-lea Război mondial.

– Perfect, strigă juratul Kadervern, al cărui anti-semitism risca să facă emuli printre colegii săi.

Preşedintele Zermatten – Vă rog, domnule Kadervern, nu aveţi dreptul să interveniţi în cursul pledoariei. Acest tribunal nu se confundă cu cele care au pretins că-l judecă pe mareşalul francez Philippe Pétain, sau pe mareşalul român Ion Antonescu, cu ajutorul juraţilor, huliganilor şi al trepădu­şilor din sală, ce îşi urlau ura şi condamnau la moarte, înainte de sfârşitul proceselor respective, pe aceşti iluştri apărători ai ordinei europene şi ai intereselor Statelor şi popoarelor lor. Misiunea tribunalului nostru este de a ajuta istoria şi istoricii să se trezească din starea lor de hipnoză şi tembe­lism postbelic.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Confratele meu pre­tinde că poporul jidovesc ar fi provocat cel de al II-lea Război mondial prin mobilizarea for­ţelor oculte ale Diasporei. Poporul jidovesc nu dispune însă de forţe oculte. El este format din oameni persecutaţi şi refugiaţi în diferite ţări, care azi încearcă să regăsească o viaţă normală în Israel. Desigur, ei sunt mai mult sau mai puţin uniţi prin religia lor iudaică, ce se ofileşte însă din zi în zi, ca toate religiile.

Poziţia delicată pe care le-a rezervat-o istoria, îi obligă să menţină un front comun, pentru a supravieţui. Este adevărat, ei menţin acest front comun. Îl menţin cum pot. Cum ar putea însă, din această poziţie umilă, să influenţeze deciziile unor mari puteri precum Statele Unite, Anglia sau Franţa? Cum şi în ce fel ar fi putut acest minuscul popor să arunce puterile respective într-un război contrar intereselor lor? Să fim serioşi domnilor! Să fim obiectivi!

Marile naţiuni s-au lansat în război numai după ce au epuizat toate mijloacele de a-l aduce pe Hitler la o concepţie civilizată despre putere. Când ele au înţeles că triumful naţional-socialismului ar introduce discriminarea rasială, suprimarea libertăţilor individuale, dictatura poliţistă şi regresul culturii în propriile lor ţări, readucând popoarele sub un jug mai greu decât cel al vechiului regim feudal, de care s-au eliberat prin revoluţia de la 1789, aceste mari naţiuni s-au decis să ia armele pentru drept, justiţie, liber­tate, egalitate, fraternitate, progres general în toate. Poporul jidănesc a urmat marile naţiuni democrate, căci propriile lui aspiraţii se confundau cu cele ale democraţiei. Iuda a urmat marile naţiuni democrate în războiul lor contra lui Hitler. Iuda a urmat aceste naţiuni, nu le-a precedat, căci Jidovii nu au nicio putere, fără să mai socotim că ei sunt paşnici, cei mai paşnici oameni care au existat vreodată.

Acuzatorul public Ante Kozica – Domnule avocat al lui Iuda, confratele domniei voastre ne-a comunicat o revistă a presei foarte revelatoare şi acuzatoare pentru marile puteri occidentale, de care vorbiţi. În această revistă a presei descoperim preferinţa netă a celor trei puteri democrate şi occidentale de a juca mai curând cartea războiului, decât pe aceea a păcii. Cum anume ? Printr-o serie întreagă de min­ciuni, abuz de încredere, ştiri absurde, falsificarea intenţio­nată a textelor şi evenimentelor, toate pentru a confirma şi justifica Tratatul de la Versailles, denunţat de Hitler, care îi contesta intangibilitatea. Cine ar mai cuteza azi să proclame intangibilitatea tratatului în chestiune ? Mi se pare că războiul a pornit tocmai din această neînţelegere. Ce credeţi dumneavoastră ?

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Onorat tribunal, domnule acuzator public, tocmai am vorbit despre cauzele cruciadei anti-hitleriste şi vă invit să rememoraţi ceea ce am spus. Cât priveşte presa franceză, nu sunt competent pentru a-i judeca milloacele şi procedeele. Ca apărător al lui Iuda, nu pot decât să afirm că Jidovii nu au participat la campania de presă amintită de confratele meu. În orice caz, revista de presă a confratelui meu nu aduce nimic nou. A spune, de exemplu, că Geneviève Tabuis colabora cu conspiratorii jidovi, pentru că era foarte bine plătită de ziarul Sunday Times, reprezintă o afirmaţie gratuită.

Sau, a spune despre Kérillis că era agentul politic al lui Rotschild, pentru că acest bancher l-a ajutat să-şi întrețină ziarul, mi se pare chestiune de ranchiună şi antipatie personală. Să mi se arate semnă­turile jidoveşti pe cecurile încasate de acesta. Cine poate demonstra că aceste cecuri au existat cu adevărat? Confra­tele meu vorbeşte de Jidanul Léon Blum, dar nu citează tex­tele paşnice publicate de acesta în Le populaire, L’Humanité, ziare pe care, totuşi, le aminteşte abundent, ultimul fiind considerat, de unii, ziar sovietic de limbă franceză, care a militat în favoarea războiului. Tot ce se poate ? A făcut-o însă în contul lui Iuda ? Ar fi absurd. De când cu marile procese moscovite, din anii 1937-38, Jidanii au văzut că puterea din Rusia le scapă, iar antisemitul Stalin va semna un pact cu Hitler, pentru a împărţi Polonia. Toate acestea nu spun nimic ?

Acuzatorul public Ante Kozica – Revista de presă comunicată de avocatul lui Hitler nu conţine nimic contra războiului şi foarte puţine articole semnate de Jidani.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Este adevărat. Am neglijat intenţionat ziarele ce s-au opus războiului, întrucât acestea sunt opera exclusivă a Goimilor. Vărs chiar acum lista lor la documentele audienţei de faţă[19].

Cât despre articolele războinice semnate de Jidani, ele sunt destul de rare, bineînţeles, întrucât aceasta contrazice principiul jidănesc al acţiunii oculte. În compensaţie, ele sunt foarte bine orientate pentru a înclina balanţa în favoarea catastrofei.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – În orice caz, aceste articole nu angajează decât pe autorii lor. Ceea ce contează este poziţia oficială luată de comunităţile jidoveşti din Anglia, Franţa şi Statele Unite. Întrucât apărătorul cauzei hitleriste a ales Franţa, pentru a demonstra existenţa fai­moasei conspiraţii jidoveşti contra păcii, menţin şi eu alegerea lui, pentru a arăta că adevărul este cu totul altul.

Domnule preşedinte, domnilor juraţi, urmele instalării Jidovilor la Paris datează din epoca romană. Când au fost expulzaţi din Franţa, în 1394, ei ocupau o poziţie foarte importantă în această ţară.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Expulzaţi bineînţeles de Hitler, nu-i aşa?

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – În 1789, Jidovii sefarzi reprezentau aproximativ un sfert din fii lui Iuda, care trăiau la Paris. Peste un secol şi ceva, la sfârşitul secolului al XIX-lea, trăiau la Paris 45000 de Jidani[20]. După Roblin, Jidanii alzacieni reprezentau 90% din populaţia jidovească a Parisului, în 1881[21]. Foarte curând însă, ca urmare a asasi­­nării ţarului Alexandru al II-lea (1881), în condiţiile înmul­ţirii pogromurilor din Rusia şi Ucraina, ce împingeau fii lui Iuda către vest, comunitatea jidovească pariziană va spori simţitor.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Jidovii ruşi fugeau de teama camerelor de gazare ale clientului meu, nu-i aşa?

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – În 1910, câţiva ani înaintea primului Război mondial, numărul jidanilor parizieni originari din răsăritul Europei depăşea 20000 de persoane. Între cele două războaie, imigraţia Jidanilor orien­tali a crescut considerabil. Pentru foarte mulţi însă, Parisul nu era decât o etapă către America. Roblin estimează că numărul Jidovilor din Paris, consideraţi de el ca originari din Europa slavă, atingea, între cele două războaie, 80 000 de persoane[22]. După preluarea puterii de către Hitler, s-a pornit valul de emigranţi jidani din Germania. Nu se știe numărul exact al Jidovilor ce s-au fixat la Paris.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – cest lucru n-are nicio importanţă. Fără excepție, toate cifrele jidoveşti sunt rezultatul unei conspiraţii statistice!

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Coreligionarul meu David H. Weinberg, destul de prudent în estimările sale, precizează următoarele: Cifrele exacte lipsesc, dar majori­tatea specialiştilor estimează numărul refugiaţilor germani, ajunşi la Paris, între 1930 şi 1939, la aproximativ 50 000 de persoane[23].

S-au constituit oare aceştia la Paris în corp de voluntari, putători de mitraliere ? Nici gând, domnilor. Toţi s-au com­portat cu o exemplară demnitate în cadrul ţării ce le-a acordat ospitalitate. Existau însă diferenţe mari între Jidanii alogeni şi cei deja spoiţi franţuzeşte: diferenţe de ordin intelec­tual, de comportament social, de ţinută, educaţie, etc. Léon Blum nu putea fi comparat cu orice Jidov din Basarabia, abia scăpat dintr-o ţară pe jumătate bar­bară. Jidanul balt, scăpat din Talmud cu ferocitatea unui mistreţ, nu semăna întru nimic cu un industriaş german, fost combatant în războiul din 1914-1918, decorat cu Crucea de Fier şi refugiat în Franţa.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Pardon ! Un Jidan din Germania, decorat cu Crucea de Fier, ar fi preferat mai curând să se acomodeze cu zvastica, decât să se exileze în Franţa.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Confratele meu ar putea avea bunătatea să nu îmi persecute clienţii cu ironiile lui necruţătoare. Pentru moment, mă străduiesc să arăt onoratului tribunal comportamentul paşnic şi discret al Jidovilor germani refugiaţi la Paris în perioada crucială, 1933-1939. Niciunul dintre aceştia nu a intreprins vreo manevră pentru a provoca războiul. Faimoasa conspiraţie jidovească nu a existat decât în imaginaţia confratelui meu.

Până în 1939 constatăm o diferenţă esenţială între Jidanii din Franţa şi cei recent veniţi din Germania. Când Hitler a preluat puterea în 1933, primii au fost consternaţi, dar nu mai mult. Când Jidanii din Germania au ajuns însă la Paris, ei au mărturisit aşa grozăvii despre antisemitismul nazist încât s-a înţeles că este vorba de o primejdie majoră pentru toată Jidănimea. Proaspeţii emigranţi au fost mai lucizi decât coreligionarii lor aflaţi de multă vreme în Franţa. Ei s-au opus mai energic nazismului. Ocupând însă poziţii mai solide, Jidanii francezi s-au impus în faţa noilor veniţi, impunând o rezervă care probabil nu s-ar fi putut menţine fără ei. Diferenţele dintre Jidanii acceptaţi de o ţară ca Franţa şi cei fugiţi sau goniţi din Germania sunt explicate de scrii­torul Roger Ikor[24].

Iată mai multe exemple ce dovedesc că Jidanii francezi şi cei proaspăt sosiţi la Paris, nu numai că nu s-au raliat aşa zisei conspiraţii mondiale dar s-au opus cu tărie la orice i-ar fi putut reuni cu aceasta. După ce s-a proclamat purtătorul de cuvânt al comunităţii iudaice din Paris, Sinodul jidovesc a contactat dreapta franceză, între care colonelul de La Roque, şef al Crucilor de Fier, dovedind astfel că Jidanii de sensibi­litate franceză servesc cu devotament patria marii revoluţii de la 1789, care le-a redat libertatea.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Colonelul de La Roque a jucat mai curând rolul de paratrăznet contra antise­mi­tismului, tot mai puternic în Franţa, ca şi în Germania.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Tot ce se poate, dar a fost vorba de ceva foarte inteligent faţă de antisemitismul francez de toate zilele, iar con­tra celui german nu se mai putea face nimic. Oricum am privi lucrurile, cinci sute de membri ai Crucilor de Fier defilară, în 1933, în Sinagoga de pe strada Victoriei. A fost vorba de o manifestare a unităţii naţionale, nu de o conspiraţie jidovească.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist Dimpotrivă, a fost un prim act al conspiraţiei jidoveşti. Pentru a putea lansa Franţa contra lui Hitler, întâi trebuia realizată unitatea naţională. Aceasta însă nu s-a putut realiza nici măcar în 1939, din care cauză soldaţii francezi n-au răspuns aştep­tărilor Sinodului jidovesc.

Avocatul lui Hitler, Ivor Ben Sion – Cele mai bune intenţii pot fi calomniate cu uşurinţă. Orice ar face sau nu ar face, Jidanii sunt obişnuiţi să se vadă respinşi. Totuşi, ceea ce făceau ei la Paris, în anii treizeci, contrazice atacurile confratelui meu. În ziarul Le Matin, din 3 decembrie 1938, gene­ralul Weiller scria că Jidanii vor pacea, în interior, ca şi în exterior, intenţie totdeauna confirmată de fapte. Consistoriul Jidovesc au respins orice participare la boicotul economiei germane, decis de coreligionarii lor din Statele Unite. Ei declarară că iniţiativa Jidovilor americani este iresponsabilă, existând riscul ca lumea să credă că Jidovimea aspiră la dominaţia mondială[25]. În această chestiune, Jidanii francezi au dovedit mult curaj şi inteligenţă, mai ales că cei proaspăt emigraţi din Germania nu erau totdeauna de părerea lor.

Citez : O încercare de boicot al produselor germane a existat şi la Paris. Începută în martie 1933, mişcarea aceasta a întâmpinat însă o puternică opoziţie[26]. Mulţi se temeau de repercusiunile dezastruoase asupra comunităţii jidoveşti din Paris, care avea puternice legături economice cu firme ger­mane[27]. În februarie 1936, Galeriile Lafayette, ce aparţineau Jidanilor, anunţară că vor continua să vândă produse germane, pentru a susţine concurenţa altor magazine[28]».

Pe planul politic direct, Jidanii din Franţa multiplicară obstacolele în calea ideii Congresului Mondial Jidănesc, idee lansată în Statele Unite, la începutul lui 1930, tocmai pentru că acesta urma să funcţioneze ca un guvern mondial al Jidanilor – cum se exprimase unul dintre conducătorii săi. Cu toată extracţia lor jidovească, Jidanii din Franţa nu recunoş­teau decât guvernul francez[29].

Acestea înlătură majoritatea acuzaţiilor formulate de partea adversă contra lui Iuda. Dacă acuzatorii lui Iuda pretind că Înţelepţii Sionului intenţionau să lanseze un război de eliberare contra lui Hitler, eu insist şi subliniez că ei nu erau ascultaţi, de exemplu, de către marele rabin Weil, care declara : Vă puteţi da seama că nimeni nu înțelege mai mult ca mine durerea şi mizeria a 600 000 de Jidani din Germania. Nimic nu mi se pare însă mai preţios şi mai necesar decât menţinerea păcii pe pământ[30]. Confratele meu nu a semnalat tribunalului existenţa a numeroşi ziarişti jidani, adepţi ai înţelegerii de la Munchen.

Oare de ce avocatul lui Hitler nu citează articolele lui Emmanuel Berl[31]? De ce trece peste existenţa celebrului Pierre Lazaref[32]? De ce nu citează articolele lui Amrati, pe care le vărs la dosarul dezbaterilor onoratului Tribunal ? Amrati spune clar că nu toţi Jidanii erau contra înţelegerii cu Germania, a înţelegerii cu Hitler[33]? De ce confratele meu trece sub tăcere că Alperin exprima negru pe alb recunoştinţa Jidănimii faţă de naţiunile democrate, ce ştiuseră evita războiul ?

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – De ce confratele meu se referă la cartea istoricului jidan pe care îl citează din abundenţă pe linia dovedirii voinţei paşnice a poporului său, neglijând însă total cealaltă parte a medaliei ? Iată, citez şi eu : Practic, în comunitatea jidănească pariziană nu exista niciun grup. Domnilor juraţi, subliniez : Niciun grup, nimeni care ar fi îndrăznit să spună pe faţă ceea ce fiecare Jidan ştia foarte bine : singurul leac posibil contra contra problemelor jidănimii europene era abolirea nazismului. Ceva mai departe, acest autor adaugă : Chiar şi emigranţii cei mai defavorizaţi sperau că, într-un viitor apropiat, Franţa îşi va recunoaşte erorile tactice[34].

După Munchen, cum s-ar fi putut corija o eroare tactică dacă nu prin războiul ce va izbucni la 3 septenbrie 1939. Ce putem gândi despre acest autor jidan, ce semnează anonim, scriind, în septembrie 1936, că Jidanii aşteaptă războiul încă din ianuarie 1933[35]?

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Gândiţi adevărul, numai adevărul. Ca toţi oamenii lucizi, Jidanii înţeleseseră că venirea la putere a lui Hitler făcuse războiul inevitabil. Ei aşteptau războiul, fără să-l provoace însă.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Descopăr o foarte importantă nuanţă între sentimentele Goimilor şi cele ale Jidanilor. Citez : Pe când majori­tatea francezilor pledau pentru pace, numeroşi Jidani se gândeau în secret la război[36]. De ce se gândeau în secret ? Se ştie : gândim şi acţionăm în secret când facem parte dintr-o conspiraţie ! Studiind reacţiile, analizând acţiunile Jidanilor din Franţa pentru pregătirea conflictului, descoperim totdeauna o incompati­bilitate fundamentală între ei şi Goimi.

Exemplu : în 1939, din punct de vedere politic, Jidanii din Franţa păreau la fel de divi­zaţi ca non-Jidanii. Unii defilau cu colonelul de La Rocque, alţii, mai numeroşi, erau trup şi suflet cu Stalin[37]. Ce s-a întâmplat când Stalin a semnat pactul de non-agresiune cu Hitler ? Citez : Pentru prima dată în anii treizeci, Jidani aleseră propriile lor interese în locul celor ale partidului. Comu­niştii jidani accentuară această atitudine intrând în mişcarea de partizani curând după ocuparea Franţei de către Germania, într-o vreme când Partidul comunist predica încă stricta neutralitate[38]. Onorat tribunal, domnilor juraţi, genul ăsta de miş-maşuri n-are nevoie de niciun comentariu.

Juratul Joyce Spencer – Domnule preşedinte, dacă al doilea proces de la Nuremberg devine o competiţie politică, un fel de teren închis pe care se înfruntă ura de rasă şi cea de clasă sau religioasă, eu prefer să mă retrag.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Domnule jurat, majoritatea conflictelor importante din istorie au fost răz­boaie rasiale sau religioase. Dragul meu confrate, vă rog să mă scuzaţi pentru ironiile mele pe seama clientului domniei voastre. Nu pot să nu-mi ies din pepeni când văd că prezentaţi Jidovul parizian drept un model de patriotism francez și uniune naţională, de la Kaplan la colonelul de La Rocque.

Dumneavoastră însă ştiţi mai bine decât mine că Jidanul nu poate avea decât patria jidovească. Iar dacă aceasta trebuie găsită în afara Palestinei, care este prea mică şi deja ocupată de Palestinieni, locuitorii ei legitimi, întreaga lume revendicată de Înţelepţii Sionului mi se pare mult prea întinsă pentru un popor de aproximativ 20 de milioane de oameni. Un Jidan nu poate avea altă identitate, altă rasă, altă religie decât cea jidovească. Nu mai puţin, el nu poate recunoaşte deschis acest lucru, în faţa popoarelor lumii, întrucât strategia sa constă în dublul lui joc, actoria ce a provocat totdeauna antisemitismul.

Preşedintele Zermatten – Toate acestea sunt foarte interesante, domnule avocat. Ele depăşesc însă procesul lui Hitler contra lui Iuda.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Iată însă campania de provocări din Statele Unite. În această ţară, Jidănimea era practic la putere, prin inter­mediul lui Roosevelt, după cum fusese şi în 1917, prin intermediul lui Wilson. Totuşi, în 1935, opinia publică se dovedeşte izolaţionistă şi chiar anti­semită, în Sud şi în Middle West, partidul pro-german fiind destul de puternic. Aşadar, Statele Unite nu puteau fi împinse, în războiul jidovesc de elibe­rare, la fel de uşor cum Daladier împinsese Franţa. Se punea problema unei îndelun­gate fezandări a opiniei publice americane. Americanii tre­buiau îndoctrinaţi astfel încât să gândească jidoveşte, ceea ce, nici mai mult, nici mai puţin, însemna o adevărată tăiere cerebrală împrejur.

În acest context, la 27 iulie 1935, pachebotul german Bremen soseşte le New York, oraş pe jumătate jidănesc – mai exact cel mai mare oraş jidănesc din lume, atunci ca şi acum.  Întărâtaţi de apelul Jidanului La Guardia, primarul oraşului, câteva sute de Jidovi invadează vaporul, smulg cele câteva drapele de Stat german, cu zvastica lor, aruncând totul în apele golfului Hudson. Poliţia a arestat cinci dintre huliganii respectivi, pe care i-a dat pe mâna justiţiei. Câteva săptămâni mai târziu, în septembrie, procesul celor arestaţi ajunge în faţa judecătorului Brodsky, alt Jidan. Printr-o incredibilă ipo­crizie judiciară şi jidovească, acesta îi achită pe cei cinci huligani, care călcaseră în picioare puntea unui vapor ce debarca în America aproximativ 1000 de turişti germani. Foarte pe scurt, iată judecata judecătorului Brodsky :

Se prea poate ca acuzaţii să fi smuls drapele cu zvastica germană, considerând, cu sau fără dreptate, că această emble­mă simbolizează tot ce este contrar idealurilor americane, care sunt libertatea şi dreptul la viaţă. De asemenea, cu sau fără dreptate, este foarte posibil ca acuzaţii să fi atribuit zvasticii valoarea sau semnificaţia drapelului unui vapor de piraţi. În orice caz, din documentele prezente în dosar, nu rezultă că manifestaţia lor patriotică poate fi considerată ilegală.

Onorat tribunal, acest incident a avut loc într-o perioadă când Hitler nu realizase încă unirea Germaniei cu Austria, nu reclamase încă regiunea germană Sudetă, nu ocupase Praga, nu atacase Polonia – toate acestea fiind pretextele viitoare ale războiului democraţiilor contra Germaniei. Exerci­tând dreptul său de Stat suveran, Reichul German promulgase câteva legi şi decrete benigne, care reglementau situaţia Jidovilor aflaţi între graniţele sale. Aceasta a fost suficient pentru ca Diaspora jidovească să se cocoaţe în vârful catargelor unui vapor, pentru a batjocori şi călca în picioare drapelul de Stat al unui mare popor european. Apoi, toată această murdărie tipic americană a fost legalizată de un judecător american, mai vinovat şi mai  pirat el însuşi, decât toţi huliganii ce atacaseră paşnicul vapor german.

Politica de agresiune contra clientului meu se va accen­tua necontenit, până ce Statele Unite vor proclama că de multă vreme se consideră în pragul războiului. La 4 sep­tembrie 1941, Statele Unite încă nu sunt, oficial, în război cu Germania. La această dată a avut loc un incident mult mai grav. Submarinul german U-652, ce naviga în căutarea convoaielor englezeşti din largul Islandei, este reperat de contra-torpilorul american Greer, coman­dat de căpitanul de corvetă Frost.

Acesta nu a atacat el însuşi submarinul german ci, pe lungimea de undă a aviaţiei englezeşti, i-a transmis acesteia poziţia submersibilului şi estimaţia adâncimii la care se găsea acesta. Alarmat de acest mesaj, la orele 1032, un avion englez s-a prezentat pe poziţia respec­tivă, lansând mai multe bombe contra submarinului german, distrus astfel cu ajutorul şi complicitatea Americanilor, care, oficial, încă nu declaraseră război Germaniei… Apoi, la Nuremberg, în 1946, Americanii ar fi vrut să îl spânzure pe amiralul Dönitz[39]!

Acuzatorul public Ante Kozica – Domnule avocat, vorbiţi-ne şi de provocările naziste, Noaptea de cristal, de exemplu.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Va veni şi rândul acesteia. Pentru moment expun în faţa onoratului Tribunal metodele preconizate de Înţelep­ţii Sionului, care trec foarte natural de la subversiune la minciună, de la sugestii la presiuni morale, recurgând pe faţă la violenţă, când nu pot face altfel. Citez :

Pentru a rezuma sistemul nostru de aservire a guvernelor Goimilor din Europa, prin asasinate şi terorism, vom arăta unuia dintre acestea forţa de care dispunem[40].

La 4 februarie 1936, Landesgruppenleiter-ul Wilhelm Gustloff, personaj important printre naţional-socialiştii din Europa, şef al Germanilor din Elveţia, este asasinat fără vreo provocare din partea sa, de către tânărul jidan David Frankfurter.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion  – Punct de plecare pentru noi persecuţii contra Jidanilor din Germania, bineînţeles.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Nicidecum. Germania nu a mişcat niciun deget.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Germania pregătea pe atunci cea de a IV-a ediţie a Jocurilor Olimpice, iar Hitler ţinea foarte mult la succesul acestei Olimpiade.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Hitler a dat instruc­ţiuni stricte ca Jidovii din Germania să nu sufere niciun fel de represalii pentru această crimă a coreligio­narilor lor[41]. Hitler s-a mulţumit să asiste la funeraliile lui Gustloff. Mai târziu a dat numele acestuia unui mare pachebot german, care va fi scufundat de Ruşi în Marea Baltică (febr. 1945), provocând moartea a 15000 de refugiaţi din Prusia orientală, invadată de Armata Roşie.

Acuzatorul public Ante Kozica Ce se ştie despre moti­vele asasinului, David Frankfurter?

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Conform istoricului jidan Eliahu Ben Elissar, asasinul David Frankfurter năzuia să atragă atenţia conştiinţei universale asupra condiţiilor în care trăiau Jidanii din cel de al III-lea Reich[42]. Autorul jidan David H. Winberg, din America, este însă de altă părere : David Frankhurter l-ar fi asasinat pe germanul elveţian Wilhelm Gustloff pentru că familia sa fusese deportată[43]. Familia respectivă nu fusese însă deportată ci doar retrimisă în Polonia, de unde intrase ilegal în Germania. Suntem în faţa unui exemplu clasic de dialectică jidovească : se pretinde că expulzarea câtorva clandestini, ce au călcat frontiera, este o crimă, aceeaşi măsură însă fiind perfect legală când marile democraţii de astăzi şi actualul Stat Israel expulzează sau deportează un million de Palestinieni…

Adevăraţii instigatori din spatele lui David Frankfurter nu au fost descoperiţi niciodată. Nimic nu contrazice ideea că gestul asasin al lui Frankfurter a fost comandat de o autoritate a Diasporei jidoveşti. Vreme de peste un an, această Diasporă a luptat din răsputeri pentru ca Jocurile Olimpice de la Berlin să fie anulate. Diaspora jidovească pretindea că Hitler pregăteşte o mare manevră de discrimi­nare rasială, mincină pe care Comitetului olimpic interna­ţional, prin preşedintele său, contele de Baillet-Latour, a denunţat-o, în scrisoarea din 5 octombrie 1935, către colegii săi May Garland, Sherrill şi Lee Jahncke[44]. Provocarea jidovească era evidentă.

Avocatul lui Juda, Ivor Ben Sion – Atitudinea comunităţilor jidoveşti, mai ales a celei din Franţa, a fost foarte omenească, lucru pe care confratele meu îl trece sub tăcere. Tânărul ziarist jidan Arnold Mandel, purtătorul de cuvânt al Consistoriului, a explicat şi el crima : un act disperat, formulând speranţa că va veni ziua când el va beneficia de iertare şi de uitare[45].

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Mereu acelaşi joc dublu. Ştiţi ce spuneau Jidanii comunişti din Paris despre această afacere ? Ei pretindeau că David Frankfurter este un erou naţional, care a pedepsit pe cei ce încercau să-i distrugă poporul[46]. În cadrul mitingului Frontului popular jido­vesc din decembrie 1936, aplaudat de întreaga asistenţă, Jidanul comunist B. Tcharny proclama că victima lui Frankfurter era un simbol mizerabil al hoardelor dezlănţuite ce umpluseră pământul cu drapelul urii rasiste, care îndemna la crimă, otrăvind lumea şi precipitând-o în prăpastia barbariei[47].

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Tot ce se poate, dar B. Tcharny era un agitator comunist, al cărui stil nu era acela al Diasporei jidoveşti.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Comunismul este o ideologie jidovească, implantarea lui în Rusia este opera Diasporei jidoveşti, iar expansi­unea lui în lumea întreagă este rezultatul victoriei Americii jidoveşti asociate cu URSS. Nu doresc Europei occidentale, scăpată deocamdată, să cadă şi ea sub dictatura Înţelepţilor Sionului prin intermediul aceluiaş regim comunist.

Preşedintele Zermatten – Domnilor avocaţi, vă rog să nu politizaţi dezbaterea Tribunalului. Aş dori să încheiem şedinţa, după ce voi da cuvântul acuzatorului public.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Două minute încă, domnule preşedinte. Aş vrea să evoc un alt asasinat jidovesc, cu consecinţe mult mai importante. La 7 noiembrie 1938, un alt fiu de Jidan din Polonia, Herschel Feibel Grynszpan, născut la 28 martie 1921, la Hanovra, s-a prezentat la Ambasada Germană din Paris, a fost primit de către al treilea secretar, domnul Ernst von Rath, pe care l-a împuşcat imediat, fără să spună un cuvânt.

Diplomatul a fost atins de două din cele cinci gloanţe trase asupra lui şi a decedat două zile mai târziu, la 9 noiembrie 1938. Grynszpan avea un paşa­port eliberat de Ambasada poloneză din Paris, deci nu era cetăţean german de origine jidovească. În cursul anche­tei, el a declarat că împuşcându-l pe von Rath a vrut să răzbune Jidanii polonezi expulzaţi din Germania, că a acţionat fără complici, şi că Gestapoul vrea să falsifice justiţia. Nu s-a putut obţine nicio altă precizare din partea acestui foarte bizar asasin. Adevăratul motiv al crimei a rămas secret[48].

Au fost emise diverse ipoteze: atentat comis de un fana­tic izolat sau manipulat de serviciile secrete. Presa subor­donată politicii antihitleriste sugera că Gestapoul înarmase tânărul Grynszpan, pentru a-l suprima pe von Rath, ce era ostil regimului hitlerist. Această ipoteză nu concorda cu nimic concret. Chiar dacă Hitler n-a avut totdeauna încredere în vechea diplomaţie germană de castă, el nu a intreprins nimic contra acesteia, până după atentatul din 20 iulie 1944. Astăzi se crede că Grynszpan a fost într-adevăr manipulat de un serviciu secret, acela al Înţelepţilor Sionului, singurul ce a profitat de această crimă !

Într-o primă perioadă, Jidanii din Germania păreau sin­gurele victime ale atentatului. Apoi, consecinţele atenta­tului fură aruncate asupra lui Hitler. La 8 noiembrie 1938, un val de antisemitism se dezlănţuie la Kassel, apoi, a doua zi, un altul izbucneşte la Hersfeld, în landul Hesse. În noaptea de 9 spre 10 noiembrie, valul de antisemitism se dezlănţuie la Berlin, Nuremberg, Munchen, Hamburg, Frankfurt, Köln, Aix-la-Chapelle, Dessau, Potsdam.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Confratele meu se sperie de cuvinte. Domnilor juraţi, afirm că acest pogrom a fost organizat de Hitler în persoană şi de colaboratorii săi.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Mulţumesc pentru această lecţie de dialectică jidovească. Lumea începe să înţeleagă însă că Jidanii numesc conştiinţă universală propria lor ideologie talmudică, orice legitimă apărare, din partea unui Goi, fiind pentru ei un pogrom. Adevărul este însă urmă­torul : indignat de acest asasinat, poporul german sparge multe dintre vitrinele magazinelor jidoveşti, iar de la acest fapt s-a ajuns la Noaptea de cristal, nume sub care evenimentul a intrat în istorie. Nu a fost vorba de o mani­festare organizată de sus. La 11 noiembrie, Dr Goebbels declară că indig­narea justificată şi de înţeles a popo­rului german, ca urmare a asasinatului jidovesc din Paris, s-a exprimat prin represalii contra magazi­nelor jidoveşti. Adresez populaţiei categoricul apel de a înceta orice manifestaţie şi acţiune anjidovească. Răspunsul la atentatul din Paris va fi dat pe cale legislativă.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Cunoaşteţi bilanţul exact al Nopţii de cristal ? Raportul din 11 noiembrie 1938, al super-poliţistului Heydrich, recunoscut exact la procesul Nuremberg I, de către Göring, vorbeşte de jaful şi distru­gerea a 815 magazine jidoveşi, 171 de case particulare, 276 de sinagogi, 14 monumente ale comunităţii. Au fost arestaţi 20000 de Jidani, 7 Arieni, 3 străini. În plus, Noaptea de cristal s-a soldat cu 36 de morţi şi 36 de răniţi[49].

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Recunosc aceste cifre. Ele sunt exacte. Nu este vorba însă de niciun pogrom. Ce înseamnă 36 de morţi faţă de zecile de milioane din cataclismul plănuit de Jidănimea mondială.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Se înţelege, aţi fi vrut un minim de şase milioane !

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Nici gând, dragul meu confrate. Îmi amintesc însă de cei 500 de Jidani înjun­ghiaţi spontan cu ocazia unui pogrom în Polonia, cam în aceeaşi perioadă. Criminalii respectivi nu au fost judecaţi nici la Nuremberg I, nici în faţa altui tribunal. În cazul acesta a fost vorba de un adevărat pogrom.

Avocatul lui Iuda, Ben Sion – Vorbiţi-ne un pic de măsurile legislative anunţate de doctorul Goebbels. Ele tra­duc perfect aptitudinea tipic germană de a organiza totul, inclusiv inumanul, pentru a se prezenta apoi cu conştiinţa împăcată. Aceleaşi metode vor marca apoi caracterul extrem al compor­ta­mentului german pe timpul războiului. Domnilor juraţi, comunitatea jidovească din Germania a fost lovită de o amendă colectivă de un miliard de mărci, adică şapte până la opt miliarde de franci francezi de astăzi.

Juratul Kadervern – Jidanii germani s-au achitat la fel de uşor ca Franţa de cele cinci miliarde franci Rotschild, de după înfrângerea din 1870-71.

Preşedintele Zermatten – Domnilor juraţi, sunteţi auto­rizaţi să puneţi întrebări, în cursul dezbaterilor tribunalului, dar eu nu tolerez intervenţii sub formă de comentarii tenden­ţioase şi partizane.

Avocatul lui Hitler, Georg KleistNoaptea de cristal a permis Jidănimii să denunţe în continuare naţional-socia­lismul german ca deviaționism socialist şi amenin­ţare suficient de mare pentru Franţa şi Anglia, pentru ca acestea să declare război Germaniei. În contextul internaţional respectiv, asasinatul din Paris a căpătat o importanţă compa­rabilă cu aceea a atentatului de la Sarajevo (28 iun. 1914), al altui tânăr Jidan, studentul Prinzip, – punctul de plecare al primului Război mondial.

Domnul de Monzie, ministru radical-socialist în cabine­tul Daladier, a înţeles foarte bine consecinţele viitoare ale atentatului. La 8 noiembrie 1938, el nota următoarele, în jurnalul său : Un tânăr Iudeu polonez, Grynszpan, a rănit mortal consilierul ambasadei germane von Rath. Întrucât acor­dul franco-german a fost încheiat chiar ieri, coincidenţa crimei arată legătura de la cauză la efect, între actul diplo­matic şi cel criminal. Putem oare exclude orice compli­citate politică ? Ideea de răzbunare s-a putut cristaliza în emi­­graţia jidovească fără vreun complot sau sugestie asasi­nă. Rezultatul acestei crime repune totul în discuţie.

­Viziunea ministrului Monzie : ce anume este repus în dis­­cu­ţie, prin acest asasinat ? Pur şi simplu pacea dintre Germania şi democraţiile occidentale, Anglia şi Franţa, adică acordul semnat în septembrie 1938, la Munchen. Acest acord reglase chestiunea regiunii Sudete din Cehoslovacia şi punea temeiul unei alianţe anglo-franco-germano-italiene, ce ar fi putut rezolva toate consecinţele tratatului de la Versailles, fără să se recurgă la război.

Provocată prin crima de la Paris, Noaptea de cristal a permis manipularea popoarelor cu ideea că acordul de la Munchen a fost o trădare din partea demo­craţiilor, că nu se poate încheia niciun fel de înţelegere cu Germania, ţară ce ar fi căzut la nivelul barbariei ! Disputa pe această temă nu a încetat nici astăzi, Goimii munchenezi confruntându-se încă cu cei anti-munchenezi, partidul păcii contra partidului războiului. Fără ca opinia publică să înţe­leagă ce se petrece, chestiunea internă a Germaniei, conflictul dintre Jidani şi naţional-socialismul german, a ajuns să preocupe întreaga Europă non-jidovească ce şi l-a asumat nu prosteşte, cum cred unii, ci pentru că întreaga clasă politică europeană era la fel de jidănită atunci ca şi acum.

De la neînsemnatul conflict intern german s-a ajuns curând la un război fără niciun interes pentru Europa, la capătul căruia ea va fi complet ruinată, în vreme ce poporul jidănesc s-a ales cu un Stat în Palestina, apropiindu-se enorm de dominaţia mondială. Ierusalimul, capitala Iudeii antice, a devenit astfel capitala actualului Israel, unde se va instala regele din Casa lui David, ce va domni peste lumea întreagă, cum ne asigură Protocoalele Înţelepţilor Sionului.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Iată-ne în plină apocalipsă ! Misiunea mea nu este să adaug un nou capitol Bibliei sau Talmudului, ci să resping orice acuzaţii contra lui Iuda, în legătură cu ultimul Război mondial. Cum aş putea reuşi, câtă vreme adversarul meu situează dezbaterea Tribu­na­­lului pe Calea Lactee ? Am oare dreptul să revin pe pământ ?

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Acordul de la Munchen s-a semnat pe pământ, dragă confrate. După acest acord, partida războinică nu mai constă doar în puterea jidovească, fiind sprijinită şi aţâţată de toate forţele deperso­nalizante, de idealiştii iresponsabili, campionii aberanţi ai imposibilelor egalităţi, ai deşeurilor biologice pe care demo­craţia le excită şi incită, să se manifeste. La 10 noiembrie 1938, Anatole de Monzie notează în Jurnalul său : Tremur în faţa acestei propagande ce răspunde atât de bine tempera­mentului a numeroşi Francezi şi ingeniozităţii subversive a multor străini. Ceva mai târziu, pe 21 noiembrie, acelaşi de Monzie notează : Mă îngrozesc manevrele asasine ce ne ne slăbesc, după Munchen[50].

Ca urmare a atentatului, von Ribbentrop, ce urma să vină la Paris pentru pregătirea faimosului acord în patru este nevoit să-şi amâne de mai multe ori călătoria ; când soseşte însă, la 30 noiembrie, climatul politic s-a schimbat total. El nu va putea obţine pacea generală pentru care venise, parti­dul doritorilor de război fiind victorios la Paris ca şi la Londra. Clientul meu devine astfel principala victimă a atentatului din 7 noiembrie, Noaptea de Cristal servind de argument pentru a i se refuza pacea. Om curajos de felul lui, clientul meu va răspunde la război prin război, dar numai la nouă luni după ce Anglia şi Franţa i l-au declarat. Cine ar îndrăzni să nege că el era atunci în stare de legitimă apărare, după repetatele propuneri de pace făcute Englezilor şi Francezilor până după începutul lui 1940. Rog onoratul Tribunal să reţină acestea în judecata lui.

Preşedintele Zermatten – Avocatul lui Iuda are cuvântul.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Onorat tribunal, domnilor juraţi, pledoaria mea va fi scurtă, nu ca aceea a confratelui meu, pentru că inocenţa lui Iuda este cunoscută pe plan istoric iar adevăraţii vinovaţi ai Războiului mondial sunt bine cunoscuţi de conştiinţa universală. Nu mi-aş fi imaginat însă că îmi va fi dat să ascult o pledoarie încercând să demonstreze nevinovăţia lui Adolf Hitler, plasându-l în poziţie de legitimă apărare chiar în faţa victimelor sale. Fără îndoială, suntem în faţa celei mai mari acrobaţii juridice din toate timpurile, pe care onoratul tribunal nu poate să nu o respingă.

Hitler nu era un dictator ordinar, ci profetul unei noi religii a cărei mântuire se numea rasă. La 30 ianuarie 1933, păşind pe terenul promis al puterii, în braţe cu Talmudul său numit Mein Kampf, flacăra celui de al II-lea Război mondial luceşte deja, cu strălucirea funebră a oricărui război religios. Aşa a fost. Război religios. Hitler contra lui Iuda. Hitler contra lui Isus. Considerând că poporul jidovesc este mai slab decât lumea creştină, el a lovit mai întâi Ierusalimul regelui David.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Domnule preşedinte, nu ştiu dacă eu am pledat pe Calea Lactee, dar constat că rabinul Ben Sion exact asta face.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Hitler a atacat religiile mântuirii cu sabia, nu cu spiritul. Emil Ludwig ştia că marile cruciade ideologice costă enorm de mult sânge şi că Adolf Hitler va vărsa un întreg ocean, când scria, în 1938, că reli­giile, filosofiile, idealurile au fost totdeauna formulate şi pre­zer­vate de gânditori solitari, apoi însă ele au fost totdeauna apărate, până la moarte, de oameni înarmaţi[51].

Poporul jidovesc a fost atacat primul, iar eu nu pot reclama pentru Iuda dreptul de legitimă apărare, pentru că el nu poseda mijloacele necesare pentru a o face. Iuda este deci o victimă inocentă, un martir, cel mai mare martir din calendarul tuturor religiilor. Clientul meu, Iuda, este atât de sfânt încât nu poate fi judecat de orice tribunal ci numai de conştiinţa universală, care de la bun început s-a pronunţat în favoarea sa şi contra lui Adolf Hitler.

O sinceră indignare cuprinse pe cei juşti, dar cum putea aceasta să salveze pe Iuda, pe care legile de la Nuremberg îl condamnaseră să dispară fizic ? Indignarea drepţilor nu era suficient de puternică, pentru a-l salva pe Iuda, iar Franţa, Anglia şi Statele Unite nu s-ar fi deranjat pentru asta căci un puternic clan antisemit exista în fiecare dintre aceste ţări. Pentru a se lansa în război, trebuia ca aceste mari naţiuni paşnice să se simtă ameninţate în chiar pământul şi frontierele lor, în echilibrul lor social şi financiar, în credinţele lor cele mai sacre. Această înălţare întru conştiinţa universală nu era posibilă dintr-o dată. Ea a necesitat câţiva ani, devenind foarte lucidă şi puternică în 1939. Anglia şi Franţa declarară războiul cu consimţământul tacit, neformulat, al Statelor Unite.

Aceste naţiuni sperau să salveze pe Iuda distrugând pe Hitler, dar asta s-a făcut mai curând prin ricoşeu. Forțele suficient de puternice, pentru a decide războiul şi pacea, nu erau cele care se vedeau cel mai bine, ci acelea care domneau în profunzime, adică Biserica romano-catolică şi puterea financiară City, din Londra. Acestea, nu Anglia, Franţa sau Statele Unite sunt cele care au sfârşit prin a alege războiul, pentru a se salva pe ele însele.

Nu Jidanii au aruncat mânuşa duşmanului comun, ci adevăraţii stăpâni ai Europei, Biserica şi City, puterea spiri­tu­ală şi cea financiară. În mod curios, avocatul lui Hitler a făcut el însuşi procesul lui City, din Londra, la care nu am nimic de adăugat. Să vorbim însă despre Biserică.

Antifascistul Achile Ratti a fost ales papă la 6 februarie 1922 şi a domnit şaptesprezece ani sub numele de Pius al XI-lea, ocupând aproape întreaga perioadă dintre cele două războaie mondiale. Poziţia acestui papă se vede încă din enciclica Ubi arcano, din 23 decembrie 1922 :

Desigur, Biserica nu-şi recunoaşte dreptul de a se ames­teca fără motive în conduita afacerilor temporale, pur politice, dar intervenţia ei este legitimă pentru a împiedica societatea civilă să pretexteze astfel de cauze pentru restrângerea, sub orice formă, a valorilor superioare, de care depinde mântuirea veşnică a oamenilor, pentru a dăuna intereselor spirituale prin legi şi decrete abuzive, pentru a atinge sfânta fiinţă a Bisericii, a călca în picioare drepturile lui Dumnezeu însuşi, în cadrul societăţii.

Această declaraţie permitea cenzurarea a tot ce putea constitui o ameninţare pentru Biserică. Deşi condamnă cu fermitate Balilla italiană, ce prelua, de la Biserică, educaţia fizică şi sportivă a copiilor, între 8 şi 14 ani, Pius al XI-lea semnează totuşi Concordatul cu Mussolini, la 11 februarie 1929. Biserica avea motive să insiste pentru a-şi menţine rolul ei de secole în educaţia copiilor. Numai copiii aderă la biserică cu adevărat, iar dacă aceasta îşi pierde rolul ei în formarea tineretului, în cele din urmă se pierde ea însăşi. Cu multă luciditate, Pius al XI-lea descoperi în fascism, apoi în naţional-socialism, nu duşmani ci concurenţi, ceea ce era mult mai grav. Când deschisă, pe faţă, când ocultă, lupta dintre Biserica jidovită şi Stat nu va înceta niciodată, soarta armelor şi ipocrizia lui desăvârşită permiţând catolicismului să câş­tige partida.

Pius al XI-lea s-a pronunţat deci în favoarea democraţiei şi contra fascismului. Intreaga presă jidovită, a naţiunilor democrate îl prezentă ca părinte spiritual al libertăţii. La 5 iulie, Vowoert scrie : Fascismul nu a fost niciodată atacat public şi în termeni atât de clari ; L’Ere nouvelle din 6 iulie conti­nuă : Fără îndoială, enciclica Non abbiamo bisogno constituie unul dintre cele mai teribile rechizitorii susţinute vreodată contra fascismului. Coreligionarul meu, Torres, scrie în L’œuvre : Niciodată nu s-a pronunţat contra fascis­mului un rechizitoriu mai puternic, într-un limbaj atât de cutremurător.

Antifascist în Italia, Pius al XI-lea nu putea fi decât anti­hitlerist la Berlin, mai ales că, traversând Alpii, rasismul ajunse în Italia. La 1 septembrie 1938, printr-un decret, Mussolini invită Jidanii sosiţi în Italia după 1 ianuarie 1919, să îşi facă bagajele. În acest context, la 29 iulie 1938, în faţa studenţilor Colegiului pentru propagarea credinţei, Pius al XI-lea declară că Genul omenesc cuprinde o singură, unică şi universală rasă de oameni. Nu există loc pentru rase speciale. Ne putem întreba ce nevoie are Italia să imite Germania. Apoi, artist desăvârşit, papa plânge cu lacrimile cele mai croco­diline căzute vreodată în apa Nilului. Sughiţând jalnic, nemaigăsind aer, să respire, Pius al XI-lea rosteşte cele mai trădătoare şi mai antiariene cuvinte rostite vreodată în Biserică sau în afara ei :

Nu, categoric nu ! Creştinilor nu le este posibil să fie antisemiţi. Recunoaştem oricui dreptul de a se apăra, de a utiliza orice mijloace contra celor ce îi ameninţă interesele legitime. Antisemitismul însă este inadmisibil, pentru că, din punct de vedere spiritual, noi suntem semiţi.

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Iată într-adevăr o vorbă mare, dragul meu confrate. Ce sinceritate la acest Pius al XI-lea ! I-a luat-o gura pe dinainte, mărturisind rădăcina, sursele și finalitatea jidovească a creştinismului, planurile şi uneltirile semite ale Bisericii vreme de aproape două mii de ani. De aceea, Jidovii au fost protejaţi de catolicism, care a ales calea războiului. După acest papă a venit altul mai iudaizant, mai jidovit încă, apoi alţii şi mai şi, care prin Sinodul Vatican II au deschis calea Bisericii către iudaismul de origine. Lucrul acesta vă bucură, nu-i aşa ?

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Deloc ! Nicio religie nu mă interesează, nici religia jidovească, nici oricare alta…

Avocatul lui Hitler, Georg Kleist – Vom reveni la acest subiect când voi explica onoratului Tribunal cum procedează Înţelepţii Sionului, astăzi, pentru a recuceri Biserica romano-catolică, pe care împăratul Constantin cel Mare a recuperat-o din ghiarele Jidovilor. Scuzaţi-mă pentru întrerupere, dar aberanta declaraţie a papei Pius al XI-lea, că « din punct de vedere spiritual, noi suntem Semiţi », adică Jidani, mă scoate totdeuna din pepeni.

Avocatul lui Iuda, Ivor Ben Sion – Au existat mulţi papi catastrofici, dar acesta nu a fost rău pentru noi, dimpotrivă. Pius al XI-lea nu a semnat declaraţia de război. El a semnat însă enciclica Mit brennender Sorge, apoi Ingravescentibus malis. Dată fiind enorma influenţă a catolicis­mului în lume, organizaţia internă a Bisericii, conexiunile ei secrete cu pute­rile politice, structura sa piramidală, supunerea pasivă a cad­relor sale în faţa unui dictator investit cu toate puterile, de către Dumnezeu însuşi, toţi aceşti factori de putere (pe care dumneavoastră, dragă confrate, îi puneţi în seama miticilor Înţelepţi ai Sionului) arată că Biserica nu avea nevoie să declare războiul printr-un document formal, negru pe alb. Ea şi-a obţinut prin alte mijloace războiul dorit, lucru normal din moment ce misiunea ei în lume impune acest lucru.

Citind Cruciada democraţiilor, cartea fascinantă a lui Georges Champeaux, totdeauna mi-am zis că autorul a pătruns în gândirea Papei, când a scris urmtoarele :

Istoria se va întreba dacă Pius al XI-lea n-a văzut cumva, ca prin minune, că un al doilea război mondial este preludiul necesar al reîntoarcerii lui Cristos pe pământ. Se ştie că el a făcut tot ce a putut pentru a ridica întreaga lume contra regimurilor totalitare, aducând astfel o importantă contribuţie la psihoza războinică[52].

Iată-i deci, faţă în faţă, pe Hitler, profet al religiei rasiste, şi pe papa Pius al XI-lea, care, subliniez domnilor, întrucât se născuse Jidan, nu putea accepta triumful celui de al III-lea Reich. Îngenuncheată în faţa Viţelului de Aur, faimoasa City din Londra dorea şi ea războiul, cu aceeaşi tărie. În prezenţa acestor puteri, Iuda nu era decât un condamnat la moarte, cu execuţia suspendată pentru o vreme. El nu putea conduce, cu adevărat, destinul poporului său.

Onorat Tribunal, domnule preşedinte, domnilor juraţi, am onoarea să cer tribunalului achitarea clientului meu. Nu văd ce acuzaţii s-ar putea formula contra lui. Cer scoaterea clientului meu din acest proces, care nu îl priveşte întru nimic.

Preşedintele Zermatten – Mulţumesc domnului avocat al Jidănimii pentru pledoaria domniei sale.

Domnule avocat al lui Hitler, aveţi ceva de adăugat la pledoaria confratelui domniei voastre ?

Avocatul lui Hitler, Ivor Ben Sion – Aș adăuga câteva cuvinte. Mai întâi, subliniez încă odată vinovăţia lui Iuda în privința ultimului război mon­dial. O fac prin chiar mărtu­risirile diverşilor şefi ai Jidănimii. În ziarul Daily Express, din 24 martie 1933, unul dintre şefii Jidănimii deschide seria provocărilor :

«Poporul israelit, din lumea întreagă, declară război Germaniei – un război economic şi financiar.  Ca un singur om, patrusprezece milioane de Jidani se ridică şi declară război Germaniei. Grosistul jidan îşi va părăsi comerţul, bancherul jidan va abandona Bursa, buticarul jidan îşi va lăsa baltă prăvălia, cerşetorul jidan va ieşi din adăpostul lui mizerabil pentru a se alătura acestui război sfânt, contra partizanilor lui Hitler».

Acelaşi Daily Herald, în numărul 7450, din 1939, subli­niază că «În ansamblul lor, Jidanii consideră că acest război este sfânt ».

Iată o mărturisire şi mai importantă : « Suntem în război cu Hitler încă din prima zi a luării puterii de către el[53]».

Vorbind la Vritish Zionist Conference, în 1943, un anumit Moishe Cherrok confirmă : «Yishouv-ul a fost în război cu Hitler mult înaintea Marii Britanii şi a Americii[54]».

Sau : «Congresul mondial Jidovesc este de şapte ani în război cu Germania[55]».

Iată altă declaraţie incredibilă : «Scopul celui de al II-lea Război mondial este apărarea principiilor fundamentale ale iudaismului[56]».

Lui Marcus Elie Ravage, pur şi simplu gura i-a luat-o pe dinainte :

«Noi am provocat nu numai ultimul Război mondial, ci aproape toate războaiele voastre[57]».

Aşadar, primul Război mondial este tot opera lor, cel puţin în ce priveşte participarea americană, care a fost decisivă – după cum crede Samuel Landman :

«Dumneavoastră uitaţi că Palestina nu a fost un cadou dezinteresat, pe care ni l-aţi făcut (Declaraţia Balfour). A fost vorba de un gheşeft secret, între noi. Ne-am îndeplinit cu scrupulozitate misiunea ce ne revenea, împingând America în război, de partea voastră. La rândul nostru, vă somăm să vă îndepliniţi obligaţiile ce vă revin faţă de noi. Vedeţi puterea de care dispunem în Statele Unite. Băgaţi-vă minţile la cap, nu cumva să atrageţi ostilitatea Israelului, altfel vă bateţi singuri cuie în talpă, provocându-vă grave dificultăţi internaţionale[58]».

  1. H. M.V. Temperley confirmă : «Sioniştii şi-au jucat rolul lor şi au aranjat intrarea Americii în acest război. Declaraţia Balfour nu era un simplu gest voluntar din partea Aliaţilor, ci un contract între guvernul britanic şi poporul jidănesc[59]».

Iată explicaţia antisemitismului hitlerist : faptul că Jida­nii determinaseră intrarea în război a Statelor Unite, alături de puterile Antantei, a apăsat foarte greu pe inima Nemţilor, mai ales pe aceea a spiritelor naţional-socialiste, autorii singurului socialism adevărat, ce a existat până acum, aspect ce a determinat în mare măsură promovarea antisemi­tismului în Programul NSDAP.

Revenind la al II-lea Război mondial, menţionez măr­turia lui Neville Chamberlain către Joseph Kennedy, tatăl viitorului preşedinte american :

« America şi Jidanii din lumea întreagă au împins Anglia în război ».

Iată ce spune rabinul doctor Stephen S. Wise, ce nu s-a născut la Berlin, ci la Budapesta, care nu vorbeşte la Londra, ci la New York : «Acest război este afacerea noastră[60]».

La 5 septembrie 1940, faimosul Dr Chaïm Weizmann, viitorul prim preşedinte al Statului Israel, îl anunţă pe Neville Chamberlain că Jidanii vor lupta de partea Angliei : «Confirm în modul cel mai energic că noi, Jidanii, vom lupta de partea Marii Britanii, pentru democraţie. Acesta este motivul pentru care, în afacerile neînsemnate ca şi în cele foarte impor­tante, ne punem cu toţii sub direcţia generală a guvernului britanic[61]».

Clientul meu nu dorea însă războiul, din care cauză Jidanii se arată necruţători şi mânioşi. În cartea lui, Noua Sfântă Alianţă, Emil Ludwig-Cohn scrie următoarele: «Hitler nu vrea războiul. Dar nu este după el. Îl vom obliga să facă războiul, nu aşa cum ar vrea el, ci cum vrem noi. Nu în acest an însă, ci anul viitor[62]».

Jidanul Bernard Lecache, fondatorul LICA (actuala LICRA) confirmă : «Organizarea blocadei economice şi morale a Germaniei este afacerea noastră. Vom tăia această naţiune în patru. Constrângerea ei la un război fără milă este afacerea noastră[63]».

Iată ce spune un alt autor Jidan, Pierre Creange : «Acţiunea noastră contra Germaniei trebuie dusă până la limita posibilului, până la capătul tuturor forţelor noastre. Germaniei, ce abia se trezeşte, îi vom opune un Israel deja înviat, iar lumea ne va apăra[64]».

Jidanii foarte cunoscuţi sunt primii care dau tonul, de exemplu Heinrich Mann : «Cum putem ajuta poporul german ? Foarte simplu. Este sufi­cient să îl eliberăm de regimul lui Hitler. Pentru aceasta trebuie să renunţăm o vreme la principiul devenit desuet şi impracticabil, ideea preconcepută, de a nu ne amesteca în treburile interne ale altor State. (…) Doritoare să salveze civilizaţia, democraţiile nu au încotro : Hitler trebuie să dispară ![65]».

Bineînţeles, Emil Ludwig-Cohn îi ţine isonul lui Heinrich Mann: «Popoarele occidentale trebuie să jure în faţa întregii lumi că vor apăra cu forţa idealurile noastre[66]».

Armele începuseră să îşi spună cuvântul pe când un alt scriitor jidan scria următoarele : «Adesea îmi este ruşine că sunt aici, în paşnica Americă. Mi-e ruşine că nu sunt alături de voi, în tranşee, că nu vă ajut cu ultimele forţe ce mi-au rămas, că nu vă susţin în războiul pe care îl duceţi pentru noi, pentru fiecare dintre noi. Nu mă găsesc în carne şi oase printre voi, în tranşee, cum ar trebui să se găsească orice om cinstit de pe pământ. Din punct de vedere moral sunt întru totul însă alături de voi. Acest război este al nostru. Voi faceţi războiul pentru noi. Numai pentru noi[67]».

Onorat Tribunal, domnilor juraţi, am terminat.

Preşedintele Zermatten ridică şedinţa până la orele 1700, când se reîntoarse, precis ca un cronometru. Pro­cedă imediat la evacuarea completă a sălii dezbaterilor, reţinând numai juraţii şi pe organizatorii procesului, Americanul Hugh Brentford şi eu însumi. Apoi, emoţionat dar solemn, luă cuvântul.

Preşedintele Zermatten – Domnilor juraţi, vă voi spune de ce sunt emoţionat, ba chiar şovăielnic. Mă întreb cum trebuie să procedăm? Acuzatul nostru este Hitler sau Iuda? Ori poate amândoi, Hitler şi Iuda, împreună. Cum trebuie să procedăm pentru a fi cu adevărat drepţi, pentru a nu cădea în arbitrariul primului proces de la Nuremberg, pentru a nu călca justiţia în picioare?

Prima chestiune este şi primul obstacol. Există oare războaie drepte şi nedrepte? Totul depinde de răspunsul învingătorului la această întrebare. Practic, un război este totdeauna drept sau just, întrucât de el depinde viaţa sau dispariţia, adică moartea popoarelor ce fac războiul. A judeca pe Hitler sau pe Iuda înseamnă a accepta odată în plus, a contrasemna iniţiativa magistraţilor din cadrul proce­sului Nuremberg I, a confirma introducerea în dreptul inter­naţional a definiţiilor arbitrare ale câştigătorilor Războiului mondial, în ce priveşte crima de conjuraţie şi crima contra păcii. În lumina faptelor notorii, cunoscute de toată lumea, deci incontestabile, Hitler a fost unul dintre elementele conflictului. Totuşi, în lumina celor la fel de incon­testabile, stabilite în cursul dezbaterilor noastre, Iuda a fost un element la fel de indiscutabil al Războiului mondial.

Şi Hitler şi Iuda pot fi consideraţi în stare de legitimă apărare, unul în raport cu celălalt. Ce crede domnul acuzator public, în această chestiune?

Acuzatorul public Ante Kozica – La fel de bine, şi Hitler şi Iuda pot fi consideraţi la fel de vinovaţi pentru provocarea celui de al II-lea Război mondial. Nu mai puţin însă, şi unul şi celălalt poate fi considerat în stare de legitimă apărare, unul în raport cu celălalt.

Dificultatea constă în aceea că nu dispu­nem de nicio bază juridică pentru a decide care dintre cei doi este mai vinovat decât celălalt? Cel de al II-lea Tribunal de la Nuremberg nu trebuie să repete greşeala gravă şi tragică a primului Tribunal de la Nuremberg, care a fost de fapt o tri­bună de la înălţimea căreia învingătorii şi-au proclamat nu numai ura faţă de cei învinşi ci şi dispreţul lor demențial și iresponsabil faţă de dreptul popoarelor, aşa cum a fost acesta consfinţit de Istorie. Tribunalul nostru nu trebuie să repete nici eroa­rea reevaluării preţului sângelui popoarelor, cazul tribu­nalului ce a judecat procesul Eichmann.

Spre deosebire însă de primul tribunal de la Nuremberg, ca şi de tribunalul israelian, ce l-a judecat pe Eichmann, asupra celui de al II-lea Tribunal de la Nuremberg nimeni nu exercită vreo presiune politică, economică, rasială sau reli­gioasă. Aşa stând lucrurile, prefer să renunţ la orice acuzaţie, atât contra lui Hitler cât şi contra lui Iuda.

Juraţii începură imediat deliberarea propriu zisă. Dezbaterea lor a durat foarte mult iar judecata s-a încheiat abia la orele 2200.

 Preşedintele Zermatten:

Iată verdictul provizoriu al celui de al II-lea Tribunal de la Nuremberg:

– Având în vedere documentele vărsate la dezbaterile tribunalului,

–După ce au fost ascultaţi avocaţii ambilor acuzaţi, Iuda şi Hitler,

– Având în vedere că, pe planul faptelor, acuzatul Adolf Hitler trebuie considerat agresorul lui Iuda, începând cu 30 ianuarie 1933, şi că premeditarea este stabilită pe baza paginilor 58, 59, 62, 63, 123 şi 124 din Mein Kampf,

–Având în vedere că, pentru a se apăra, Iuda a mobilizat, direct sau indirect, contra lui Hitler, forţele foarte impor­tante de care dispunea în întreaga lume, graţie dispersiunii poporului său, ceea ce i-a permis să pună în serviciul cauzei sale armatele Angliei, Franţei și Statelor Unite, câştigând astfel victoria,

– Având în vedere că, în apărarea sa, Hitler pretinde că dorea să rezolve problema jidovească prin mijloace paşnice, printr-un acord internaţional, pe care naţiunile democratice l-au respins totdeauna, practicând astfel un rasism negativ,

– Având în vedere că această deschidere politică a lui Hitler nu poate fi negată întrucât ea a făcut obiectul mai multor discursuri ale lui Hitler, atât înainte cât şi după declararea războiului, că aceste discursuri au fost ţinute în faţa unor adunări numeroase, apoi imprimate şi difuzate în mod oficial,

– Având în vedere refuzul categoric al Angliei, Franţei şi al Statelor Unite, de a discuta restabilirea păcii şi căutarea unei soluţii omeneşti acceptabile, pentru problema jido­vească, pusă în 1933, dar care s-a pus permanent de-a lungul istoriei, începând cu dinastia egipteană a faraonului Meneptah şi până în zilele noastre, inclusiv în actualul Stat Israel, putere jidănească imperialistă, agresivă şi rasistă,

–  Pentru toate acestea, refuzul respectiv trebuie pus în sarcina celor trei « Aliaţi » occidentali şi a Jidănimii,

– Având învedere că avocatul lui Hitler argumentează starea de legitimă apărare a clientului său, ca a oricărui şef de Stat non Jidan, în faţa ameninţării unei dictaturi jidoveşti, prevăzută de textul Protocoalelor Înţelepţilor Sionului,

– Ştiind însă că în ciuda coincidenţelor clare dintre pro­feţiile Protoclelor Înţelepţilor Sioanului şi evenimente verifi­cate din timpul nostru, autenti­citatea acestui text nu este pe deplin stabilită, pentru a da o bază de drept Tribunalului,

– Având în vedere că dacă Tribunalul refuză lui Hitler recunoaşterea stării lui de legitimă apărare atunci trebuie să i-o refuze şi lui Iuda, care a participat în mod evident la pregă­tirea războiului,

– Știind că orice război, inclusiv pregătirea lui, nu poate face obiectul unei condamnări decât în funcţie de dreptul internaţional, dar că niciun articol din acest drept nu ne permite să decidem dacă un război poate fi considerat de agresiune sau de apărare, just sau injust, legitim sau ilegitim, în ciuda mai multor tentative, în acest sens, ale Convenţiei de la Haga sau ale Societăţii Naţiunilor,

– Întrucât Tribunalul anglo-franco-sovieto-american, numit Nuremberg I, a încercat să fondeze un nou Drept Inter­naţional, în 1946, dar nu a reuşit acest lucru întrucât s-a com­portat războinic pe faţă, declarând prin gura procu­rorului american Justice Jakson, că întregul proces Nuremberg I este o « continuare a efortului de război al Aliaţilor », comportându-se în faţa întregii lumi ca o bandă de învingători ce îşi linşează învinşii printr-o falsă justiție,

– Având în vedere că judecătorii Tribunalului Nuremberg I aveau dreptate în privinţa fondului, dreptul în materie de război fiind definit din totdeauna prin victorie sau înfrângere,

– Dar ştiind că războiul pierdut angajează numai responsabilitatea celui ce l-a declarat, nu şi a colaboratorilor săi, întrucât responsabilitatea colectivă nu a avut niciodată forţă de lege,

– Având în vedere că naţiunile sunt societăţi piramidale, în cadrul cărora ordinele sunt transmise de la vârf către bază, cu obligaţia unei stricte executări, mai ales în armată, unde orice ordin trebuie executat imediat, fără ezitare nici murmur, autoritatea de la care emană fiind responsabilă în faţa celui care le primeşte şi execută[68],

– Având în vedere că judecătorii Tribunalului Nuremberg I au distrus acest principiu, fără să înţeleagă că principiul ascultării şi executării necondi­ţionate era astfel anulat şi pentru ei înşişi, deşi învingători, deschizând astfel era obiecţiilor de conştiinţă recunoscute legal, care permit fiecăruia să îşi aleagă şeful, morala şi chiar adversarul, după cum îl taie capul, făcând astfel imposibilă apărarea orga­nizată a Statelor şi armatelor occidentale, instituind haosul, după cum a arătat generalul De Gaulle, care a refuzat orice legitimitate armatei mareşalului Pétain, reclamând apoi, în mod paradoxal şi prea târziu, supunerea pasivă a generalilor acestuia,

– Având în vedere că în materie de ierarhie politică, militară, socială, administrativă, culturală, totalitatea acestor responsabilităţi a aparţinut, în cel de al III-lea Reich numai şi numai lui Adolf Hitler, că nici un subaltern, oricare i-ar fi fost rangul sau poziţia, nu putea lua decizii cu de la sine putere, nici să le refuze pe cele impuse de Hitler, certitudine astăzi absolut fondată,

– Având în vedere că principiul retroactivităţii legilor, instituit în mod abuziv, de către câştigătorii Războiului mondial, în cadrul Tribunalului Nuremberg I, nu a fost recu­noscut apoi de către naţiunile occidentale,

Pentru toate aceste motive,

  1. Tribunalul Nuremberg II se declară incompetent pen­tru determinarea reponsabilităţilor privind Războiul mon­dial şi repartizarea acestora între Hitler şi Iuda.
  2. Tribunalul casează sentinţele pronunţate în 1946 de către Tribunalul Nuremberg I, tribunal anglo-franco-sovieto-american, nu « internaţional », aşa cum se pretinde !
  3. Tribunalul Nuremberg II casează sentinţele Tribu­na­lului Nuremberg I pentru « Crime de conjuraţie » şi « Crime contra păcii », inexistente în Drept şi în Fapt.
  4. Tribunalul Nuremberg II recomandă naţiunilor intere­sate eliberarea imediată a lui Rudolf Hess şi vărsarea unei indemnităţi considerabile acestuia, pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat.
  5. Tribunalul Nuremberg II reclamă reabilitarea solemnă şi reparaţii materiale, inclusiv postume, în favoarea urmă­torilor condam­naţi pe nedrept :

 

Hermann Wilhelm Göring                    Wilhelm Keitel

Joachim von Ribbentrop                        Wilhelm Frick

Ernst Kaltenbrünner                               Hans Franck

Alfred Rosenberg                                    Fritz Sauckel

Julius Streicher                                        Alfred Jodl

Arthur Seyss-Inquart                              Walter Funk

Constantin von Neurath                         Erich Raeder

Baldur von Schirach                                Albert Speer

Albert Speer                                              Karl Dönitz

 

  1. Tribunalul Nuremberg II ordonă un supliment de anchetă în legătură cu textul vărsat la dosarul dezbaterii, text cunoscut sub titlul de Protocoalele Înţelepţilor Sionului.

Domnilor juraţi, onorată asistenţă,

Şedinţa Tribunalului Nuremberg II este ridicată.

 

 

Revista presei depusă la Dosarul dezbaterilor Tribunalului Nuremberg II,

de către avocatul lui Hitler, Georg Kleist

 

Minciuna prin omisiune ocupă un loc foarte important în cadrul propagandei jidoveşti. În lungul şi largul a sute de evenimente, fără legătură unele cu altele, ea a permis redu­cerea a tot ce venea din Germania la tema centrală a propa­gandei jidoveşti: Hitler este un rasist groaznic, ce vrea să extermine toate popoarele non germane.

Exemplu: Jocurile olimpice de la Berlin se desfăşoară după şi în cadrul unei formidabile presiuni din partea Jidanilor americani, care cereau Comitetului olimpic interna­ţional să le transfere în altă ţară. Presa din lumea întreagă a publicat foarte rapid ştirea că « Hitler a refuzat să strângă mâna lui Jesse Owens, învingător în cursa de 100 metri plat, din cauza culorii pielii sale, iar conştiinţa universală este profund şocată ».

Efectiv, Hitler nu a strâns mâna Negrului Jesse Owens, dar presa inspirată de Iuda omite să spună de ce : protocolul olimpic precizează că rolul şefilor de Stat prezenţi la Jocuri se limitează la pronunţarea discursurilor de deschidere şi de închidere. Şefii de Stat nu se ocupă şi nu se pronunţă în ce priveşte aprecierea performanţelor atle­ţilor. Dacă Hitler s-a conformat regulamentului în ce-l priveşte pe Jesse Owens, el a strâns totuşi mâna lui Karl Heinz şi Erwin Blask, clasaţi primul şi al doilea în proba de aruncare a ciocanului. Presa jidovită a făcut din acest lucru o injustiţie, o crimă rasistă.

Pentru a bate toba pe tema crimei rasiste, presa uită să semnaleze că gestul lui Hitler s-a petrecut în privat, în loja lui Göring. Führerul nu a strâns mâna celor doi în calitatea lor de învingători la Olimpiadă, ci în aceea de militari, pe care generalul von Blomberg tocmai îi avansase la gradul următor. Lumea a trebuit să aştepte până în anul 1974, pentru a citi, în ziarul vienez Kurier, mărturia lui Jesse Owens însuşi, care a pus lucrurile la locul lor cu cea mai mare onestitate. Totuşi, această minciună prin omisiune a permis ziariştilor jidoviţi să caricaturizeze por­tre­tul lui Hitler, zugrăvit de ei pentru uzul popoarelor înşelate şi manipulate.

Alt exemplu de minciună prin omisiune :

La 12 septembrie 1938, Hitler declară la Congresul NSDAP din Nuremberg : « În rest, guvernul cehoslovac trebuie să se explice cu reprezentanţii calificaţi ai Germanilor Sudeţi, să găsească, într-un fel sau altul, un aranjament convenabil ».

În ediţia sa specială din 12, datată 13 septembrie, ziarul Ce Soir suprimă întregul pasaj, lăsându-i pe cititori să ignore că Hitler nu intenţionează să intervină, în vreme ce nego­cierile continuă între guvernul lui Hodza şi liderul sudet Henlein.

Cu aceeaşi ocazie, Hitler a declarat : « Pentru noi, Germanii, catedrala din Strasburg are o enormă împortanţă. Dacă am renunţat la ea definitiv, am făcut-o în serviciul păcii europene. Nimeni nu ne-ar fi putut forţa să abandonăm revendicările noastre revizioniste dacă nu am fi vrut chiar noi să renunţăm la ele. Am renunţat la ele întrucât asta a fost voinţa noastră, să punem capăt, odată pentru totdeauna, veşnicei dispute cu Franţa ».

L’Humanité din 13 septembrie suprimă întregul pasaj, fără să rectifice acest lucru. L’Ordre, din aceeaşi zi, suprimă numai ultima frază din textul ce privea provinciile Alzacia şi Lorena, lăsând numai « Am renunţat la ele…», ceea ce s-a dovedit ulterior nu numai incorect, ci şi foarte grav.

Iată acum un exemplu de falsificare « dialectică » a măr­tu­riilor. Este vorba de formulele « se ştie », « se zice », « se pretinde că », « La Downing Street se afirmă că », formule ce acoperă mii şi mii de ştiri false, elaborate cu grijă, pentru a converti popoarele pe nesimţite către ideea unui război preventiv contra lui Hitler, prin crearea unui climat de neli­nişte, de insecuritate. Ziarul Ce Soir, din 3 septembrie 1938, anunţă pe patru coloane întregi « O escadră temporară americană pentru Atlantic ». Corespondentul american glăsuieşte : « Departamentul marinei declară că nu este vorba decât de pregătirea obişnuită pentru manevrele anuale. Totuşi, se crede că tensiunea din Europa nu este străină acestei decizii ». Cine anume « crede » ? Pentru cei ce cunosc subtilităţile manipulării opiniei publice prin intermediul presei, acei care « cred » nu sunt decât agenţi Înţelepţilor Sionului.

Sub titlul încurajator, dar care falsifică realitatea : Spri­jinul german în Europa nu este sigur, ziarul l’Aube din 3 septembrie 1938 anunţă următoarele :

« La Budapesta se afirmă că recenta călătorie a regentului Horthy nu a consolidat intimitatea relaţiilor ungaro-germane. (…) în Italia se aud voci de neutralitate. Pe de altă parte, politica oficială a Poloniei ar fi abandonat ideea unei înţelegeri cu Ungaria, pentru cazul unui război cu Cehoslovacia. Se pare că Polonia se pregăteşte pentru o atitudine de neutralitate, în profitul Cehoslovaciei ».

Ce trebuie să înţelegem prin toţi aceşti « se ?» : « se afirmă », «se aude», « se pare», « se pregăteşte ». Cine afirmă, aude, cine pregăteşte ? Cui i « se pare » ? Pe de altă parte, acelaşi ziar din 3 septembrie 1938 devine mai clar când vrea să lovească în Hitler : « Dacă Hitler va îndrăzni să sară în spatele Cehilor, nimeni din Europa nu îl va ajuta ». Altfel spus, un pic de curaj, domnilor. Dracu nu este chiar atât de negru. Să atacăm monstrul înainte ca el să mai comită şi alte crime contra civilizaţiei, a dreptului.

Francezii adevăraţi însă, care nu se gândesc să îşi rişte pielea pentru disputele din Europa centrală se fac că nu aud. Deci : « se » vor multiplica apelu­rile, fără ca presa să reuşească a convinge pe cineva să îşi rişte viaţa pentru Cehoslovacia sau Polonia, ţări despre care cei mai mulţi viitori soldaţi habar nu au unde se află şi în ce constă natura problemelor lor, istoria lor, interesele lor, idealurile lor. Pentru a-i convinge, aceeaşi presă îndulceşte hapul cu ajutorul imediat al puternicei Americi… Aşa se duc oamenii de nas, aşa se taie împrejur la creier popor după popor, aşa numita opinie publică…

La 1 septembrie 1938, înainte ca Hitler să se fi întâlnit cu Henlein, corespondentul ziarului Paris-Soir la New York, Roussy de Sales, o corcitură de Jidan ce se numeşte în realitate Frasalès, telegrafiază ziarului său: « Ceea ce fra­pează cu adevărat în reacţia americană din ultimele patru zile este sentimentul clar că viitorul o angajează alături de Anglia şi de Franţa…». Telegrama este profetică, putem spune. Întrucât însă ea nu se bazează pe nimic, de fapt este vorba de o minciună.

Ziarul Le Temps, pe care mulţi îl cred serios, confirmă mincina din Paris-Soir. În numărul său din 5 septembrie 1938 citim următoarele : « Din punct de vedere practic, Washington rămâne fidel politicii sale tradiţionale, refuzând angajamentele anticipate de orice fel. Totuşi se înţelege clar că, în caz de conflict, puterea sentimentului naţional va bascula automat America alături de Anglia şi de Franţa ».

Corespondenţii marilor ziare erau trimişi în diverse ţări mai mult de ochii lumii, pentru a se putea spune că au văzut ceva la faţa locului… De fapt, şi-ar fi putut scrie proza fără să plece de acasă, ştiind foarte bine ce fel de articole sunt solicitaţi să scrie. Minciunile ziaristice prin solicitarea profe­sională, a unui anumit gen de texte, încearcă să-i asigure pe Francezi, pentru eventualitatea că ar accepta să se bată contra lui Hitler.

Iată acum un exemplu de ştire falsă în stare pură : La 8 ianuarie 1937, ziarul Le Petit Parisien anunţă că Viénot, sub-secretar de Stat la Afacerile Străine, în guvernului foarte iudeofil Léon Blum, a convocat în biroul său, seara precedentă, responsabilii apărării terestre şi navale. Ziarul l’Humanité, de a doua zi, trage trei coloane ca explicaţie a insolitei reuniuni: « Stăpâni peste Maroc, naziştii din Ceuta ţintesc Gibraltarul cu tunurile lor ».

La 9 ianuarie 1938, prin două comunicate, agenţia Havas declară următoarele : « S-a aflat că, de zece zile, puternice contingente de trupe germane, de diverse arme, în uniformă, au debarcat la Melilla[69]».

Al doilea comunicat : « Se confirmă că două, până la trei sute de militari germani au debarcat în porturile din zona Marocului spaniol ».

Urmeză comentariile ziarelor : Le Petit Parisien : « Se confirmă sosirea grupului de voluntari germani în Marocul spaniol. Cazărmile pentru efectivele sosite din Reich au fost pregătite din vreme. Guvernul francez a reamintit Juntei militare de la Burgos că tratatul franco-spaniol din 1912 interzice accesul oricăror trupe străine pe teritoriul cherifien[70].

Le Petit Journal : « Ceea ce vrea Hitler este Marocul spaniol. Măştile au căzut la pământ. Sub pretext că-l ajută pe Franco, Reichul s-a consolidat în Rif şi organizează cucerirea lui completă. Avem de-a face cu un Bismarck isteric ».

L’Echo de Paris : « Mai multe sute de soldaţi germani au debarcat în diverse porturi din zona spaniolă. Orice temporizare sau întârziere poate fi fatală. Africa de Nord este atacată » (semnează Pertinax).

Le Petit Parisien din 10 ianuarie 1938 : « Dacă îşi va permite fantezia să continue acest joc periculos, Reichul se poate aştepta la o ripostă energică ».

Le Populaire : « Nemţii ar fi instalat la Ceuta tunuri de 420, capabile să bombardeze Gibraltarul ».

L’Humanité: « Escadra franceză din Atlantic va pleca spre Casablanca. Marea Britanie îşi pierde răbdarea ».

Naivii cititori ai presei nu s-ar mira prea mult dacă, peste o zi sau două, ziarele ar anunţa că « şeful guvernului a ordonat mobilizarea generală ».

Iată însă că, dimpotrivă, întreaga presă nu mai spune nimic despre teribilul atac nazist contra Africii de Nord. Între timp, colonelul Begbeder a dezminţit categoric întreaga tărăşenie, invitând ofiţeri francezi şi englezi să verifice la faţa locului extravaganţa ziariştilor democraţi.

Pe măsură ce perspectivele de război se confirmă, tonul minciunilor creşte şi el. La 5 septembrie 1938, guvernul aduce la cunoştinţă că a luat măsurile de securitate, devenite « inevitabile, din cauza situaţiei internaţionale ». Mobilizarea parţială nu înseamnă încă război, dar… În ziarul L’Epoque, din 6 septembrie, Henri de Kérillis, ce nu-şi poate disimula entuziasmul războinic, înşfacă trompeta lui Deroulède[71] şi îşi înmoaie peniţa în cerneala tricoloră utilizată de Marcel Hutin şi Waleffe, în 1914 :

«Dacă războiul izbucneşte, sub o formă sau alta, el va dura. Va dura pentru că Franţa ştie că timpul lucrează pentru ea şi pentru Aliaţii ce vor fi imediat alături de ea. (aceeaşi minciună ce constă în a asigura pe cei naivi). Războiul va dura întrucât Franţa va fi fost antrenată fără de voie într-o dramă groaznică, de care depinde soarta civilizaţiei şi independenţa popoarelor. Franţa va şti să conducă însă acest război cu multă energie şi cu o pasiune frenetică, până la victorie ».

Presa şi radioul descoperă rapid noua temă, ce devine ciolanul apetisant al doritorilor mobilizării generale şi a războiului. Germania este la pământ, spun aceştia, Hitler este un cacialmist fanfaron, ce va da înapoi la prima ameninţare serioasă.

Iată ce scrie André Pironneau, în l’Epoque din 11 septembrie 1938:

« Către mijlocul lunii august, generalul Beck convocă  reuni­unea ofiţerilor Marelui Stat Major german, la care a participat şi amiralul Raeder, pentru a le aduce la cunoştinţă motivele ce l-au determinat, în condiţiile actuale, să se se pronunţe contra războiului. În acest scop, generalul semnală deficienţele de moral din numeroase corpuri de armată, în care cazurile de sinucidere şi refuz de supunere se multiplică pe zi ce trece. Apoi a insistat asupra insuficienţei calitative şi cantitative a materialului, a instrucţiei de mântuială a multor ofiţeri, a stării de gravă nepre­gătire a rezerviştilor. Trecând la aviaţie, generalul Beck ironiză pe contul acesteia, declarând că nu se pot trage concluzii optimiste din bombardamentul „satelor Potemkin”».

În numărul din 11 septembrie al aceluiaş ziar, l’Epoque, Henri de Kérillis, ce cunoaşte situaţia Reichului mai bine decât Hitler în persoană, confirmă pe Pironneau:

«În ciuda eforturilor Reichului, stocurile acumulate de mai multe luni sunt absolut insuficiente. Benzina, zahărul, carnea nu ajung decât pentru şase luni, fierul doar pentru un an. Rezervele din 1914 au fost de un miliard şapte sute de milioane de mărci, în vreme ce acum sunt de zece ori mai mici. În locul celor 35000 de ofiţeri de acum 24 de ani, nu există astăzi decât 23000. Peste două milioane de rezervişti nu au efectuat nici măcar o zi de serviciu militar, alţi două milioane şi jumătate nu au primit decât o instrucţie derizorie ».

Sub peniţa Genevievei Tabouis, l’Oeuvre din 14 septembrie ridică minciuna la nivelul grotescului:

«În mediile berlineze apropiate de cercurile oficiale se repetă că, în ciuda eforturilor, mobilizarea ordonată de Hitler a fost un fiasco total. Defecţiuni de tot felul s-au ivit în chiar cursul mobilizării. În trenurile ce transportau armata, semnalul de alarmă a fost tras continuu, fără ca vreodată făptaşul să poată fi surprins asupra faptului sau după ce trenul s-a oprit».

După mobilizarea franceză parţială, din 5 septembrie, aceeaşi Geneviève Tabouis confirmă slăbiciunea Reichului:

« O vie opoziţie se manifestă printre generalii germani. Generalul Beck, şeful Marelui Stat Najor, şi-a dat demisia, care, deocamdată, rămâne un mister şi un secret pentru cei mai mulţi. Se ştie perfect la Berlin, că majoritatea generalilor sunt contra războiului şi că, înainte de a demisiona, generalul Beck i-a amintit Führerului că 80% din populaţia germană este contra războiului. Se ştie că toată lumea este încântată, mai ales la Praga, de decizia guvernului francez. Se speră că ea va dovedi cancelarului Hitler că Parisul şi Londra nu glumesc în chestiunea cehoslovacă ».

Când minciunile dialectice se dovedesc insuficiente, atunci se recurge pur şi simplu la ştiri false. La 20 septembrie, de exemplu, agenţiile de presă au publicat declaraţia premierului maghiar Imredy, după întrevederea acestuia cu Hitler. « Am mers la Berchtesgaden întrucât simţeam că guvernul meu are nevoie să schimbe câteva idei profunde cu şeful poporului german, în chestiunea cehoslovacă ».

Iată ce scrie despre asta l’Epoque, titlu în caractere grase, peste două coloane, în pagina a treia : Hitler ar fi somat guvernul maghiar să promită intervenţia armată a ţării sale.

Violând complet adevărul, ziarele Jidovilor sau înfeudate banilor acestora opun defetismului german entuziasmul indescriptibil al tinerilor eroi democraţi, faţă cu perspectiva de război ce se profilează, care trebuie lărgită prin toate mijloacele.

Le Figaro din 15 septembrie asigură că «la Belgrad, sute de persoane vor să se înroleze sub drapelul cehoslovac ».

Aceeaşi informaţie falsă este îngogonată de l’Epoque, tot la 15 septembrie : « O sută de mii de voluntari iugoslavi sau înscris pentru apărarea Cehoslovaciei ». Ştirile sunt contradictorii, dar ceea ce contează este « Minţiţi, minţiţi, ceva tot va rămâne ».

Minciunile cele mai abracadabrante curg din peniţa lui Gabriel Peri, în ziarul l’Humanité :

« Sfârşitul Cehoslovaciei independente nu va îndepărta perspectiva războiului, dimpotrivă o va apropia. Franţa trăieşte în pace pentru că existenţa aliatului cehoslovac, din Europa centrală, face imposibilă orice agresiune germană. Dacă acest aliat este suprimat, toată securitatea noastră şi pacea inter­naţională se duc pe apa sâmbetei. Iată cadoul pe care ambasa­dorul Chamberlain riscă să ni-l aducă ».

Ce se petrece în ţările vizate de cruciada democraţiilor? Conform Buletinului presei străine, Göring a declarat, la 10 septembrie, la Nuremberg : « Suntem obişnuiţi cu campania de presă contra Germaniei şi a Italiei ; dacă aceasta ar înceta, cred că ne-ar lipsi ceva. Suntem aici într-un calm perfect şi aşteptăm cele ce vor veni, oricum vor fi ele ».

Iată însă cum falsifică ziarele războinice o declaraţie oficială germană, printr-o traducere criminală, procedeu utilizat pe scară foarte întinsă de Tribunalul Nuremberg I, în 1946, pentru a condamna oameni nevinovaţi. Paris-Soir, Ce Soir, l’Ordre, l’Oeuvre, traduc astfel: « Aşteptăm cele ce sunt inevitabile », interpretare plasată în sub-titlu gras, cu o adăugare, în l’Ordre : « În strigăte de ura, aşteptăm inevi­tabilul ». Fraza falsificată nu figurează în rezumatul publicat de l’Humanité, dar ea este citată în articolul lui Gabriel Peri din aceeaşi zi.

După ce şi-a însuşit raportul lordului Runciman, ce recunoştea dreptul lui Hitler de a recupera teritoriul regiunii Sudete şi locuitorii acesteia, Nevile Chamberlain, primul ministru al Angliei, l-a vizitat pe Hitler, în mod spontan, la Berchtesgaden. Reîntors pe 16 septembrie, la aerodromul din Heston, premierul englez explică felul în care a fost primit : « Ieri după-amiază, am avut o lungă întrevedere cu Hitler, o discuţie pe faţă, amicală. Sunt convins că fiecare dintre noi înţelege acum perfect ce este în spiritul celuilalt ».

Agenţiile internaţionale de presă ştiu însă perfect că trebuie să împiedice cu orice preţ ca negocierile paşnice să conducă la un acord. În acest sens, corespondentul ziarului l’Ordre, telegrafiază din Londra : « Aşadar, Hitler n-a făcut nici măcar un pas, pentru a se apropia de punctul de vedere expus de Neville Chamberlain… din care cauză, curajosului voiajor nu-i rămânea decât să urce din nou în avion ». ­

Iată ce scrie în l’Ordre (17 sep. 1938) Geneviève Tabouis, ziarista ce posedă darul miraculos de a descrie cu toate amănuntele posibile discuţiile la care nu asistă. Titlul artico­lului ei : Un monolog de 35 de minute :

«(…) Din când în când, Premierul britanic încerca să-l între­rupă pe Führer, dar acesta îl oprea cu un gest, spunându-i „ştiu ce vreţi să îmi spuneţi”, apoi continua discursul ».

Drăguţă totuşi, această Geneviève Tabouis, că nu l-a des­cris pe clientul meu rostogolindu-se pe podea şi devorând cu dinţii covorul de lână, aşa cum presa jidovească nu va înceta să-l prezinte până în 1943!

În vreme ce negocierile de la Godesberg se prelungeau, riscul de conflict se agrava. În seara de 23 septembrie, Praga a decretat mobilizarea generală, iar a doua zi l’Humanité îi face vinovaţi pe Germani: «După ce a întrerupt negocierile de la Godesberg, Hitler şi-a concentrat trupele la frontieră, obli­gând Cehoslovacia să recurgă la mobilizarea generală, pentru a-şi apăra independenţa şi a salva pacea europeană».

În acelaşi sens se exprimă şi Pertinax, în l’Ordre : «Foarte dureros regretul că amânarea fără termen a confruntărilor de voinţă (adică războiul preventiv) a contribuit a face mai difi­cilă confruntarea armelor».

La vremea respectivă, mobilizarea generală nu fusese decretată în Germania. Pe de altă parte, Litvinov luă cuvântul la Societatea Naţiunilor, iar Louis Aragon comentează îndem­nând la teroare: «Asta i-a atras lui Litvinov, în anumite ziare, comentarii în care simţim parfumul ambasadei ger­mane şi zidul de execuţie din închisoarea Vincennes ! ».

Fără îndoială, reuniţi la New York sau Washington, Înţelepţii Sionului consideră că războiul este asigurat, iar Claude Vivières scrie în l’Ordre : «Dacă cel de al III-lea Reich persistă în a plănui şi impune dezmembrarea Cehoslovaciei, este indispensabil să nu-i lăsăm nicio îndoială în ce priveşte consecinţele ce vor rezulta din asta. Aceste consecinţe se rezumă într-un singur cuvânt : Război !  Război fără cruţare».

Fără excepţie, toate rotativele presei scuipă titluri mincinoase : Magnificul moral al naţiunii (l’Ordre), Necesitatea de a arăta lumii, din nou, Franţa de la 1914, Franţa victoriei (Kérillis), Necesarul avânt naţional s-a produs în armată şi pe şantiere (Paris-Midi). Geneviève Tabouis multiplică injecţiile de morfină pentru a-i droga pe Francezi:

« Numeroase arestări au avut loc la Köln, Hamburg, Leipzig, Munchen, Bayreuth, Düsseldorf, Hanovra, Chemnitz şi Berlin… Perfecţiunea măsurilor de securitate ale Franţei a produs o mare impresie în armata germană… Cât despre Führer, mediile de la Godesberg declară că el este deprimat. Goebbels nu-l părăseşte o clipă…».

Continuă falsificarea deliberată a declaraţiilor oficiale. Neville Chamberlain a declarat :

« Dacă aş fi convins că o naţiune oarecare a decis să domine lumea prin teama de forţa sa, aş considera că trebuie să ne opunem ». Condiţionalul premierului britanic devine prezent în coloanele ziarului l’Humanité : « Dacă dominaţia prin teamă este erijată în doctrină, popoarele iubitoare de libertate trebuie să se opună ­».

Kérillis supralicitează în ce priveşte intenţiile lui Chamberlain :

«La orele 1500, domnul Chamberlain a declarat Parlamentului că înfruntarea sau conflictul depăşeşte cadrul Cehoslovaciei ». De fapt, premierul britanic declarase : « De va fi să ne batem, ar trebui să fie pentru probleme mai importante decât cea de faţă », apoi şi-a anunţat… plecarea la Munchen !

Agenţii Înţelepţilor Sionului nu se descurajează însă pentru atâta lucru. În ziarul Ce Soir, Jidanul Jean-Richard Bloch ne asigură :

« Cabinetul britanic s-a reunit la orele 1100 în şedinţă plenară. Circulă zvonul că, peste noapte, vor fi aprobate planurile de mobilizare pregătite de şefii Armatei de uscat, ai Marinei şi ai Forţelor aeriene ».

Toate paginile sunt pline de titluri alarmante : Mobilizarea flotei engleze… Generali francezi la Londra…, Măsuri de securitate la Paris contra bombardamentelor aeriene…, În fiecare imobil va fi depus un sfert de metru cub de nisip… Bineînţeles, nu se spune o vorbă despre faptul că aviaţia engleză este practic inexistentă. Henri de Kérillis are îndrăzneala sau naivitatea să afirme că aviaţia franceză contează şi fără să existe, ceea ce anunţă sub un titlu pompos:

«Am fost anunţat că aviaţia noastră este într-o stare de inferioritate teribilă. La asta răspund : iată un motiv în plus pentru a salva Cehoslovacia. Bafta noastră nesperată este că avem un aliat a cărui ţară mică avansează ca un adevărat aerodrom în chiar inima Germaniei».

Aerodrom în inima Germaniei, pentru aviaţia franceză care nu există !… Ei bine, asta nu contează pentru agentul lui Rothschild, care cheamă aviaţia sovietică în ajutorul nostru, de care dispune cum vrea, precum confraţii săi dispun şi ei de armata americană. Impostura, manipularea, inconştienţa sunt evidente.

Când Beneş devine conciliant şi acceptă restituirea către Germania a regiunii Sudete, Gabriel Peri ne explică situaţia  în l’Humanité, la 22 septembrie 1938:

«Domnii Daladier şi Bonnet au realizat o capodoperă de abjecţie, reuşind să facă Cehoslovacia să ne deteste, să urască Franţa. (…) Spuneţi dar, Bonnet şi Daladier, nu auziţi zumzăitul din urechile voastre ? Ăsta este dispreţul democraţiei internaţionale ce urcă spre voi !».

Întrucât rezultatele întrevederii de la Godesberg sunt precare, nu este prea târziu pentru a arunca pe foc valul de benzină al ştirilor false. La 23 septembrie 1938, Ce Soir anunţă pe opt coloane în chiar fruntea ziarului:

« Forţele germane violează frontiera Boemiei. Într-o cameră de hotel din Godesberg, Hitler îl pune pe Chamberlain în faţa faptului împlinit al intervenţiei. Eger, Hasch, Neudek şi câteva sate din Silezia sunt ocupate ».

Bineînţeles, niciun soldat german nu şi-a părăsit cazarma. Mesele rotitoare spiritiste se învârt însă mai vârtos ca niciodată în minţile Genevievei Tabouis, care scrie în l’Oeuvre :

« În cazul localizării conflictului germano-ceh, după cum Hitler a insinuat la Roma, Mussolini nu va mişca. Dacă acest conflict se generalizează, Italia fascistă va fi alături de Germania şi va ataca Franţa prin Pirinei – Franco deja a primit materialul necesar pentru asta. Apoi Italia va acţiona în Tunisia ».

Greu de crezut că Geneviève Tabouis nu cunoaşte poziţia Alpilor şi Pirineilor, deşi confundă Nisa cu Tunisul… Minciu­nile ei nu sunt gratuite, nici nevinovate. Angajată în cruciada democraţiilor, trebuie neapărat să treacă dincolo de afacerea cehoslovacă, să îl antreneze şi pe Franco într-o sinucidere războinică alături de Italia, căci este vorba de zdrobirea tuturor fascismelor.

Geneviève Tabouis ascultă o muzică aparte şi dansează mai rapid decât evenimentele istorice. În realitate, Mussolini nu se pregăteşte să traverseze Alpii via Madrid, direcţia Toulouse. El este la Munchen, ca mediator, pregătind o pace care nu va rezista decât un an, în faţa voinţei războinice ce îi animă pe Înţelepţii Sionului.

În agitaţia şi confuzia din jurul Conferinţei de la München, juruiţi războioului cu orice preţ, ziariştii scriu  orice, iar lui Henri de Kérillis nu-i stă capul la răspunderea ce şi-o asumă prin titlurile explozive din l’Epoque, ce justifică viitoarele pretenţii ale lui Hitler asupra coridorului Dantzig:

«Totuşi, Silezia de la Teschen nu este o anomalie mai mare decât coridorul Dantzig !».

S-ar putea umple un volum cu citatele acestei prese ce manipulează toate formele minciunii, fiind în serviciul unei conspiraţii ce îşi propune să ucidă clientul meu cu ajutorul războiului, ultimul mijloc al politicii. Cu excepţia celor de origine jidovească, majoritatea  acestor ziarişti nu au nicio justificare ideologică, scriind toţi cu aceeaşi peniţă a Înţelep­ţilor Sionului.

Bine orchestrat, acest concert nu va produce rezultate imediate, căci în toiul războiului spaniol şi al crizei cehoslo­vace, Englezii, Francezii şi chiar Americanii încă preferă pacea, inclusiv plătită prin înţelegerea cu Hitler. Câteva luni mai târziu, acelaşi concert va fi reluat cu şi mai multă forţă în legătură cu coridorul Dantzig – de data asta cu un efect mult mai mare asupra opoziţiei paşnice. S-a ajuns la declararea războiului, dar nu pe cale legală, în ce priveşte Franţa : Daladier a violat constituţia republicană, conform căreia războiul nu putea fi declarat decât prin votul reunit al celor două camere ale parlamentului francez.

Dacă onoratul tribunal Nuremberg II mi-o va cere, sunt gata să furnizez un dosar asemănător şi pentru afacerea Dantzig.

Spre Anti-Librărie

Spre înfăţişarea III-a

 

NOTE:

[1]. Citat contestabil din Isaia. Creştini sau necreştini, traducătorii Bibliei nu sunt de acord cu privire la acest verset. Ediţia Teoctist (1988) spune doar « Poporul tău va stăpânii Ţara pentru totdeauna ». Cuvântul limitativ Ţară, nu întregul Pământ, apare şi în alte ediţii, româneşti sau neromâneşti, ale Bibliei. Traducerea ecumenică a acesteia, ediţia franceză 1991 (Cerf şi Société biblique française), confirmă însă citatul nostru : «Ton peuple, oui, eux tous seront des justes, pour toujours ils  hériteront la Terre» (« Poporul tău, da, ei toţi vor fi drepţi, ei vor moştenii Pământul pentru totdeauna »). Pământul întreg deci, nu o ţară oarecare ! Finalul versetului următor, din aceeaşi ediţie ecumenică franţuzească, se încheie astfel : « Moi, le Seigneur, en son temps, je hâterai l’événement » (Eu, Dumnezeu, la timpul potrivit, voi grăbi acest eveniment). (NT)

[2]. « Până ce vom reuşi să avem absolut întreaga putere în mâinile noastre, vom creea şi vom multiplica în toate ţările lumii loji masonice, în care vom atrage pe toţi aceia care sunt sau ar putea deveni personalităţi publice, lojile masonice fiind nu numai principalele noastre surse de informaţii ci şi de influenţă socială. Aceste loji vor fi puse sub direcţie unică, cunoscută numai de noi şi necunoscută de ceilalţi, ele vor fi conduse discret de Înţelepţii noştri. Lojile vor avea reprezentanții lor în Consiliul de direcţie, iar aceștia vor fi oamenii noștri, făcând legătura cu guvernul masonic vizibil.

Prin ei vom transmite fiecărei loji dispoziţiile noastre, inclusiv parola şi gesturile după care lojile şi masoni se recunosc reciproc. Lojile vor avea reprezentanţi în toate clasele şi păturile sociale. În acest fel, vom cunoaşte planurile politice secrete din chiar clipa elabo­rării lor şi ne vom pune în fruntea lor. Aceste planuri ne sunt indispen­sabile, poliţia putând lua măsuri contra revoltaţilor dar putându-ne servii deopotrivă pentru a masca acţiunile noastre sau a provoca la comanda noastră un gen sau altul de numulţumiri». (Protocoalele Înţe­lep­ţilor Sionului, op. cit., Şedinţa sau capitolul al XV-lea).

[3]. Apocalipsa lui Baruch, sfârşitul primului secol după Cristos, citat de Vincent Henry Stanton în The Jewish and the Christian Messiah. A Study in the Earliest History of Christianity, Clark Edimburg, 1886, p. 316,

[4]. Houston Stewart Chamberlain, La Genèse du XIX-e siècle, vol. I.

[5]. Deuteronom, 28, 1.

[6]. Agheu, 2, 7-8.

[7]. Protocoalele Înţelepţilor Sionului, ed. cit., Şedinţa a III-a.

[8]. Ibid., Şedinţa a V-a.

[9]. Ibid, Şedinţa a VII-a.

[10]. Bernard Lazare, L’Antisémitisme, son histoire et ses causes (ediţii numeroase în diverse limbi; conformitatea citatului s-a controlat pe ediţia Vieille Taupe, Paris, 1985, p. 167).

[11]. La Vérité israélite, nr. 10/1891.

[12]. Encyclopédie de la franc-maçonnerie européenne, Philadelphia, 1906.

[13]. Protocoalele Înţelepţilor Sionului, op. cit., Şedinţa I-a.

[14]. Ibid., Şedinţa a XIII-a.

[15]. Section Française de l’Internationale Ouvriere (Secţiunea franceză a Internaţionalei muncitoreşti) (NT).

[16]. Protocoalele Înţelepţilor Sionului, op. cit., Şedinţa a12-a.

[17]. Georges Michon, Le Rôle de la presse en 1792-1797, la déclaration de Pilnitz et la guerre, TEPAC, Paris, 1941.

[18]. Lungă şi amănunţită, cam plictisitoare, această Revistă a presei figurează la sfârşitul prezentului capitol.

[19]. Printre cotidiene: Le Journal, Le Matin, l’Action française, La République, Le Petit Journal, L’Homme libre. Printre periodice : La Flèche, l’Emancipation nationale, Les Pavés de Paris, Les Feuilles libres,  La Patrie humaine, Le Barrage.

[20]. Conform recensământului efectuat de Consistoriul central, în 1897.

[21]. Michel Roblin, Les Juifs de Paris, A. et J. Picard, Paris 1952, p. 52.

[22] . Ibid., p. 89 şi Arthur Rupin, Les Juifs dans le monde moderne, Payot, Paris, 1934, p. 66.

[23]. David H. Weinberg, Les Juifs de Paris de 1933 la 1939. Calmann-Lévy, Paris, 1974.

[24]. Roger Ikor, Peut-on être juif aujourd’-hui?, Bernard Grasset, Paris, 1968, pp. 162-163.

[25]. Cf. L’Univers israélite din 15-22 septembrie şi 10 noiembrie 1933.

[26]. David H. Weinberg, Les Juifs à Paris de 1933 à 1939, ed. cit., p. 141.

[27]. Ziarul Hebdo-Paris din 15 noiembrie 1935.

[28]. Le Journal Juif, 14 februarie 1936.

[29]. Alperin în Parizer hint, între 6 august 1936 şi 5 ianuarie 1937.

[30]. Le Matin, 19 decembrie 1938.

[31]. Samedi, 7 ianuarie 1936.

[32]. Pierre Lazaref, De Munich à Vichy, Brentano, New York, 1944, p. 87.

[33]. Samedi, 8 octombrie 1938.

[34]. David H. Weinbereg, op. cit., p. 235.

[35]. La Terre retrouvée, (Pământul regăsit), 10 septembrie 1936.

[36]. David H. Weinberg, op. cit., p. 216.

[37]. La Paris au fost aleşi cel puţin zece deputaţi ai Frontului popular. Şapte dintre aceştia erau comunişti. (Articol retrospectiv de Naïe presse, din 12 februarie 1939).

[38]. David H. Weinberg, op. cit. p. 257.

[39]. Cajus Bekker, Mer maudite, journal de guerre de la marine allemande, France-Empire, Paris 1975, pp. 421-422.

[40]. Protocoalele Înţelepţilor Sionului, ed. cit., Şedinţa a VII-a.

[41]. Telegrama lui Frick nr. III GR P 3710”459, din 5 februarie 1936, către poliţia germană, confirmată mai de instrucţiunile  din 2 august 1936, ale lui Rudolf Hess, către gauleiteri (Dosar 240”1, Arhivele de la Köln.

[42]. Eliahu Ben Elissar, op. cit., p. 183.

[43]. David H. Weinberg, op. cit., p.115.

[44]. Jeux olympiques de 1936. Question juive. (Jocurile olimpice din 1936. Chestiunea jidovească), CIO Lausanne, 1936.

[45]. L’Univers israélite, 18 decembrie 1936.

[46]. Naïe presse, 6 decembrie 1935.

[47]. Naïe presse, 23 decembrie 1936.

[48]. Dosarul afacerii Grynszpan a dispărut. Când s-a declarat Războiul mondial, dosarul era în mâinile justiţiei franţuzeşti, care nu terminase ancheta începută. Tânărul asasin a fost extrădat şi a pierit pe timpul războiului.

[49]. Procesul de la Nuremberg (I), volumul IX.

[50]. Anatole de Monzie, Ci-devant, Flammarion, Paris, 1941, p. 47.

[51]. Emil Ludwig (născut Cohn), La Nouvelle Sainte-Alliance (Noua Sfântă Alianţă), Galimard, Paris, 1938.

[52]. Georges Champeaux, La Croisade des démocraties, vol. II; De l’affaire tchèque au revirement de la Cité, editura centrului de studii al agenţiei Inter-France, Paris 1943, p. 277.

[53]. The Jewish Chronicle, 8 mai 1942.

[54]. Moïshe Chertok, The Jewish Chronicle, 22 ianuarie 1943.

[55]. The Toronto  Evening, Telegram, 26 ianuarie 1940.

[56]. The Jewish Sentinel, 8 octombrie 1942.

[57]. Elie Ravage, Century Magazine, ianuarie 1928.

[58]. Samuel Landman, Great Britain, the Jews and Palestine, New Zionist Press, Londra, 1936.

[59]. History of the Peace Conference of Paris, ed. 1920, p. 173.

[60]. Defence of America, iunie 1940, p. 133.

[61]. The Times, Londra, 5 septembrie 1939.

[62]. Emil Ludwig (Cohn), La Nouvelle Sainte-Alliance, ed. cit., p119.

[63]. Bernard Lecache, Le Droit de vivre, 18 noiembrie 1938.

[64]. Pierre Créange, Epitres aux Juifs (Epistole către Jidani, broşură), Albert Messein, Paris, 1937.

[65]. Heinrich Mann, La Dépêche de Toulouse, 31 martie 1936.

[66]. Emil Ludwig, La Nouvelle Sainte-Alliance, ed. cit. p. 176.

[67]. Shalom Hasch, Nouvelles littéraires, 10 februarie 1940.

[68]. Conform Manualului soldatului, din Armata franceză.

[69]. Melilla: oraş autonom spaniol pe ţărmul marocan al Mediteranei (nord-estul Rifului oriental marocan).

[70]. De la chérif, prinţ arab ce coboară din Mahomed.

[71]. Paul Deroulède (1846-1914), reprezentant al patriotismului francez revanşand, contra Germaniei, ca urmare a victoriei acesteia în războiul franco-prusac (1870-1871).

Vezi Și

Roma

VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT – XIX

­­ VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT  –  XIX ANUL 64 – ROMA ÎN FLĂCĂRI …

Un Comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *