VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT  – XII

VERITABILA MOARTE A DIACONULUI ȘTEFAN

Prima datorie a istoricului este să res­tabi­­lească

adevărul, distrugând legendele.

Marcel Pagnol, Le Masque de Fer

 

 

În al său Sinopsis al Evangheliilor, reverendul Lucien Deiss arată că Faptele Apostolilor se bazează pe un document semitic, ceea ce este evident. Nu poate fi însă vorba de documentul unui Iudeu convertit la creştinism căci lipseşte asprimea deciziei, pro­prie Vechiului Testament. Nu poate fi vorba nici de un Grec ori Latin, întrucât lipseşte atât armonia grecească cât şi claritatea latină. Nu rămâne decât posibilitatea unui Arab, foarte probabil Sirian din Antiohia, creştinat nu chiar în faza incipientă a noii religii. Credu­litatea şi naivitatea dulceagă, lauda a tot ce este roman, ura contra Iudeilor[1], totul arată genul de om întâl­nit frecvent în primele cinci sau şase secole creştine.

De altfel, enunţul că Legea din Sinai nu a fost dată lui Moise de către Dumnezeu în persoană ci de unul sau mai mulţi îngeri, din secre­tariatul dumnezeiesc (Cf. F. A., VII, 30, 36, 38, 53), nu poate veni decât din Epistola către Galateni (III, 19), a lui SSPP. Afirmaţia că Legea din Sinai ar fi fost promulgată de îngeri, este plasată de Faptele Apostolilor în chiar gura diaconului Ştefan, în momentul lapidării lui de către Iudeii exasperaţi de această blas­femie şi de altele.

SSPP, viitorul apostol creştin încă nu s-a con­vertit la creştinism, ba chiar, se pare că ar fi păzit hainele celor ocupaţi cu lapidarea lui Ştefan. (Cf. F. A. VII, 58). Bineînţeles, în momentul respectiv, viitoarea Epistolă către Galateni încă nu este scrisă, amănunt ce a scăpat scribului anonim din secolul al IV-lea, confir­mat, de altfel, chiar de presupusele cuvinte ale lui Ştefan:

« Şi cuvântul lui Dumnezeu creştea, şi se înmulţea foarte numărul ucenicilor în Ierusalim, încă şi mulţime de preoţi se supu­neau credin­ţei[2]. Iar Ştefan, plin de har şi de putere, făcea minuni şi semne mari în popor. Şi s-au ridicat unii din sinagoga ce se zicea a libertinilor şi a cire­nenilor şi a alexandrinilor şi a celor din Cilicia şi din Asia, sfă­dindu-se cu Ştefan. Şi nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi a Duhului cu care acesta vorbea.

Atunci au pus pe nişte bărbaţi să zică: L-am auzit spunând cuvinte de hulă împotriva lui Moise şi a lui Dum­nezeu. Şi au întărâtat poporul şi pe bătrâni şi pe cărturari şi, năvălind asupră-i, l-au răpit şi l-au dus în Sinedriu. Şi au pus martori mincinoşi, care ziceau: Acest om nu încetează a vorbi cuvinte de hulă împotriva acestui loc sfânt şi a Legii; că l-au auzit zicând că acest Isus Nazari­neanul va strica locul acesta şi va schimba datinile pe care ni le-a lăsat nouă Moise. Şi aţintindu-şi ochii asupra lui, toţi cei ce şedeau în Sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger. Şi a zis arhiereul: Adevărate sunt acestea? Iar el a zis: Bărbaţi, fraţi şi părinţi, ascultaţi! ». (Cf. F. A. de la VI, 7 la VII, 2).

Urmează interminabilul discurs al aşa numitului Ştefan, care începe cu Avraam, plecat din Mesopotamia, apoi enumeră eveni­mentele prin­cipale ale istoriei ramurii avraamice, până la venirea lui Isus, adică de la capitolul VII, versetul 3, până la versetul 53 al aceluiaş capitol. În cele mai vechi manuscrise greceşti, asta face cam 127 de rânduri, cu o medie de nouă cuvinte pe fiecare dintre ele – aşadar un total de apro­ximativ 1200 de cuvinte. Parcă recitim pe Flavius Iosif!

Cine poate să creadă că s-a găsit un scrib, iudeu sau creştin, cunos­cător deja al stenografiei, pentru a înregistra un astfel de discurs? Apoi, cum se face că redactorul Faptelor Apostolilor cunoaşte deja tradiţia gnostică a Îngerilor ce au dictat Legea din Sinai, de vreme ce gnoza încă nu exista pe atunci?

Genul acesta de nereguli şi incoerenţe traversează întreg docu­mentul Actus Apostolorum. Cum se face că redactorul Faptelor Apostolilor cunoaşte deja textul scrisorii confidenţiale a tribu­nului cohor­telor, Claudius Lysias, către procuratorul Antonius Felix, când i-l trimite pe SSPP cu o escortă cvasi-regală? (F. A., XXII, 26-30).

Cum se face că Sanhedrinul bate apostolii cu vergile[3] (F. A., V, 40), câtă vreme legea iudaică nu cunoaşte decât bătaia cu biciul de piele, ce nu putea depăşi, sub niciun fel de pretext, 39 de lovituri de bici, pentru pedeapsa maximă de 40? (Cf. Talmud, 5 Maccoth şi Siffré Deutéronom, 286, 125 a). Răspunsul e simplu: la vremea redac­tării Faptelor Apostolilor, Statul iudaic nu mai există, poporul iudeu a fost dispersat în întreg Imperiul roman, cu interdicţia de a se apropia de fostul Ierusalim. În aceste condiţii, redactorii Faptelor Apostolilor văzând lictorii romani cu vergile pe umeri, n-au căutat mai departe.

În Faptele Apostolilor, ceva mai înainte, cap. V, versetul 43, ve­dem pe fariseul Gamaliel, doctor al legii, Daïon di Baba, cu juris­dicţie pe toată Iudeea, inclusiv Diaspora, cu putere de extrădare păstrată sub Romani, câtă vreme poporul iudeu a fost recunoscut de Roma. Cum se face că acest Gamaliel (mort în anul 52), rabban al iudeilor, având la dispoziţie arhivele istorice ale poporului iudeu, păstrate la Templu, fixează revolta lui Theudas, nu în anul 46, chiar sub pontificatul său, când ea a avut loc, ci înaintea celei a lui Iuda din Galileea, care avusese loc cu patruzeci de ani mai înainte, în anul 6 al erei noastre, pe când el era simplu rabbi sau rabin ? Pare incre­dibil : aceasta este eroarea comisă de redac­torii Faptelor Apos­to­lilor, în capitolul V, versetul 36.

Reamintim ceremonialul judiciar al lapidării. Recitindu-l, constatăm că cel condamnat trebuie întâi culcat pe spate, îna­intea aruncării primei pietre, una foarte mare, ce trebuia să fie mor­tală, în principiu. Cum se face că redactorul Faptelor Apos­tolilor scrie cu seninătate : « Şi îl băteau cu pietre pe Ştefan, care se ruga şi zicea: Doamne, Isuse, primeşte duhul meu! Şi îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta. Şi zicând acestea, a murit ». (Cf. F. A. VII, 59-60). Fără să fie bătaie ca la fasole, lapidarea judiciară nu lăsa celui lapidat libertatea de a se ridica sau de îngenunchea, lucru de care redactorii Faptelor Apostolilor n-au avut nicio idee.

Avem dovada imaginaţiei fără frâu a redactorilor acestui text neo-testamentar, fără nicio plauzabilitate istorică, punând într-o lumi­nă deplorabilă întreaga compoziţie numită Faptele Apostolilor. Suspiciunea noastră fiind îndreptăţită, avem dreptul şi datoria istoricului, aceea de a căuta ce se ascunde în spatele legendei intere­sate. Ce s-a petrecut cu adevărat? Care este adevărul ?

Numele latin Stephanus, grecescul Stephanos, înseamnă înco­ronat. Potrivit Legendei aurite[4], Ştefan a fost condamnat la moar­te de către Sanhedrin, la 26 decembrie anul 35, apoi lapidat în afara Ierusalimului. (F. A., VII, 58). În mod miraculos, corpul lui ar fi fost redescoperit în 415, conservat şi transportat la Constantinopol, tot în mod miraculos, pe vremea împăratului Teodosie al II-ea.

Cine a fost acest Ştefan? Să fii fost un iudeu? Poate elenist, adică iudeu de cultură greacă, unul dintre dezrădăcinaţii pentru care Vechiul Testament fusese tradus în această limbă? Răspunsul nu e uşor. După dinastia asmoneană a Macabeilor[5], mai ales după Jason (Iosua), fratele lui Onias, Iudeii se elenizaseră în aşa hal încât, pe stadioane, tinerii apăreau în pielea goală, după moda grecească, ba încă cu false prepuţuri[6]. Iudeii mai acătării aveau două nume, unul de la tăierea împrejur, tipic iudaic, celălalt gre­cesc, obicei ce se prelungise şi sub idumeeni. Saül era numuit Shaoul în arameană, iar în greceşte Saulos şi chiar Paulos, mai târziu. Macabeul numit Iosua îşi mai zicea şi Jason, pe greceşte, Eleazar îşi spunea Alexandros, alias Andros, de unde Andrei, Jacob devenea Iacobos, Sula devenea Prefectura, etc.

Pentru latinul Stephanus, sau grecescul Spephanos, care am văzut că  înseamnă încoronat, nimic nu corespunde în ebraică, limbă în care încoronat se zice kether, ketheriel, după numele Îngerului Coroanei Divine. Niciun prenume iudaic nu se apropie de acest cuvânt. La prima vedere, foarte aproximativ, la XLVI, 17 Facerea vorbeşte de Malchiel, nume ce apare şi în Numerii, XXVI, 45, însemnând stabilit de Dumnezeu. De asemenea, întâlnim Malchisua, fiul lui Saul, regele citat în I Cronici, XIV, 49. Toate acestea derivă din Malek, ce înseamnă rege, în ebraică, iar prin analogie încoronatul.

Ştefan este citat prima dată pe lista «diaconilor, cărora aposto­lii le transmit anumite puteri, pentru a le fi mai uşor în multiplele lor activităţi: «…Şi au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de duh sfânt, şi pe Filip şi pe Prohor, şi pe Nicanor şi pe Timon, şi pe Parmena, şi pe Nicolae, prozelit din Antiohia ». (F. A. VI, 5). Toţi aceştia au nume greceşti, dar asta nu înseamnă nimic, din moment ce se precizează că numai Nicolae este prozelit. Ceilalţi sunt cu toţii Iudei, alegere justificată de prudenţa apostolilor, care aparţin cu toţii curentului zelot, deci sunt naţionalişti înflăcăraţi.

Mai întâi, ca primul citat, Ştefan este deja mai aparte printre ceilalţi. Printre cei şapte, Ştefan era probabil supraveghetorul lor, așa cum apostolul Simon-Petre supraveghează pe cei doisprezece. În plus, el a primit deja Sfântul Duh, care nu va mai trebui conferit decât celorlalţi şase, după cum ne asigură versetul următor celui citat, (VI, 6). Un suprave­ghetor înseamnă însă episcop[7], ceea ce ar fi devenit, probabil, Ştefan de care ne ocupăm.

Ajunşi aici, vom face o observaţie prealabilă la cele ce vor urma. Unul şi acelaşi personaj poate intra în istorie sub nume şi activităţi diferite. Totul depinde de cronicar, de orientarea ideologică a acestuia, de scopul urmărit de el. Iată un exemplu:

a). « La 26 octombrie 1440 a murit Gilles de Rais, mareşal al Franţei, mare ofiţer al Coroanei, vechi tovarăş de război al Ioanei d’Arc, şef al nobilimii din Bretania. A fost înmormântat la mânăstirea Carmelitelor din Nantes ».

b). « La 26 octombrie 1440, orele nouă dimineaţa, în păşunea de lângă Besse, din vecinătatea oraşului Nantes, în sus de podurile de pe Moara, au fost arşi de vii, apoi spânzuraţi, trei vrăjitori, asasini sadici ai câtorva sute de copii. Numele lor: Henriet, Poitou şi Barbe Bleue ».

Evident, acesta de pe urmă a fost acelaşi personaj, Gilles de Rais. În vreme însă ce servitorii şi complicii acestuia au fost arşi de vii pentru că fuseseră nişte nimeni oarecare, el a fost mai întâi spânzurat, după care corpul i-a fost pârjolit un picuţ la un focşor, dedesubtul spânzurătorii: « Înainte ca trupul să crape, sub acţiunea focului, el a fost retras, depus într-o sfântă raclă, dus la biserica din Nantes, pe care condamnatul o fixase dinainte ». Tratamentul diferit al responsabilului atrocităţilor respective se datora condiţiei lui de nobil.

Cum se va descurca cronicarul peste o mie de ani, citind cele două texte, fără legătură aparentă între ele?

La fel stau lucrurile cu lapidarea diaconului Ştefan. Vom vedea imediat. Mai întâi, cităm textul cuvenit, din Războaiele Iudeii, de Flavius Iosif, versi­unea manuscrisului slavon:

« O nenorocire veni după alta. Pe drumul către Beth-Horon, tâlha­rii i-au făcut necazuri lui Ştefan, iar Cumanus trimise în satele din jur şi puse sătenii în lanţuri: „De ce nu i-aţi urmărit pe tâlhari, de ce nu i-aţi arestat”? În timpul ăsta, un soldat găsi o carte cu Legea sfântă, pe care o călcă în picioare şi o aruncă pe foc. Iudeii însă şi-au închipuit că toată ţara e în flăcări, fiind la fel de înlănţuiţi de pietatea lor ca şi de lanţurile ce-i ţineau locului.

Apoi, toţi s-au pornit să strige într-un glas: ori murim cu toţii, ori soldatul trebuie să moară. Uniţi în jurul aceleiaşi proclamaţii, ei îl implorară pe guvernator să nu lase nepedesit aşa păcat faţă de Dumnezeu şi de Lege. Văzând că nu-i poate calma fără să le dea satisfacţie, guvernatorul condamnă soldatul la moarte. Considerându-se răzbunaţii, Iudeii s-au dus la ale lor ». (Cf. Flavius Iosif, Războaiele Iudeii, manuscrisul slavon, II, 5, tradus de Pierre Pascal, profesor la Sorbona, Ed. Du Rocher, Monaco, 1964).

Să citim acum acelaşi pasaj, aşa cum figurează el în manuscrisul grecesc :

« Abia trecu necazul că îndată veni altul: Un servitor al împăra­tului, pe nume Ştefan, care transporta mobilier foarte preţios, a fost jefuit lângă Beth-Horon. Iar Cumanus, pentru a găsi tâlharii, a trimis de a făcut prizonieri locuitorii din satele apropiate. Unul dintre soldaţii acestei expediţii, găsind în unul din satele acestea o carte în care erau scrise sfintele noastre legi, a sfâşiat-o şi a ars-o. Iudeii din partea locului s-au simţit de parcă întreaga ţară ar fi luat foc.

Ei s-au adunat, la un moment dat, şi împinşi de zelul lor religios au dat fuga la Cezareea, să-l găsească pe Cumanus, pentru a-l ruga să nu lase nepe­depsită o astfel de ofensă adusă lui Dumnezeu. Gândind că îi va fi imposibil să calmeze poporul fără să-i dea satisfacţie, l-a arestat pe soldat şi l-a executat de moarte, în prezenţa lor. În acest fel, vacarmul se calmă ». (Cf. Flavius Iosif, Războaiele Iudeii, II, XX ms. grec, trad. d’Arnault d’Andilly, ed. Lidis, Paris, 1968).

Harta Palestinei la începutul erei noastre

 

Iată câteva contradicţii:

a). Procuratorul Cumanus i-a arestat şi pus în lanţuri pe sătenii din împrejurimi pentru că nu l-au ajutat pe Ştefan, care fusese atacat de tâlhari, poate ucis. I-a tratat astfel pentru complicitate?

b). Când întreaga populaţie a unui sat era arestată şi pusă în lanţuri, urma imediat deportarea. Aşa s-au petrecut lucrurile la Giscala, patria falşilor părinţi iudei ai lui SSPP. În acest caz, a fost vorba de compli­citatea locuitorilor Giscalei cu rebelii zeloţi. Pe de altă parte, când Flavius Iosif vorbeşte de tâlhari, el se referă la zeloţi. Aşa stand lucru­rile, dacă sătenii au refuzat să intervină şi poate chiar i-au ajutat pe tâlhari, nu mai era vorba de criminali de drept comun ci pur şi simplu de o bandă de zeloţi.

c). Totuşi, la VII, 58 şi VIII, 1, Faptele Apostolilor arată că SSPP a luat parte la uciderea lui Ştefan. Antichităţile Iudaice ni-l prezintă însă pe SSPP în rolul său de mare mahăr, poliţai şi securist, trăind din tâlhării: « Costobar şi Saul adunară o mulţime de oameni perverşi; ei erau de rasă regală şi foarte bine văzuţi din cauza înrudirii cu regele Agrippa, dar violenţi, totdeauna gata a răpi bunurile celor mai slabi ». (Cf. Flavius Iosif, Antichităţi Iudaice, XX, 214, ms. grec, trad. Salomon Reinach, ed. Ernest Leroux, Paris, 1929).

Acest Saul este deci exact SSPP-ul din Faptele Apostolilor, cel care « a fost crescut împreună cu Irod Tetrarhul » (XIII, 1) şi despre care am dat lămuririle necesare. Chiar el este cel ce l-a ucis pe Ştefan, el prin oamenii lui, nu prin zeloţi. Asta s-a petrecut pe drumul ce duce de la Ierusalaim la Lydda, mai precis la Beth-Horon, cam la 20 de kilometri de Ierusalim.

Această cetate era formată din două grupuri urbane diferite: Beth-Horun de Sus, şi Beth-Horun de Jos, ambele pe vechea frontieră din­tre regatele lui Iuda şi al lui Israel, construite de Scheera, fata lui Beria, fiul lui Efraim, pe vremea celor 12 triburi (I Cronici, VII, 24). Distrusă în cursul războaielor, cetatea Beth-Horon de Jos a fost reconstruită de Solomon (I Regi, IX, 17). Cetate filistină mai înainte, Beth-Horon era o aşezare pur păgână. Ruinele de azi sunt în Iordania, la câţiva kilometri est de Emaus.

Aşadar, cam la 20 de kilometri de Ierusalim, pe drumul ce duce către Beth-Horon, Ştefan a fost pus în încurcătură de către tâlharii comandaţi de SSPP, prinţ irodian de sânge regal, tâlhar de drumul mare, ca unul dintre pretendenţii la tron, din Evul-Mediu. Bieţii Iudei din Ierusalim şi Sanhedrinul n-au avut în clin, nici pe mânecă, cu moartea lui Ştefan. În secolul al IV-lea, când probabilul scrib sirian redactează Faptele Apostolilor, mai ales acest episod, Impe­riul roman e creştinat, împăraţii lui nu ştiu de glumă, iar după înfrângerea defini­tivă a lui Simeon-bar-Kohba (135), Iudeii sunt dispersaţi şi li se poate pune în cârcă orice crimă imaginabilă. Între SSPP-ul arabo-nabatean şi Iudei, scribii arabo-sirieni nu ezită nicio clipă, astfel că animozitatea milenară continuă.

Acest sfânt Ştefan, era oare cu adevărat slujbaşul împăratului Claudiu? În caz afirmativ, punem alte câteva întrebări, delicate:

1). Dacă Ştefan a fost slujbaş al împăratului, atunci el nu putea fi decât un libert, adică un sclav eliberat. În acest caz, el trebuie să fii avut cel puţin două nume: aşa numitul praenomen, adică prenumele lui distinctiv; apoi nomenul sau numele de familie şi, eventual, cognomen-ul, sau numele ce leagă individul la o colectivitate. La numele lor perso­nal, adică la praenomen, liberţii adăugau numele stăpânului ce i-a eliberat. Apoi, dacă aveau cumva onoarea să devină cetăţeni romani (civis romanus), ei adăugau praenomenul împăratului din momentul respectiv, ajungând astfel la ceea ce se numea tria nomina romains.

În acest fel, Pallas, libertul celebru, unul dintre amanţii Agrip­pinei, se numea Claudii Libertus Pallas. În mod identic, Narcis se numea Claudii Libertus Narcissus. În cazul cetăţeniei romane se prelua chiar numele împăratului în funcţiune. De exemplu, tribunul Lysias se numea Claudius Lysias.

În ce priveşte pe Stephanus (nu Stephanos, dacă el este sluga sau servitorul împăratului) nu ştim nimic despre celelalte nume ale sale. Cu privire la împăratul Claudiu, este oare plauzibil ca acesta să trimită unul dintre slujbaşii săi imperiali, pentru a-i aduce mobila dorită, în vreme ce, pentru atâta lucru, un simplu ordin către guvernatorul provinciei Siria, transmis prin procuratorul Iudeii, subordonatul său direct, apoi un ordin al acestuia către un ofiţer oarecare, ar fi permis expedierea sigură, rapidă şi fără probleme a mobilierului respectiv?

2). Care erau acele mobile atât de rare şi valoroase încât numai Iudeea le putea procura împăratului? Evident, la Roma se găsea orice mobilă. Nu are rost să ne pierdem în presupuneri. De altfel, termenul folosit de Flavius Iosif înseamnă nu numai mobilă ci şi vase preţioase!

3). De ce oare manuscrisul slavon nu pomeneşte nimic despre toate acestea?

Răspunsul este destul de simplu. Manuscrisele lui Flavius Iosif, de care dispunem noi, sunt toate din Evul Mediu, niciunul de mai înainte. Scribii care le-au recopiat îşi exercitau funcţia de cenzori-politruci, foarte departe unul de celălalt, interpolările şi extrapo­lările erau dificile întrucât ei nu vorbeau totdeauna aceeaşi limbă, de obicei nu se cunoşteau, adesea copiau, transcriau, corectau în epoci diferite, fără să cunoască falsurile anterioare, ale predece­sorilor mai îndepărtaţi, astfel încât sincronizarea perfectă a aranja­mentelor era aproape imposi­bilă. Toate acestea îi dau de gol, cum am văzut cu interpolările din textul lui Suetoniu. Dacă am avea şansa să găsim un original de-al lui Flavius Iosif, surprizele n-ar întârzia să apară. Totuşi, concluzia acestor lucruri este destul de simplă.

Shaoul-Saul-Paul-Pavel şi fratele său Costobar, prinţi de sânge regal, sunt nu numai tâlhari de drumul mare, din când în când, ci şi la ordinul lui Irod-Agrippa I-ul, SSPP-ul fiind comandantul unui fel de poliţie secretă, un securist, cum se zice astăzi. Asta era de fapt şi cât se poate de oficial, pe atunci, viitorul sfânt și exemplar apostol creştin, Paul-Pavel. Toate acestea reies din lectura atentă a Faptelor Apostolilor, după cum am văzut. Secretă sau nesecretă, treaba principală a oricărei poliţii, mai ales una politică, este să ştie tot ce se petrece, tot ce se pune la cale, de către cine şi în ce scop.

Nimic de mirare că SSPP a aflat că un anumit Ştefan, om de încredere şi subordonat oficial al lui Simon-Petre şi al celorlalţi zeloţi din jurul răstignitului Isus, are o misiune în zona Beth-Horon, către Lydda. Ca poliţai şi securist, cum se spune azi, SSPP ştie că Ştefan este un agitator bun de gură şi se aranjează astfel încât, funcţie de împrejurări, ori să îi iasă în cale, ori să îl prindă din urmă.

Ştefan este în zona respectivă, are escorta lui şi a avut timp să răscolească locuitorii din două sau trei sate de pe lângă Beth-Horon. Desigur, lucru elementar pentru orice poliţai, din toate timpurile, el ştie că Ştefan aţâţă oamenii fie direct, prin minunăţiile anunţate, procedeele magice pe care le învârte el însuşi, sau indirect, prin oamenii de care dispune, eventual pe ambele căi. Intuind că s-ar putea trezi în faţa unei mici revolte ţărăneşti, SSPP îl pune la curent pe procuratorul Cumanus, iar acesta trimite câteva cohorte romane pentru reprimarea unei tentative de rebeliune zelotă.

Destul de repede, Ştefan este prins de Romani, în care caz ori i s-a tăiat capul pe loc, după obiceiul roman, ori a fost trimis la Ierusalim, pentru a fi răstignit, ca orice alt militant zelot căzut prizonier. Pe de altă parte, această execuţie nu a avur loc în anii 33 sau 36, cum pretind, în mod fals, scribii anonimi ai Faptelor Apostolilor, care situează moartea lui Ştefan imediat după răstig­nirea lui Isus[8].

Fapt este că Ventidius Cumanus a fost numit procurator la sfârşitul anului 47, după Tiberius Alexander şi rămâne în Palestina până în anul 51, când a fost înlocuit de Antonius Felix. Moartea lui Ştefan nu a putut avea loc decât, cel mai devreme, către sfârşitul anului 47. În acelaşi an, 47, câteva luni mai devreme, sub procuratorul Tiberius Alexander, apostolii Simon-Petre şi Iacob fuseseră răstigniţi la Ierusalim. În ce priveşte perioada ce a văzut sfârşitul tragic al fraţilor şi apostolilor lui Isus-bar-Iuda, cititorii trebuie să consulte următorul volum din această serie, care va stabili ordinea necesară înţelegerii mistereleor Golgotei[9].

Toate acestea se situează în perioada de agitaţie zelotă dintre faimosul Prim Sinod Creştin, de la Ierusalim, interval de timp în care săracii suferiră de foame, nu pe întregul pământ, cum a fost falsificat Flavius Iosif, ci numai în Palestina, din cauza neînce­tatelor revolte ale Iudeilor contra Romei: « În acel timp a fost mare foamete în Iudeea, pe timpul căreia regina Elena a cumpărat pe banii ei mari cantităţi de grâu din Egipt, distribuindu-le celor ce se aflau la nevoie ». (Cf. Flavius Iosif, Antichităţi Iudaice,  XX, 101, XXX, _XV, 3 şi XX, ₁₁ 6). Efectiv, regina Elena, din Abdiadene, se convertise la iudaism.

Istoricii sunt de acord că evenimentele acestei perioade sunt greu de datat cu precizie. De exemplu, ei nu sunt de accord cu privire la datele aflării în funcţiune a diferiţilor procuratori romani.

Bineînţeles, unii ne vor întreba care e dovada, din textul lui Flavius Iosif, că viitorul sfânt apostol Pavel, alias Paul, Saul, Shaoul, prinţ irodian şi şef al unei poliţii politice paralele, s-ar fi aflat pe drumul dintre Ierusalim şi Beth-Horon, în ziua când Stephanus-Stephanos-Ştefan a fost pus în dificultate.

Faptele Apostolilor nu ne spun (cap. VIII, versetul 1) decât că viitorul apostol Pavel a aprobat moartea lui Ştefan. Cu alte cuvinte, în această afacere, ce privea viaţa unui om, rolul lui SSPP a fost hotă­rîtor în ce priveşte decizia de a-l ucide pe Ştefan. Nu este exagerat să spunem că SSPP a decis că Ştefan trebuie să moară.

Se întâmplă că Faptele Apostolilor şi Antichităţile Iudaice ale lui Flavius Iosif sunt de acord  cu privire la acest punct, completându-se reciproc în chestiunea rolului şi importanţei lui SSPP în uciderea lui Ştefan:

« Costobar şi Saul dispuneau de mulţi războinici şi faptul că erau rude cu regele şi de sânge regal le dădea o forţă consi­derabilă. Ei erau violenţi, totdeauna gata să îi oprime pe cei slabi ». (Cf. Flavius Iosif, Antichităţi iudaice, XX, _VIII).

« Şi Saul pustia Biserica, intrând prin case şi târînd pe bărbaţi şi pe femei, îi preda la temniţă… Iar Saul suflând încă ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului, a mers la arhiereu şi a cerut de la el scrisori către sinagogile din Damasc ca, dacă va afla acolo pe vreunii, atât bărbaţi cât şi femei, că merg pe calea aceasta, să-i aducă legaţi la Ierusalim ». (Cf. Faptele Apostolilor, VIII, 3 şi IX, 1-2).

Orice om de bună credinţă recunoaşte că cele două texte vor­besc de unul şi acelaşi personaj. Pe de altă parte, Ştefan este ucis în afara Ierusalimului (Cf, F. A. VII, 58) după ce a fost pus în dificultate pe drumul de Beth-Horon, după manuscrisul slavon, şi lângă Beth-Horon, după manuscrisul grec al Antichităţilor Iudaice, ale lui Flavius Iosif. Am văzut că între Ierusalim şi Beth-Horon sunt cel mult 20 de kilometri.

În manuscrisul grec al Faptele Apostolilor, Ştefan apare sub numele de Stephanos, iar în ce-l priveşte pe Saul-Paul-Pavel ştim că a aprobat moartea lui Ştefan-Stephanos. Este limpede: suntem în faţa a două versiuni ale aceluiaş eveniment.

Iar dacă responsabilul morţii lui Ştefan, din Faptele Apostolilor, este SSPP, în ce priveşte moartea lui Stephanos, din Antichităţile Iudaice, acelaşi SSPP este şeful ucigaşilor lui Ştephanos, pe şoseaua de la Beth-Horon.

Apoi, represiunea romană de după moartea zisului Stephanos-Ştefan este dovada că, într-adevăr, acesta a fost un  agitator zelot. Cu riscul repetiţiei, reamintim că toate aceste execuţii au loc în perioada de la 44 la 63, era noastră, cele mai multe dintre ele având loc între 44 şi 47. Unul după celălalt, fraţii şi secunzii sau apostolii lui Isus, fii şi nepoţii lor sunt răstigniţi sau decapitaţi[10]. Foarte toleranta Romă, în materie religioasă, care a arătat respect iudais­mului, a dus totuşi un sângeros război de represiune şi distrugere totală, nu numai contra mişcării insurecţionale zelote, justificată de rechiziţiile, impozitele, tributul şi jaful imperial perfect organizat, ci contra întregului popor iudeu.

În plus, moartea lui Ştefan se dovedeşte cheia ce ne va permite constatări şi concluzii mai importante decât rectificările istorice care fac obiectul acestui capitol. În mod indirect, moartea lui Ştefan con­firmă cele descoperite cu privire la veritabila personalitate a lui Shaoul-Saul-Paul-Pavel.

Descoperirea luptei de la Beth-Horon aduce o dovadă în plus cu privire la incoerenţele şi chiar minciunile din trama generală a Faptelor Apostolilor. Lucrurile nu sunt chiar atât de complicate pe cât doresc cei interesaţi să ne facă să credem.

Potrivit Faptelor Apostolilor, în anul 36 al erei noastre, Saul este la Ierusalim şi asistă la lapidarea lui Ştefan. La data respectivă el ar fi fost un tânăr adolescent (adolescentem : F. A. VII, 59). De asemenea, acelaşi text spune că el este elevul lui Gamaliel (Cf. F. A. XXII, 3) şi foarte anti-creştin (VIII, 1-3). În acest caz, cum am putea admite că SSPP nu l-a cunoscut pe Isus şi mai ales că nu a asistat la răstignirea sa, din moment ce aceasta ar fi avut loc cu un singur an mai înainte, în acelaşi oraş, Ierusalim?

Potrivit Faptelor Apostolilor şi Epistolelor, SSPP nu l-ar fi văzut sau întâlnit niciodată pe Isus. Niciun text apocrif din Corpus paulinum nu vorbeşte de o astfel de întâlnire. În consecinţă, suntem în măsură să tragem concluziile următoare:

1). Moartea lui Ştefan nu a avut loc la Ierusalim, în anul 36.

2). În acelaşi an, 36, SSPP nu putea fi la Ierusalim. El avea atunci cam 13 ani şi trăia la Tiberiada sau Cezareea Maritimă, în sânul familiei sale irodiene, împreună cu Irod-Agrippa al II-lea, cu Menahem şi cu fratele său Costobar.

3). În acelaşi an, 36, după cum am văzut la punctul 1), Ştefan ar fi murit la Ierusalim, sub procuratorul Marcellus. De fapt, de asemenea am văzut, Ştefan moare unsprezece ani mai târziu, în anul 47, sub procuratorul Cumanus.

4). Totuşi, dacă în 36/37, după cum spun Faptele Apostolilor, SSPP comanda deja o formaţie ofensivă a poliţiei politice, sub ordi­nele marelui rabin Gamaliel (F. A. VIII, 3 şi IX, 1), el trebuie să fii participat, în fruntea poliţiei sale, cu un an în urmă, la lupta nocturnă de pe muntele Măslinilor şi la arestarea lui Isus. Până acum, nimeni nu a susţinut această teză.

5). Nu este posibil ca Iudeii să fii avut dreptul de a-l condamna la moarte pe Ştefan, în anul 36, din moment ce nu au avut acest drept nici pentru condamnarea lui Isus, în anul 34 sau poate 35, pentru acelaşi tip de acuzaţie: «… Iudeii însă i-au răspuns [lui Pilat]: nouă nu ne este îngăduit să omorîm pe nimeni…» (Ioan, XVIII, 31). Efectiv, acest drept (jus gladii) le fusese retras de către Romani (anul 30), pentru domeniul religios, iar în ce priveşte drep­tul comun odată cu sosirea primilor procuratori, în anul 9 era noastră[11].

Este de mirare, incredibil, chiar stpefiant, că exegezii Bisericilor oficiale n-au ajuns niciodată la aceste concluzii. Dacă au ajuns, atunci au considerat că e mai bine să păstreze tăcerea. Nu de frică, dar nu strică! Nu este exclus ca aceste constatări să-l fi condus pe papa Léon al X-lea la concluzia ce figurează ca motto în fruntea acestui volum!

Spre Anti-Librărie

Note:

[1]. Lucru explicabil, Siria fiind ţinta brigandajului zelot încă de pe vremea lui Ezechiel, părintele lui Iuda din Gamala şi bunicul lui Isus, dinspre tată.

[2]. Asta-i bună: o mulţime de cohenim se făceau creştini, fără ca marele preot şi membrii Sanhedrinului să se sinchisească! Cine poate să creadă asta?

[3]. În Biblia ortodoxă tipărită cu binecuvântarea patriarhului Teoctist (1988, București), ca şi în Biblia sau Dumnezeiasca Scriptură a Legii Vechi şi a celei Nouă (1914) la V, 40, Faptele Apostolilor vorbesc doar de bătaia acestora, fără să se spună dacă e vorba de bătaie cu biciul de piele sau cu vergile. Consultând alte ediţii ale Bibliei (Biblia Societăţii Biblice de la Geneva, Biblia de la Ieru­salim, Biblia în traducerea ecumenică (« TOB », Société Biblique Française, 1991) şi altele, toate vorbesc de bătaia cu vergile, pedeapsă după legea romană, nu după cea iudaică. Argumentul autorului este valabil : traducătorii protestanți, catolici, şi ortodocşi n-au specificat despre ce fel de bătaie a fost vorba.

[4]. Termenul latin legenda înseamnă ceva care trebuie citit. De exemplu, la liturghia cotidiană, sub formă de lecţie, se evocă viaţa sfântului sărbătorit în acea zi. Există culegeri impresionante de astfel de legende, de exemplu Martirologul atribuit eronat sfântului Jérôme, sau Acta et Sanctorum (Bolland şi succesorii, sec. XVIII). Cea mai celebră dintre culegerile de poveşti minunate este Legenda aurită (Legenda aurea), botezată astfel în secolul al XV-lea, dar scrisă către 1260, de dominicanul Jacques Vorazzo zis Voragine, sub titlul de Historiae sau Legenda Sanctorum. Amestec de fapte autentice şi poveşti fantastice, Legenda aurită a cunoscut un succes imens, numeroase ediţii ilustrate cu miniaturi artistice, fiind unul dintre primele texte imprimate. (Nt).

[5]. Dinastie fondată de Iuda-bar-Matatias, zis Macabeul, care în anul 167 s-a revol­tat contra oprimării regelui seleucid al Siriei, Antioh IV Epifanes. Mişcarea Macabeilor sau Haşmoneilor a fost mai mult o revoluţie decât o revoltă, cu efecte importante asupra istoriei iudeo-jidovești şi universale, constând în revenirea Iudeilor pe scena politică a lumii şi supravieţuirea monoteismului în faţa elenis­mului, pe care Antioh IV a încercat să-l impună cu forţa, iar unele cercuri iudaice erau dispuse să închidă ochii.

[6]. Cum puteau fi văzute falsele prepuţuri? Ne îndoim că spectatorii din tribunele stadioanelor le-ar putea zării. Moda schimbării, a deplasării sexului a apărut recent, odată cu noul prepuţ, în Statele Unite, unde « ingineria teologico-biblică » constru­ieşte prepu­ţuri nou-nouţe, la comandă. Faptul nu se constatată pe stadion, din tribu­nă, ci de aproape, cu mână fină, pregătire specială, intu­iţia şi flerul neputând înlocui iubirea de aproape, nici tehnica, tandrețea la capătul căreia tăiatul împrejur îşi dobândeşte noul prepuţ – care, evident, poate fi tăiat a doua oară, ba chiar de zeci de ori, după tot atâtea reconstruiri inginerești sau teologico-biblice! Americanii dărâmă şi recons­truiesc orice, inginerește, teologico-biblic sau altfel. Cine poate, oase roade! Consecinţele familiale, medicale, psihice, religiose, juridice, în cadru iudaic, musulman, sau altul, constituie problem altora. (Cf. Sami S. Aldeeb Abu-Sahleh, Circoncision, le complot du silence, L’Harmattan, 2003, Paris, Budapesta, Torino).

[7]. Episcop, din grecul episcopos, care vizează, observă. Aparatele optice din interi­orul carelor de luptă, folosite pentru observarea terenului, poartă şi ele numele de episcop. (apoi, s-a ajmuns la diascop; în viitor, adică în plin New Age, un triascop ar putea supraveghea vârtoşenia credinţei fidelilor pământeni, ai noii religii planetare. Asta face episcopul, în episcopie: observă, vizează, con­duce, suprave­ghează, diri­jează, ca satrapul în satrapie, prefectul în prefectură, primul secretar judeţean PCR, în judeţ, şi aşa mai departe. Dacă primii secretari PCR ar fi avut ideea să-şi lase barbă, să-şi psalmodieze discursurile de partid, pe nas, în stil bizantin, să binecu­vânteze cu ambele mâini, să vorbească de ecumenism comunist nu de internaţi­onalism proletar, Scorniceştii ar fi devenit Meca dintre Olt şi Jiu, iar Nicolae-ben-Andruţa s-ar fii înălţat la ceruri, ca sfântul Ilie, fiind înscris în calendarele bine-credincioşilor ortodocși sub numele de sfântul arhanghel Nikos-Nikolae-Skornikesko-Victoriosul!

[8]. Exegeţii catolici şi protestanţi nu s-au pus de acord cu privire la această dată, care diferă cu trei ani, ce trebuie ei înşişi revăzuţi, funcţie de eroarea de cinci ani comisă de călugărul computist Denis-le-Petit. (De la comput: calcul al timpului pentru fixarea Paştilor şi a altor sărbători sinagogale şi bisericeşti).

[9]. Volumul anunţat este  Teribilele Secrete ale Golgotei,  Robert Laffont, Paris, 1974.

[10]. Acestea vor fi relatate în următorul volum, intitulat « Adevăratul sfârşit al apostolilor ». (Nota autorului). Ediţia originală a studiului de faţă a apărut în anul 1972, iar « următorul volum », amintit cu anticipaţie de autor, a fost publicat peste doi ani, în 1974, nu sub titlul anunţat ci sub un altul, mai potrivit credem noi, « Les lourds secrets du Golgotha ».

Titlul de pe urmă este mai potrivit întrucât volumul respectiv vorbeşte nu numai de sfârşitul celor doisprezece apostoli ci şi al altor sfințenii biblice, inclusiv prea-curata şi remarcata Maică a Domnului, Pururea Fecioara mult iubită de creştini, mamă eroină a şapte sau opt copii, inclusiv doi gemeni, între care Isus a fost primul născut, fără să mai amintim alte chestiuni legate de cele petrecute pe Golgota, căderea Massadei, legendarul eroism al apărătorilor ei, sinuciderea lor colectivă, primul secol al creştinismului, revolta lui Bar-Kohba, construcţia noului Ierusalim al împăratului Adrian (Aelia Capitolana), etc.

[11]. Se pare totuşi că, în cursul anumitor scurte perioade, Iudeii ar fi recuperat acest drept.