VIAȚA  SECRETĂ  A  UNUI  PERSONAJ  IMPORTANT  –  XIV

VIZIUNILE  LUI  SSPP  ȘI  CONTRADICȚIILE  LOR

 

 

 

Când viaţa veritabilă lipsește, o înlocuim cu aparenţa iluziilor…

P. Cehov, Pescăruşul

 

Am văzut, principalul argument al lui SSPP, în chestiunea legitimi­tăţii apostolatului său şi a Evangheliei sale personale se rezumă la propriile lui viziuni. Cu diverse ocazii, el s-a văzut cu Isus, care l-a instruit! Ceea ce el nu ştie însă, este că acestă instrucţie contrazice directivele date de acelaşi Isus, fraţilor şi apostolilor săi, încă din timpul vieţii sale, ceea ce este contrariant.

Dându-şi seama de acest lucru, în cele din urmă a încercat să pună ordine între viziunile sale şi directivele apostolilor iniţiali, deja în exer­ciţiul funcţiunilor lor, în care scop a luat contact cu aceştia:

« Apoi, după paisprezece ani, m-am suit iarăşi la Ierusalim cu Bar­naba[1], luând cu mine şi pe Tit. M-am suit potrivit unei desco­periri, şi le-am arătat Evanghelia pe care o propăvăduiesc la neamuri, îndeo­sebi celor mai de seamă, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar ». (Cf. Ep. către Galateni, II, 1-2).

Aşadar, el se teme că Evanghelia pe care o propovăduieşte ar putea să nu fie conformă, doreşte să o acordeze cu cea deţinută de cei ce au trăit cu Isus, primind-o pe a lor în chiar timpul vieţii acestora. (Cf. Ep. către Romani, II, 16 şi XVI, 25). Aşa stând lucrurile, ce putem spune?

Shaoul-Saul-Paul-Pavel nu se poate îndoi că Isus însuşi i-a comu­­nicat personal o Evanghelie, după cum ne-o spune:

« Cunosc un om în Cristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până în al treilea cer (…) şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le rostească…». (Cf. II, Corinteni, XII, 2-4).

Pe de altă parte, aici apare a doua contradicţie: dacă ceea ce i-a fost comunicat, nu trebuie repetat, înseamnă că nu este vorba de un mesaj ce trebuie difuzat popoarelor. Totuşi, în I-a Epistolă către Corinteni, SSPP declară următoarele:

« Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat şi vouă…». (Cf. I, Corinteni, XI, 23).

Continuăm verificarea edificatoare.

« Şi s-a întâmplat, când m-am întors la Ierusalim şi mă rugam în temple, să fiu în extaz şi să-L văd zicându-mi: Grăbeşte-te, şi ieşi în grabă din Ierusalim, pentru că nu vor primi mărturia ta despre Mine. Şi eu am zis: Doamne, ei ştiu că duceam la închisoare şi băteam prin sinagogi, pe cei care credeau în Tine. Şi când se vărsa sângele lui Ştefan, mucenicul Tău, eram şi eu de faţă şi încuviinţam uciderea lui şi păzeam hainele celor care îl ucideau. Şi a zis către mine: Mergi, că Eu te voi trimite departe, la neamuri ». (Cf. F. A. XXII, 17-21).

Aşadar, în prezenţa apariţiei lui Isus şi în atmosfera stresantă din templu, SSPP îşi permite să îl contrazică şi să îi discute ordinele. Incredibil!

În plus, prin argumentele sale, el tinde să-i explice lui Isus (pe care îl presupune neştiutor[2]) că datorită acţiunilor sale mai vechi, contra disci­po­lilor săi, el are a se teme din partea Iudeilor. În capi­tolul precedent, al aceloraşi Fapte ale Apostolilor (XXI), SSPP este pe punctul de a fi linşat de Iudei, reuşind să scape basma curată numai datorită intervenţiei rapide a tribunului Claudius Lysias:

« Dar când căutau ei ca să-l omoare, a ajuns veste la coman­dantul cohortei, că tot Ierusalimul s-a tulburat. Acela, luând îndată ostaşi şi sutaşi, a alergat la ei; iar ei, văzând pe comandant şi pe ostaşi, au încetat de a mai bate pe Pavel…». (Cf. F. A., XXI, 31-32).

Iată încă o contradicţie. Isus a declarat, în mai multe rânduri, că rolul său de Mesia eliberator este rezervat numai pentru beneficiul lui Israel:

« Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel». (Cf. Matei, XV, 24).

« Mai degrabă mergeţi către oile cele pierdute ale casei lui Israel ». (Cf. Matei, X, 5).

În pasajul citat (F. A., XXII, 17-21), Isus încredinţează lui SSPP o misiune contrară. Ori, dacă Isus este Dumnezeu, cum poate el să îşi schimbe deciziile hotărîte, nu-i aşa, de când lumea şi pământul, de o veşnicie întreagă? Aşa ceva este de neconceput.

De altfel, e limpede: în tot ce face, SSPP acţionează numai de capul său. Asta e ingineria teologică. Uneori urmează instruc­ţiunile Sfântului Duh, alteori puţin îi pasă. Uneori se supune ultimului vis, alteori refuză să asculte vocea unui prooroc calificat. De exemplu:

«…Duhul sfânt mărturiseşte prin cetăţi, spunându-mi că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri. Dar nimic nu iau în seamă şi nu pun niciun preţ pe sufletul meu, numai să împlinesc calea mea şi slujba mea, pe care am luat-o de la Domnul Isus…». (Cf. F. A., XX, 23-24).

În acest dispreţ faţă de existenţă trebuie oare să vedem o renun­ţare ascetică, ce nu-i este cerută, sau, dimpotrivă, disperarea se­cretă, rana de nevindecat, amintirea fetei lui Gamaliel?

Fuga aceasta departe de Ierusalim, vreme de paisprezece ani, tinde să confirme ipoteza amintirii dureroase a fetei lui Gamaliel. De acum, în mod deliberat, SSPP pare să se îndrepte către un fel de sinucidere secretă, către o moarte dorită de multă vreme. Iată o confirmare în acest sens:

«…Am plutit spre Siria şi am coborît la Tir, căci acolo corabia avea să descarce povara. Şi găsind pe ucenici, am rămas acolo şapte zile. Aceştia spuneau lui Pavel, prin duhul, să nu se suie la Ieru­salim. Şi când am împlinit zilele, ieşind, am plecat, petrecându-ne toţi, împre­ună cu femei şi copii, până afară din cetate şi, plecând, genunchi pe ţărm, ne-am rugat ». (Cf. F. A., XXI, 3-5).

« Şi rămânând noi acolo mai multe zile[3], a coborît din Iudeea un prooroc cu numele Agav; şi venind el la noi, a luat brâul lui Pavel şi legându-şi picioarele şi mâinile a zis: Acestea zice Dzhul Sfânt: Pe bărbatul al căruia este acest brâu, aşa îl vor lega Iudeii la Ierusalim şi-l vor da în mâinile neamurilor ». (Cf. F. A., XXI, 10-11).

Apostolul Pavel nici nu vrea să audă:

« Iar după zilele acestea, pregătindu-ne, ne-am suit la Ieru­salim…». (Cf. F. A., XXI, 15).

Viziunea profetului Agav nu era interpretată corect. SSPP a fost recunoscut de Iudeii din Asia, care i-au alertat pe ceilalţi. Iudeii nu l-au dat însă pe mâna Romanilor, ci chiar aceştia l-au salvat din mâinile lor, căci voiau să îl omoare. (Cf. F. A. XXI, 31-36). Vom vedea alte câteva exemple privind enigmele şi contradicţiile din viziunile lui Shaoul-Saul-Paul-Pavel:

« Şi Domnul a zis lui Pavel, noaptea în vedenie: Nu te teme, vor­beşte, nu tăcea. Pentru că eu sunt cu tine şi nimeni nu va pune mâna pe tine, ca să-ţi facă rău. Căci am mult popor în cetatea aceasta. Şi a stat în Corint un an şi şase luni, învăţând între ei cuvântul lui Dumnezeu ». (Cf. F. A., XVIII, 9-10).

Corintul vremii era vestit pentru viaţa plină de voluptate, pentru celebra şcoală de curtezane, pentru moravurile libertine ale popu­laţiei, de unde expresia semnificativă viaţă corintiană. Pentru a face o comparaţie, în Grecia de atunci, Corintul era echivalentul cetăţii Capua, pentru Italia. Epistola a II-a către Corinteni (I, 19) ne informează că Biserica de acolo a fost fondată de SSPP şi cei doi colaboratori ai săi, Silas şi Timotei, lucru confirmat de Faptele Apostolilor :

« Iar când Silas şi Timotei au venit din Macedonia, Pavel era prins cu totul de cuvânt, mărturisind Iudeilor că Isus este Cristosul. Şi stând ei împotrivă şi hulind[4], el, scuturându-şi hainele, a zis către ei: Sân­gele vostru asupra capului vostru! Eu sunt curat. De acum înainte mă voi duce la neamuri ». (Cf. F. A., XVIII, 5-6).

Cât despre « multul popor din cetatea Corintului », Isus a fost exce­siv de optimist întrucât, fără intervenţia pro-consulului Gallion, fratele lui Seneca şi prietenul Cezarului, SSPP şi echipa şi-ar fi putut încheia misiunea chiar acolo… (Cf. F. A., XVIII, 12-18). De altfel, îmbarcarea rapidă, către Siria, pare să arate că Biserica din Corint nu era dintre cele mai importante. Recapitulăm:

Shaoul-Saul-Paul-Pavel a eşuat total în privinţa Iudeilor. El nu a reuşit decât convertirea prozelitului Titus Iustus şi a mai-marelui sinagogii, Crispus cu familia lui (Cf. F. A., XVIII, 7-8), care ceva mai încolo (XVIII, 17) se cheamă Sostene.

La XVIII, 8, Faptele Apostolilor spun că mulţi dintre Corin­teni, auzind, credeau şi se botezau. Chiar aşa. Se botezau! Vom vedea imediat.

Corintul era un oraş locuit aproape exclusiv de Greci şi Romani. Cine cunoaşte climatul de atunci, din Corint, oraş a cărei regulă de viaţă era bucuria de a trăi în plină iubire, știe că în cetate trăiau mii de fidele ale Afroditei, gravitând în jurul templului acesteia cu sfintele lor tentaţii, renu­mite nu numai pentru frumuseţea lor ci şi pentru ştiinţa mângâierilor. Ipoteza unui succes sesepepist de masă este pură plezanterie. Pe de altă parte, SSPP ţinea conferinţe, nu boteza, lucru pe care a ţinut să îl sublinieze:

« Căci Cristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc…». (Cf. I Corinteni, I, 17).

Aceasta este o dovadă în plus că apostolul Pavel nu era suficient de tovarăş cu apostolii mai vechi, că nu primise puterea apostolică refuzată de Simon-Petre lui Simon Magicianul, alias Shaoul, alias Saul, alias Paul, alias Pavel.

Acest scrupul, ezitarea lui Paul-Pavel aruncă o îndoială asupra reali­tăţii însăşi a misiunii pe care Isus i-ar fi încredinţat-o[5]. Odată înviat cu adevărat, în carne, corp glorios, în trei dimensiuni, de ce Isus, ce poate mânca şi bea, ca toţi cei în viaţă, nu i-ar fi putut trans­mite el însuşi, lui SSPP, prin gesturile şi cuvintele de cuviinţă, acel Sfânt Duh indispensabil fondării oricărei biserici? Sfântul apostol Pavel nu a pri­mit niciodată Sfântul Duh, în forma sacramentală cuve­nită epocii apos­tolice, nu a beneficiat niciodată de banalul acord concretizat prin joncţiunea şi punerea mâinilor, gest sacru cunoscut de societăţile secrete ale vremii, a căror activitate, în esenţă, se reducea la cunoaşterea, conservarea, potenţarea miste­­­relor, cum spune un ilustru filosof din secolul XX, vorbind de topografia acestora.

« Şi cunoscând harul ce mi-a fost dat mie, Iacob şi Chefa şi Ioan, cei socotiţi a fi stâlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba dreapta spre unire cu ei, pentru ca noi să binevestim nea­murilor, iar ei la cei tăiaţi împrejur ». (Cf. Ep. către Galateni, II, 9).

Iată un lucru căruia nimeni nu i-a acordat atenţie. Niciun episcop din lume nu poate pretinde filiaţia apostolică până la sfântul apostol Pavel[6]. Aşa stând lucrurile, ştiind că apostolul Simon-Petre nu a fost niciodată la Roma, misterul fondării apostolice a acestei epis­copii trebuie dezlegat într-o zi. Capitolul următor va fi un prim pas în această direcţie.

La începutul acestui capitol am subliniat absenţa oricăror prin­cipii în deciziile lui Shaoul-Saul-Paul-Pavel și în avalanșa viziu­nilor sale. Uneori el trece dincolo de mesajele primite, alteori se ambalează la maxim pe baza unui simplu vis. De exemplu:

«… Şi iată era acolo (la Lystre, în Licaonia), un ucenic cu nume­le Timotei, fiul unei iudeene devenită credincioasă, şi al unui tată elin. Pavel a voit ca acesta să vină împreună cu el şi, luându-l, l-a tăiat împrejur, din pricina Iudeilor care erau în acele locuri; căci toţi ştiau că tatăl lui era elin. (…) Şi ei au străbătut Frigia şi ţinuturile Galatiei, opriţi fiind de Duhul Sfânt ca să propovăduiască cuvântul în Asia. Venind la hotarele Misiei, încercau să meargă în Bitinia, dar Duhul lui Isus nu i-a lăsat. Şi trecând dincolo de Misia, au coborît la Troa ». (Cf. F. A. XVI, 1-8).

De data asta, sfântul apostol-neapostol Pavel este prins cu mâţa în traistă: el nu avea nici un drept să efectueze această operaţie ritu­ală care, în mod normal, este realizată de trei mohelim (operatori), în pre­zenţa unui shamoch (notar) şi a altor cel puţin şase martori majori, de parte bărbătească. Această tăiere clandestină împrejur este un sacrilegiu în plus la activul apostolului Pavel.

Prima observaţie : ba Sfântul Duh, ba Duhul lui Isus comunică cu SSPP. După aceste acrobaţii cu Sfântul Duh, a susţine existenţa unui dumne­zeu unic pare o îndrăzneală ce poartă numele de tupeu. De altfel, subliniem: Dumnezeu Tatăl ignoră cu desăvârşire pe SSPP şi se ocupă mai curând de Iudei.

A doua observaţie : Cum știe SSPP dacă are de-a face cu Sfântul Duh, sau cu Duhul lui Isus? Sub ce formă se manifestă Sfântul Duh?

A treia observaţie : după înviere, Isus ar fi apărut în carne şi oase, pe trei dimensiuni, a mâncat, a băut, a traversat zidurile, preci­zându-ni-se că nu e vorba de un spirit, «… că duhul n-are carne, nici oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am ». (Luca, XXIV, 39).

S-ar părea că, un sfert de secol după înviere, Isus a pierdut extraordinarele lui privilegii, mulţumindu-se să rămână simplu spirit, ca toţi morţii. Dacă nu, atunci, în epoca redactării Faptelor Apostolilor, învierea în carne şi oase nu mai este nici măcar imagi­nată. Continuăm lectura Faptelor Apostolilor:

« Şi noaptea, i s-a arătat lui Pavel o vedenie. Un bărbat macedonean sta rugându-l şi zicând: Treci în Macedonia şi ne ajută. Când a văzut el această vedenie, am căutat să plecăm îndată în Macedonia, înţelegând că Dumnezeu ne cheamă să le vestim Evanghelia ». (Cf. F. A., XVI, 9-10).

Cine ar poate nega că sfântul apostol Paul-Pavel este de fapt un nevrotic: asta înseamnă colindarea Imperiului roman, pe baza vise­lor şi viziunilor, fără metodă, fără un plan bine gândit. Ajun­gem la misterioasa boală, de care am vorbit: fenome­nele onirice continuă să se manifeste, scrânteala iraţională continuă şi ea:

« Iar noaptea următoare, arătându-i-se, Domnul i-a zis: îndrăz­neşte, Pavele! Precum ai mărturisit cele despre Mine la Ieru­salim, aşa trebuie să mărturiseşti şi la Roma…». (Cf. F. A., XXIII, 11).

Încrederea lui absolută devine o realitate halucinantă, la care oamenii fac ochii mari. Pe mare, în timpul călătoriei către Roma, nava este prinsă într-o furtună, cu care ocazie SSPP linişteşte şi încurajează toată lumea de pe corabie:

« Căci mi-a apărut noaptea asta un înger al Dumnezeului, al Căruia eu sunt şi Căruia mă închin, zicând: Nu te teme Pavele. Tu trebuie să stai înaintea Cezarului; şi iată, Dumnezeu ţi i-a dăruit pe toţi cei ce sunt în corabie cu tine…». (Cf. F. A., XXVII, 23-24).

Era o şansă din două ca visul să coincidă cu realitatea, vor spune scepticii. În ce ne priveşte, ne mulţumim să spunem că orice nevropat este un bun medium. De altfel, se ştie că o scrânteală psihică este adesea compensată printr-o facultate supranaturală. SSPP, iniţiatul în magia nabateană, care ne este ascuns sub pseudo­nimul Simon Magici­anul, a avut dublul dar al clarviziunii şi al claraudiţiei. Totuşi, de aici până la a jongla cu Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Sfântul Duh e o fugă bună de căţea. Dacă lucru­rile ar merge aşa, somnambulii extralucizi ar putea fi consideraţi iniţiaţi de unii şi de alţii, cum vedem în unele ziare şi reviste. Am pronunţat expresia scrânteală psihică. Se cuvine s-o expli­căm.

Îl vom relua pe Flavius Iosif de la episodul fazelor succesive ce au precedat moartea lui Irod-cel-Mare, în anul 6, era veche:

« El suferea de o febră lentă, ce nu se manifesta prin ardere la contactul cu mâna ci în interiorul ţesuturilor, pe care le distrugea. De asemenea, era cuprins de dorinţa violentă de a se hrăni şi îi era impo­sibil să nu o satisfacă. Adăugaţi ulceraţia intestinelor, mai ales a colo­nului, care îi cauza suferinţe groaznice. La picioare avea o inflamaţie umedă, cu băşici transparente, la fel în jurul abdome­nului, apoi can­grenă în părţile genitale, din care ieşeau viermi. Statul în picioare îi îngreuna respiraţia, agravată de ritmul ei și de mirosul gurii. În sfârşit, era copleşit de convulsii spasmodice, de o vio­lenţă insuportabilă ». (Cf. Flavius Iosif, Antichităţi iudaice, XVII, _VI, trad. Théodore Reinach, versiunea greacă).

Incontestabil, aceste simptome denotă un sifilis, fiind ultimele manifestări ale stadiului terţiar. La vremea respectivă, în Orientul Apropiat se întâlnea sifilisul mutilant, devenit sifilis nervos în Europa zilelor noastre, deşi forma mutilantă n-a dispărut cu totul. De altfel, inclusiv astăzi, această formă de sifilis îmbracă forme mutilante, mai ales în Orientul Șijlociu (India, Pakistan, etc.).

Prin bunica sa Mariamne, şi fiica acesteia, Cypros a II-a, mama lui şi a fratelui său Costobar, SSPP este nepotul direct al lui Irod-cel-Mare. Trista calitate de sifilitic ereditar a fost moşte­nită prin intermediul mamei sale. Moştenirea asta însemna un climat psihic predispus la halucinaţii, distrofie oculară (se spune că suferea de strabism) şi osoasă, care îi afecta mai ales membrele inferi­oare şi dădea osului tibia forma unei lame de sabie. Am văzut deja că picioarele-i erau curbate, parcă împarantezate.

Această ereditate sifilitică nu explică totul. Este sigur că în regi­unea cunoscută, mai ales în epoca respectivă, un războinic cum a fost SSPP, în tinereţe, era expus la aventuri, excese sexuale, violuri, căci viaţa soldatului de meserie cuprindea inconve­nientele ulteri­oare, prin care plătea gloria, plăcerile războ­iului, cuce­ririle. În viaţa prea-sfântului apostol Pavel a existat şi un sifilis dobândit, nu numai unul ereditar. Cele două forme de sifilis nu se contrazic între ele. Ereditatea sifilitică implică o anumită imunitate, care dispare însă cu timpul. Se cunosc cazuri de sifilitici ereditari notorii care au dobândit în plină maturitate o formă sau alta, foarte severă a unui sifilis diferit de cel cu care veniseră pe lume. (Cf. Dr. Henri Fournier). Acesta trebuie să fi fost cazul prea-creştinului apostol Paul-Pavel[7].

În stadiul lui secundar, acest sifilis produce o splenomegalie mode­rată întrucâtva de hipertrofia splinei. Bolnavul suferă de lezi­uni cutanate şi ale mucoaselor, cea mai curentă fiind rozeola, tulbu­rări ale metabolismului epidermei, inclusiv calviţia apărută în plină tinereţe. Ajuns în stadiul terţiar, sifilisul produce nodozităţi dure nedureroase, ulceraţii profunde ale pielii şi mucoaselor, mai ales ale gurii (pete albe), bolnavul devenind respingător. SSPP mărturiseşte că a fost victima unei boli ce inspira dezgustul:

« Știţi că din cauza unei slăbiciuni a trupului am binevestit vouă mai întâi. Şi voi n-aţi dispreţuit încercarea mea, din tru­pul meu, nici nu v-aţi scârbit, ci m-aţi primit ca pe un înger al lui Dum­nezeu, ca pe Cristos Isus ». (Cf. Epistola către Galateni, IV, 13-14).

În lumea antică, mai ales în Orientul-Mijlociu (inclusiv astăzi, în anumite regiuni indiene), bolnavii de sifilis sunt consideraţi îndum­ne­zeiţi, un fel de subiecţi ai zeilor. Se ştie că, în fazele lui ultime, sifilisul produce unele manifestări foarte bizare. La zece, douăzeci, uneori chiar treizeci de ani, după faza primară, apare fie tabesul sau ataxia locomotoare (nu a fost cazul lui SSPP), fie tulburări psihice legate de o anumită formă de paralizie generală[8]. Aceasta poate consta într-o atingere sifilitică a meningelor şi encefalului, cu mani­festări mintale şi neurologice implicând delirul măreţiilor, bolnavul putându-se crede de-a dreptul Dumnezeu sau în relaţie strânsă cu acesta. După profe­sorul A. Molinier, acestea pot însemna haluci­naţii sau crize de exci­taţie. Acesta a fost cazul lui Shaoul-Saul-Paul-Pavel, manifestare intervenită după splenomegalia sifilisului secundar. Se ştie, această formă a bolii rămâne multă vreme ascun­să, paludismul fiind un puternic încetinitor al acestei ultime forme a afecţiunii sifilitice.

Cât despre auzitul de voci, nu trebuie să uităm că în cazul leziu­nilor sifilitice la nivelul urechii interne, bolnavul are halu­cinaţii auditive ce se adaugă celor vizuale. În acest caz, delirul măre­ţiilor devine teomanie, bolnavul considerându-se profet, reîncarnarea vreunui apostol sau chiar Dumnezeu în persoană. Este suficient ca leziunile cerebrale să fie compensate de apariţia unor facultăţi supra-normale, pentru ca bolnavul să-şi găsească admiratori ce îi devin fideli, putându-se ajunge la constituirea unei secte în jurul lui.

Aşadar, grava boală ce a preocupat mulţi exegeţi şi istorici ai creşti­nismului nu a fost malaria, nici epilepsia sfântului apostol Paul-Pavel. Având în vedere regiunea, foarte întinsa răspândire a sifilisului în epoca respectivă, modul de viaţă iniţial al lui SSPP, sifilisul este boala cea mai probabilă de care a suferit marele dar nu mai puţin contestatul apostol al creştinătăţii contestat chiar de către contem­porani, mai ales de către ceilalţi, adevărații apostoli. În plus, dacă SSPP a suferit şi de paludism, ceea ce n-ar fi de mirare, în regiunea respec­tivă, aceasta ar explica şi justifica manifestările tardive ale bolii, în stadiul ei terţiar. Am văzut că, asociat cu ereditatea sifilitică, palu­dismul conduce la întârzierea manifestării sifilisului dobândit.

Aşadar, considerăm că sifilisul a fost acel « ghimpe în carne », recunoscut de sfântul apostol creştin în a II-a sa Epistolă către Corinteni (XII, 2-9). Pentru a desemna acest ghimpe, SSPP utilizează terme­nul grec acôloph, ce nu înseamnă doar un ghimpe ci ansamblu de ghimpi, ceva în genul spinilor din pielea ariciului, după cum spune Înalt-Preasfântul Riciotti în al său Saint Paul Apôtre, care s-a ocupat mai ales de forma secundară a sifilisului, caracterizată prin sifilide de tip eruptiv generalizat.

Aşadar, după ce am descoperit că minunăţia Drumului Damas­cului a fost doar consecinţa teologică a ochilor frumoşi ai unei superbe jidovcuţe, iată-ne în situaţia de a înţelege că diversele comu­nicate şi viziuni, de care vorbeşte marele şi sfântul apostol al creştinătăţii, n-au fost decât manifestarea unei banale şi răspân­dite boli venerice. Evident, fantasticul din jurul marelui apostol creştin nu câştigă nimic din cercetarea noastră atentă şi amănunţită, care se justifică numai din perspectiva adevărului istoric[9].

NOTĂ:

În descrierile autorilor antici, sifilisul a fost identificat în mod cvasi-absolut. Vreme îndelungată de temut, această boală nu a fost adusă în Europa, de către marinarii lui Cristofor Colomb, la întoarcerea din Caraibe, fiind mai curând exportată de către aceştia. Întrucât depozitarii surselor americane nu au efectuat controlul crono­logic necesar, o vom face noi pentru ei.

1). Charles VIII începu în 1493 prima sa campanie din Italia, care s-a încheiat în 1496. Numeroşi soldaţi şi militari de toate gradele s-au întors contaminaţi, mai ales cei din regiunea Neapole, cucerită în 1495. La fel s-au petrecut lucrurile cu Campania urmă­toare, a lui Ludovic al XII-lea, între 1499 şi 1504.

2). Plecaţi de la Palos-de-Moguer (Andaluzia), la 3 august 1492, Cristofor Colomb şi cele trei echipaje însoţitoare au revenit şi debarcat la Lisabona, la 4 martie 1494. Apoi, în cursul aceluiaş an, la 25 septembrie, plecară din nou şi se întoarseră în 1496.

Cum ar fi putut oare marinarii de pe Pinta, Nina şi Santa Maria, de la Lisabona, apoi din Madrid sau Barcelona, într-o simplă întoar­cere, de şase luni, să contamineze atâta lume în Italia, unde niciunul dintre ei n-a ajuns, în aceeaşi perioadă cu campanile fran­ceze amintite. De altfel, Francezii au imputat frumoaselor italience epi­demia de sifilis, iar acestea, la rândul lor, au pretins că au fost contaminate de Francezi. Oricum au stat lucrurile, « Răul de Nea­pole », cum spun unii, sau « Răul francez », cum spun alţii, nu ne permit să vorbim de un « Rău din Caraibe ».

De altfel, în acea epo­că s-a vorbit numai de centrul sifilitic iradiant din Italia, nu din Spania sau Portugalia, care ar fi trebuit să fie primele contaminate. Cum ar fi putut cele câteva zeci sau sute de marinari, dintre care nu toţi erau atinşi de sifilis, să difu­zeze această boală într-o zonă atât de întinsă, în câteva luni? Escalele marinăreşti au limitele lor. Să nu uităm însă nici limitele virilităţii descoperitorilor Americii…

Spre Anti-Librărie

NOTE:

[1]. Barnaba are încă un nume: Iosif (F. A. IV, 36). Cei din anturajul apostolic au mai multe nume, ceea ce nu uşurează supravegherea poliţiei romane. Vom reveni asupra acestui aspect.

[2]. Am putea crede că SSPP a uitat intervenţia lui Isus de pe Drumul Damascului: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Suntem în faţa unui pasaj din Faptele Apostolilor care, ca şi Confesiunile sfântului Ciprian, contrazice auten­ticitatea episodului.

[3]. Plecând din Tir, echipa lui SSPP a ajuns la Cezareea.

[4]. Subliniem insolenţa şi aroganţa redactorilor anonimi ai Faptelor Aposto­lilor. Când creştinii ridiculizează religiile existente, încercând să le distrugă, asta se cheamă a propovădui neamurilor Cuvântul lui Dumnezeu. Când credincioşii acestor religii îşi permit o replică, asta se cheamă cuvinte blasfematoare, viol al conştiinţei, atacuri intolerabile. Această atitudine durează de aproape douăzeci de secole şi poate fi întâlnită la tot pasul, lucru care, după lectura cărţii de faţă, va fi remarcat cu mai multă uşurinţă.

[5]. Din episodul vindecării lui Saul, la Damasc, prin grija lui Anania (F. A., IX, 10-19), nu înţelegem cum a aflat acesta de apariţia lui Isus, în calea lui Saul, pentru că în comunicaţia sa mediumnică cu Anania, Isus nu îi spune nimic despre asta. Este suficientă lectura atentă a versetelor 10-19, din capitolul IX al Faptelor Apostolilor, pentru a ne convinge. În sfârşit, o incoerenţă în plus sau în minus nu schimbă mare lucru. Unde trece mia, trece şi suta!

[6]. Filiaţia apostolică este un arbore genealogic ce trebuie să ajungă finalmente la unul dintre cei doisprezece apostoli. Fiecare episcop îşi cunoaşte filiaţia proprie, întrucât Vaticanul ţine la zi, cu multă grijă, toate filiaţiile.

[7]. Nu spunem că Paul-Pavel a contractat sifilisul pe cale veneriană. La vremea respectivă, fauna microbiană era necunoscută, bolile treceau drept pedeapsa cerului, cauzele contagiunilor fiind multiple. Era suficientă utilizarea unui pahar, a tacâmului unui sifilitic, mucoasa bucală fiind extrem de sensibilă la asaltul treponemei. Pe de altă parte, sifilisul nu este o boală ruşinoasă decât pentru spiritele foarte limitate.

[8]. Termenul acesta desemnează un ansamblu de posibilităţi, de eventualităţi, bolnavul nefiind neapărat paralizat la nivelul membrelor sale.

[9]. Bineînţeles, fenomenele de premoniţie, clarviziune şi claraudiţie pot avea altă origine, putând să fie înnăscute individului. Uneori însă, intervin fenomene provo­cate prin fumigaţii cu substanţe halucinogene, ingestia unor ciuperci sau alte plante, în care caz, adesea, viziunile, premoniţiile sau audiţiile se dovedesc exacte. Continua preumblare a lui SSPP în jurul Mediteranei este însă o rătăcire, în cursul căreia apostolul a pierdut, treptat, încrederea multora dintre apropiaţii lui. Se spune că SSPP este veritabilul autor al creştinismului. Lucrul este adevă­rat pe plan doctrinal. Pe plan practic, autorul creştinismului a fost împăratul Constantin şi succesorii lui, autorii legislaţiei draconiene favorabile noii religii.