VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT  –  VI

DINASTIA IDUMEANĂ

Adevărul zeilor este proporţional cu frumuseţea şi soliditatea templelor ce le sunt dedicate.

Renan, Origines du Christianisme

 

Pentru a înţelege comportamentul lui SSPP este necesară cunoaşterea eredităţii sale, a psihismului său rasial, a credin­ţelor sale iniţiale. De aceea, vom arunca o scurtă privire istorică asupra originilor marii familii irodiene.

În Scrisoarea către Aristide, reprodusă parţial de Eusebiu din Ceza­reea, în Quaestiones ad Stephanum, Iuliu Africanul, scriitor creştin din secolul al III-lea, a cules şi reunit vechile tradiţii pe această temă, cazul, mai ales al lui Nicolae din Damasc, Ptolemeu din Ascalon sau al Memoriilor lui Hegesippe.

Iuliu Africanul precizează că rudele după carne ale Mântuito­rului, apropiaţii imediaţi, fraţi, nepoţi, chiar Maria, mama sa, au legat aceste tradiţii de familia Irozilor. Cunoaşterea acestor tradiţii şi intere­sul legat de cei prin care ele ne-au parvenit confirmă concluziile lui Daniel Massé, că au existat legături matrimoniale între familia irodiană şi cea a fiilor lui David. Potrivit cercetărilor lui Massé, ultima soţie a lui Irod-cel-Mare, Cleopatra din Ieru­salim, văduvă a unui fiu al lui David, s-a recă­sătorit, într-o a doua nuntă, cu  fondatorul dinastiei irodiene.

Deşi pare surprinzătoare, această ipoteză este confirmată de un fapt pe care tradiţia creştină îl ascunde cu grijă, anume bogăţia indis­cutabilă a familiei davidice, importanţa averii Mariei, mama lui Isus, veniturile diverse percepute de aceasta.

Odată în plus, cititorii sunt rugați să examineze lucrarea noastră anterioară, Isus sau secretul mortal al Templierilor, mai ales capi­tolul al XVI-lea, Dijma mesianică. În ce priveşte bunurile imobi­liare ale familiei davidice, reţinem cu toată certitudinea, casa fami­lială din Gamala, acest cuib de vulturi şi leagăn al lui Isus, casa din Capernaum, citată de evan­­gheliştii Matei (IV, 13) şi Marcu (I, 29), care a aparţinut lui Simion şi Andrei, fraţii lui Isus[1]; casa din Sephoris, distrusă între anii 6 şi 4, era veche, de către legiunile lui Varus, legatul Siriei, pe timpul primei revolte a lui Iuda din Gamala, soţul Mariei şi tatăl lui Isus; adăugăm încă locuinţa din Betsaida, oraşul lui Andrei şi Petre , cum spune evanghelistul Ioan ( I, 44), întrucât, repetăm, toţi aceştia sunt fraţii de sânge ai lui Isus.

Traducând şi comentând Protoevanghelia lui Iacob, consacrată Mariei, originii şi copilăriei ei, abatele Emile Amann notează că Ioachim (tatăl Mariei) este extrem de bogat, acesta fiind răspunsul direct la acuzaţiile iudaice privind sărăcia Mariei… (Cf. Le Protoévangile de Jacques, p. 181 – Imprimatur du 1 febr. 1910, editura Letouzey, Paris).

Suntem foarte departe de familia mizerabilă, ce ni se prezintă fără încetare, pentru a provoca mila şi compasiunea credincioşilor, fără de care aceştia ar fi mai greu de dus cu zăhărelul Bisericii.

Iată ce spune Iuliu Africanul, reprodus de Eusebiu din Cezareea:

« Aşa ceva nu se spune fără dovezi, peste umăr. Pentru a se lăuda[2], ori numai pentru a povesti ; în orice caz spunând adevărul, părinţii după carne ai Mântuitorului au transmis ceea ce urmează :

« Tâlharii idumeeni prădând Ascalonul, oraş din Palestina, ră­pi­ră şi pruncul Antipater, din capela lui Apollon, construită lângă zidul cetă­ţii. Antipater-Irod era fiul unei sclave a capelei lui Apollon. Preo­tul capelei n-a putut plăti răscumpărarea cerută de tâlhari, care l-au crescut pe Antipater-Irod după obiceiul idumean. Mai târziu, fostul copil fu iubit de către Hyrcan, marele preot al Iudeii, care îl trimise ambasador, pe lângă Pompei, reuşind să obţină de la acesta libertatea regatului [Iudeii], răpită lui Hyrcan, de către Aristobul, fratele său. El însuşi avu norocul să fie numit epimeletele Palestinei, funcţie analoagă celei de procurator.

« Apoi, Antipater fu ucis prin viclenie, din cauza invidiei pro­vocată de norocul lui, iar funcţia sa fu preluată de Irod, fiul său. Mai târziu, în virtutea unui decret al Senatului roman, Antonius şi Augustus numiră pe Irod rege peste Iudei. Copii lui Antipater au fost Irod şi ceilalţi tetrarhi idumeeni, după cum aflăm şi din istoriile Grecilor[3].

« Până atunci, în arhive, se găseau copiile genealogiilor iudeilor şi ale prozeliţilor de origine, precum Achior Ammanitul, Ruth Moabita şi oamenii veniţi din Egipt amestecați cu iudeii. Irod, pe care nu îl interesa rasa iudeilor, a ars registrele acestor genealogii, crezând că astfel o să pară şi el nobil, pentru că nimeni nu putea să urce, prin registrele publice, până la originea sa, la patriarhi, prozeliţi sau străinii amestecaţi numiţi géores ». (Eusebiu din Cezareea, Istoria Ecleziastică, I, _VII, 11-14).

Cele transmise de Flavius Iosif, în cărţile sale, fără să fie riguros identice sunt credibile. Iată ce spune acest autor :

« Un Idumean numit Antipater, foarte bogat, intreprinzător şi abil, era în mare prietenie cu Hyrcan şi inamic al lui Aristobul. Nicolae din Damasc îl coboară din una dintre cele mai importante case iudaice întoarse din Babilon în Iudeea ; el spune astea în favoarea lui Irod, fiul său, pe care norocul l-a urcat pe tronul regilor noştri, după cum vom vedea la locul cuvenit[4].

« Înainte nu se numea Antipater ci Antipa, ca tatăl său, care a fost făcut guvernatorul întregii Idumea, de către regele Alexandru şi regina sa, câştigând apoi prietenia şi afecţiunea Arabilor, a Gaze­enilor şi Ascaloniţilor, prin cadouri importante ». (Cf. Flavius Iosif, Antichităţi Iudaice, XIV, _II).

« Soţia acestui Antipater, numită Cypros, se trăgea din una dintre cele mai ilustre case ale Arabiei. El a avut patru feciori : Phazaël, Irod, care a ajuns rege, Iosif şi Pheroras, plus o fată, Salomea. Conducerea sa înţeleaptă şi liberalismul i-au atras prietenia multor prinţi, mai ales a regelui Arabilor, cărora le-a dat copiii în pază, pe când s-a războit cu Aristobul » (Cf, Flavius Iosif : Războaiele Iudeii, I, _VI).

Există totuşi o divergenţă genealogică între tradiţiile culese de Iuliu Africanul şi cele raportate de Flavius Iosif. Iată-le :

 

Iuliu Africanul :                                                                                     Flavius Iosif :

 

1. Irod, sclava sau preoteasa lui                                                 1. N…, guvernator al Idumeei,

Apollon, din Ascalon, de unde:                                                   de unde :

2. Antipater, prietenul lui Hyrcan,                                              2. Antipater, alias Antipas, soţul

de unde viitorul rege:                                                                    lui Cypros, de unde viitorul:

3. Irod-cel-Mare .                                                                            3. Irod-cel-Mare.

 

Oricum ar sta lucrurile, ambele genealogii arată că SSPP şi fratele său Costobar sunt prinţi irodieni, nepoţi de fiică ai Salomeei I-a, sora lui Irod-cel-Mare, Arabi idumeeni prin bunicul [tatăl lor mare] şi Arabi nabateeni prin bunica lor [mama lor mare].

Leagănul familiei era într-adevăr Ascalon[5], oraş recuperat de Iudeea, care făcea parte din pământul tribului Iuda. Arabii numesc acest oraş Khirbet Askalon, adică ruinele lui Askalon. Benjamin din Tudela vorbeşte de această cetate ca fiind construită pe malul Mării Mediterane de către Ezdra, cohenul sau preotul, şi că pe atunci se numea Benibra.

Oraş cananean, Ascalonul a fost cucerit de Egipteni în anul 1500, era veche. Locuitorii lui s-au revoltat contra ocupanţilor, în 1280, rebeliunea fiind înfrântă de Ramses al II-lea. Apoi Ascalonul ajunse una dintre cele cinci cetăţi ocupate de Filistini, centrul culturii lor şi una dintre cetăţile puternice ale Israelului.

De-a lungul marilor perioade biblice, comerţul Ascalonului a fost foarte prosper, mai ales pe timpul Judecătorilor şi al dinastiilor regale. Conform tradiţiiei, trădat de Dalila, Samson a fost prins de Filistini chiar la Ascalon, unde a şi murit cu ocazia celebrului epi­sod. Când regele Saul fu ucis de Filistini, tot la Ascalon, David l-a jelit poeticeşte în cunoscuta Cantică a Arcului, ordonând ca aceasta să fie învăţată de copiii Iudeilor. Mai târziu, Cantica Arcului fu inclusă în Cartea celui Drept, care apoi s-a pierdut.

Elita Israelului s-a jertfit pe înălţimile Ascalonului: « Podoaba ta, Israele, a fost doborîtă pe înălţimile tale ! Cum au căzut vitejii ? Nu vestiţi în Gat şi nu daţi de ştire pe uliţele Ascalonului, ca să nu se bucure fiicele filistinilor, ca să nu prăznuiască fiicele celor netă­iaţi împrejur ! Munţilor Ghelbos, să nu mai cadă pe voi nici rouă, nici ploaie ; şi să nu mai fie pe voi ţarini roditoare, căci acolo a fost doborît scutul celor războinici, scutul lui Saul, ca şi cum n-ar fi fost sfinţit cu untdelemn sfinţit ». (II, Regi, I. 19-21).

Mai târziu, profeţii Ieremia, Amos şi Sofonie blestemară cetatea, chemând tristeţea şi distrugerea asupra ei. Într-adevăr, ea fu cuce­rită de Asirienii Sargon şi Sennacherib, Apoi, după campania mace­do­neană, Ascalonul deveni cetate elenistă, consacrată mai ales cultu­lui zeiţelor Derceto sau Atergatis, cu chip de femeie şi corp de peşte.

Irod-cel-Mare s-a născut în acest oraş absolut păgân prin trecutul şi prin locuitorii săi, lucru de care s-a resimţit orientarea lui religi­oasă. Nu-i mire că un netăiat împrejur a construit temple păgâne, că a restaurat magnific Templul din Ierusalim, din pur calcul politic.

Idumeea şi Nabatia erau provincii foarte păgâne, mai ales cea de a doua. În studiul său asupra popoarelor din această regiune, René Dussaud (membru al Institutului) spune următoarele:

« Pe lângă viaţa religioasă din sanctuare, Arabii din Yemen prac­ticau magia şi vrăjitoria. Ca la toţi Semiţii, distincţia între pur şi impur, între sacru şi profan este foarte netă (…) Vechile religii din Arabia meridi­onală s-au integrat în ansamblul cultelor semite. Sud-Arabii precum Mineenii, Sabeeni şi Himyaritii ne sunt cunos­cuţi prin texte religioase ce se etalează între secolul VIII era veche şi secolul VII, era nouă. Mai întâi, aceste popoare au trăit într-o organizare teocratică, sub autori­tatea unui moukarrib, preot şi prinţ deopotrivă. Apoi au apărut regatele laice, dominate de câte o fami­lie mai importantă. (…). Ca şi cele cu simpla tămâie, sacrifi­ciile sângeroase erau foarte răspândite…» (Cf. René Dussaud, Les religions des Hittites et des Hourrites, des Phéniciens et des Syriens, cap. III – Nabathéens şi Safaïtes, Paris, 1945).

Aceşti deopotrivă prinţi şi preoţi se întâlneau atunci şi în Iudeea, de exemplu Alexandru Jannée, din dinastia asmoneană. Apari­ţia lui SSPP, prinţ idumean iniţiat în ma­gie, nu-i de mirare: el pare a mâ­nui la fel de bine forţele Înaltului, ca şi cele sinistre, ale Abisului. Pentru a ne con­vinge, să recitim prima Epistolă către Corinteni (V, 5) sau prima Epistolă către Timotei (I, 20). Atracţie ocultă întâl­nim la toate clasele sociale, toate epocile, de la Solomon la ţarul Nicolae al II-lea, de la împăratul Rudolf II la Caterina de Medicis, fără să uităm pe Gilles de Rais[6] şi Erzsebet Bathory…

La Ascalon, cultul lui Derceto sau Atergatis se practica alături de cel al lui Apollon, din moment ce strămoşul lui Irod-cel-Mare era preotul acestuia. Totuşi, nu trebuie să pierdem din vedere practicile şi cultele mai subtile, ce se întâlneau în toată Arabia Nabateană.

Bel-Samin, zeu suprem, Domn al Cerurilor, flancat de Dusarès şi Dyonisos, arabizat, de Allat şi paredra[7] sa, o Atenă contaminată de Venus. Pe atunci, Nabatania practica sacrificii omeneşti asociate cu fumul de tămâie, sfinte rituri interzise de Roma pretutindeni unde aceasta şi-a exercitat puterea. Textele de la Ras-Shamara arată că, de foarte multă vreme, vinul juca un rol ritual în ţara Edomului. Din păcate, la sucul viţei de vie se asocia şi sângele omenesc, lăsat să curgă, cu ocazia anumitor sărbători, pe pietrele cubice ale alta­relor, împurpurate astfel în mod criminal. Nu putem exclude mesele rituale, în cursul cărora o parte din ofrande era consumată de foc, contând ca sacrificată zeităţii, altă parte fiind consumată de preoţi şi de credincioşi. Un pasaj din Aelius Aristide, scriitor din secolul al doilea, afirmă că scopul meselor rituale din templele lui Serapis era stabilirea strânsei comunicări psiho-pneumatice între zeu şi partici­panţi. Flavius Iosif spune acelaşi lucru despre cultul lui Anubis :

« Când i-a fost acordat cuvântul, el spuse că a venit din partea lui Anubis, căci învins de dragostea lui pentru ea, zeul o invita să meargă către el. Ea ascultă bucuroasă aceste cuvinte, împărtăşind prietenelor dragostea lui Anubis, ba chiar anunţându-şi soţul că va mânca şi dormi cu Anubis. Soţul consimţi, căci verificase fideli­ta­tea soţiei sale. Ea merse la templu și, după masa rituală, veni rân­dul somnului. Închisă de preot în interiorul templului, luminile fiind stinse, cavalerul Mundus Decius, ascuns acolo cu anticipaţie, se uni cu ea, care i se dărui noaptea întreagă, în deplina vârtoşenie a cre­din­ţei, crezând că se uneşte cu zeul…» (Flavius Iosif, Antichităţi Iudaice, XVIII, _{III, 4}).

Ajuns la cunoştinţa publică, scandalul zgudui Roma, consecința lui, în anul 19, fiind ancheta ordonată de împăratul Tiberiu, care se termină prin demolarea templului lui Anubis, exilarea lui Mundus Decius, amantul Paulinei ce se crezuse în braţele zeului, răstignirea preoţilor şi a libertei Ida, complicea lor. Cazul acesta scoate în evi­denţă importanţa mesei rituale ce a precedat comuniunea carnală dintre presupusul zeu şi frumoasa Paulina, totul fiind un ritual pe cât de normal, pe atât de indispensabil.

În lumea antică, noţiunea de comuniune cu zeii, prin intermediul ingestiei parţiale a jertfei oferite lor, printr-un holocaust cu preoţi, lăutari, mânăstire, maici, chef era lucru pe cât de curent, pe atât de banal. În cadrul cultului lui Dyonisos tracul, participanţii sfâşiau cu mâinile taurul ce figura zeul, și îi devorau carnea pentru a deveni paredrii acestuia şi a participa, după moarte, la nemurirea divină. În alte părţi, taurul devenea capră sau oaie, victima simbolică variind de la un zeu la altul. Chiar dacă formele antice ale acestui ritual căzuseră în desuetudine, către începutul erei noastre, noţiunea de participare la nemurirea divină şi jertfele de substituţie oferite (la început oameni, apoi animale) impregnaseră păgânismul arab, iar SSPP nu putea scăpa neatins de universul în care se formase.

Ulterior, el va dezvolta noţiunea participării la nemurirea divină, ceea ce constituie o dovadă în plus că nu era Iudeu adevărat, nemu­rirea fiind absolut străină preoţimii israelo-iudaice. Preoţii reţineau pentru ei şi familiile lor anumite părţi din victimele oferite jertfei, pentru că trăiau pe socoteala altarului şi din alte daruri, privilegii și învârteli legate de acesta. Nimeni însă nu şi-a închipuit vreodată că mâncând mielul sacrificat la Paşte, familiile iudaice devorau de fapt pe Iehova. Simplul enunţ al acestei idei ar fi fost considerat culmea sacrilegiului.

Sfântul apostol creștin, Shaoul-Saul-Paul-Pavel a fost impregnat de această sfântă idee, afirmând-o, justificând-o, propovăduind-o și punând-o în practică :

« Ca unor înţelepţi vă vorbesc. Judecaţi ce vă spun. Paharul bine­­cu­vântării pe care-l binecuvântăm nu este, oare, împărtăşirea cu sângele lui Cristos ? Pâinea pe care o frângem nu este împăr­tă­şirea cu trupul lui Cristos ? Priviţi pe Israel după trup : cei ce mă­nâncă jertfele nu sunt ei părtaşii altarului ? ». (I Corinteni, X, 15-19).

În acest pasaj, sfântul apostol Pavel demonstrează că :

1.El crede într-o superstiţie de origine absolut păgână: comu­niunea cu zeii prin consumul, împreună cu ei, a ofrandelor ;

2. El nu se consideră israelo-iudeu după carne, situându-se aparte, cu gentilii (goyimii, cărora li se adresează).

3. SSPP enunţă enormitatea comuniunii cu altarul, cu zeul lui Israel, prin împărţirea, între zeu şi preoţi, a victimelor sacrificate. O astfel de ignoranţă şi aşa erezie este de neimaginat din partea unuia ce se laudă că a studiat la picioarele lui Gamaliel, fiu din fiul marelui Hillel, celebrul doctor al Legii. (Cf, A., XXII, 3). Mai mult, SSPP dezvoltă teoria sa euharistică, justificând-o prin obiceiurile păgâne pe care le-am arătat :

« Deci ce spun eu ? Ce s-a jertfit pentru idol e ceva ? Sau idolul e ceva ? Ci (zic) că cele ce jertfesc neamurile, jertfesc demonilor, nu lui Dumnezeu. Nu voiesc ca voi să fiţi părtaşi ai demonilor. Nu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul demonilor ; nu puteţi să vă împărtăşiţi din masa Domnului şi din masa demonilor. Oare vrem să mâniem pe Domnul ? Nu cumva suntem mai tari ca El ? ». (I, Corinteni, X, 19-22).

Ajunşi aici, în sprijinul concluziilor noastre cităm două autorităţi ale exegezei liberale :

« Pretinsele cuvinte de instituire a euharistiei nu au sens decât în teologia lui Pavel, pe care Isus nu a propovăduit-o, şi în economia miste­rului creştin, pe care nu Isus l-a instituit…» (Cf. Abatele Alfred Loisy, L’initiation chrétienne, p. 208)[8].

« Atunci de unde vine acest rit, de unde vin aceste cuvinte ? Asta nu-i Israel[9]. Iudeii nu ignorau comuniunea mesei împreună, mulţi chiar aveau o fermă speranţă în festinul mesianic, după cum vedem în Sinoptice[10]. Sectele lor, de exemplu Esenienii şi Terapeuţii, practicau mesele sacre, ce seamănă bine cu cele sacrificiale. Nu este vorba însă decât de un semn de fraternitate, fără urmă de teofagie ». (Cf. Charles Guignebert, Le Christ, III, Misterul paulinian, Forma misterului)[11].

Dogmatice şi rituale, aceste anomalii şi erezii sunt de neimaginat din partea unui Iudeu adevărat, « Iudeu şi fiu de Iudeu, crescut la picioarele lui Gamaliel ».

Ele sunt însă normale şi de înţeles din partea unui prinţ irodian, de origine idumeană pe linie bărbătească şi nabateană, pe linie femeiască. Din punct de vedere ereditar ca şi pe plan psihic, SSPP nu este decât un beduin impregnat de păgânism arab, conştient sau inconştient.

« Cristosul » pe care SSPP ni-l prezintă pentru prima dată, este unul de care nimeni nu auzise înainte de el. În cadrul diverselor curente ale mesianismului politic se vorbea de messiah, de mesia, ceea ce este foarte diferit. Cristosul lui SSPP este necunoscut de apropiaţii lui Isus, care au trăit alături de acesta prăbuşirea speran­ţelor lor de edifi­care a Regatului. De altfel, în plin secol al V-lea, Predicile Clementine reiau doctrina adopţionistă, susţinută de Origene, la începutul secolului al III-lea, anume că Isus nu a fost decât subordonat Tatălui, în virtutea adoptării sale.

« Domnul nostru, răspunse Petre, n-a spus niciodată că există ­zei în afara Creatorului tuturor lucrurilor, nici nu s-a procla­mat zeu. El doar a declarat fericit pe cel ce l-a numit fiul lui Dum­nezeu, Ordonatorul întregului Univers…» (Cf, Homélies Clementines, XVI, _XV).

Titlul de Fiu al lui Dumnezeu se cuvine însă tuturor creaturilor, îngeri, oameni, animale, plante, tot ce este viu. De fapt, totul e viu. Moarte nu există. Pentru a nu supraîncărca acest capitol, vom cita câteva pasaje biblice convingătoare, în sensul ce ne interesează.

« Fii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt fru­moase…» (Cf, Facerea, VI, 2).

«… Într-o zi, îngerii lui Dumnezeu s-au înfăţişat înaintea Domnului şi Satan a venit şi el printre ei… » (Cf, Iov, I, 6).

«…Toţi îngerii lui Dumnezeu mă sărbătoreau ? » (Cf, Iov, XXXVIII, 7).

« Căci câţi sunt mânaţi de duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu » (Cf. Romani, VIII, 14).

« Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţă…» (Cf. Galateeni, III, 26).

S-a putut chiar mai clar. Doctrina Apostolilor, numită Didache și citată de Eusebiu din Cezareea, ca trebuind clasată printre Apocrife (Cf, Istoria Ecleziastică, III, _XXV, _4-5), text cunoscut în secolul al IV-lea, face din Isus un simplu servitor (ebed) al zeului Iaweh.

« Cât despre euharistie, slavă Domnului. Mai întâi pentru potir : Te slăvim, o, Tată al nostru, pentru sfânta vie a lui David, servi­torul Tău, pe care ni l-ai făcut cunoscut prin Isus, Servitorul Tău ; slavă ţie în veacul veacului ! ».

« Apoi pentru pâinea frântă : Te slăvim, o, Tată al nostru, pentru viaţa şi ştiinţa pe care ni le-ai făcut cunoscute prin Isus, Servitorul Tău. Slavă ţie în veacul veacului ! » (Cf. Doctrina Apostolilor, IX, 1-3).

Aşadar, în acest text, Isus este calificat de servitor al lui Dumnezeu, ca şi David, el nu este decât ebed al lui Iehova.

De altfel, SSPP (ori scribul ce-şi plasează compo­ziţiile în numele lui) ştie foarte bine că, pe Sinai, Legea i-a fost comu­nicată lui Moise nu de Dumnezeu însuşi ci de către un reprezentant sau mediator, Metatronul-saar-ha-panim sau Prinţul Feţelor [lucru­rilor], pe care îl numim şi Saar-ha-Olam, Marele prinţ sau Prinţul Lumii.

« Deci, ce este Legea ? Ea a fost adăugată (…) până când era să vină urmaşul, căruia i s-a dat făgăduinţă, şi a fost rânduită prin îngeri, în mâna unui Mijlocitor ». (Cf. Galateeni, III, 19).

Aşadar, în teologia sa personală, SSPP adaugă un nou mijlocitor (mediator, reprezentant, agent) între Dumnezeu şi oameni, pe Cris­tos, intro­dus de el în noua sa teodicee : « Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijloci­torul între Dumnezeu şi oameni : omul Cristos Isus ». (Cf. I Timotei, II, 5).

« Acum însă Arhiereul nostru [Isus] a dobândit o slujire cu atât mai osebită, cu cât este şi Mijlocitorul unui testament mai bun, ca unul ce este întemeiat pe mai bune făgăduinţe ». (Cf. Evrei, VIII, 6).

Mai grav, SSPP ignoră că Mijlocitorul este Israel în întregul lui, popor ce nu este model ci doar popor mare în toate pri­vinţele, pen­tru că Israelienilor li s-au încredinţat[12] cuvintele lui Dum­nezeu  (Cf. Romani, III, 2). Putem spune că SSPP este în contradicţie cu el însuşi, pentru că a pierdut din vedere profeţia lui Isaia, lucru suspect pentru un Iudeu de rasă, ce şi-a făcut studiile la picioarele lui Gamaliel : « Aşa grăieşte Răscumpărătorul şi Sfântul lui Israel către cel dispreţuit şi către urâciunea neamurilor, Sluga tiranilor : Regi te vor vedea şi se vor ridica, căpetenii se vor închina pentru Domnul cel credincios şi pentru Sfântul lui Israel, Cel care te-a ales ! ». (Cf. Isaia, XVIX, 8).

Subliniem că rugăciunea Tatăl nostru, fie că e vorba de textul lui Matei (VI, 9), sau de cel al lui Luca (XI, 1-4), nu menţionează Fiul, nici Sfântul Duh, nu suflă vorbă despre Pururea Fecioara… Ca bun Arab nabatean, SSPP n-a acordat niciodată femeilor vreun drept în religia pe care o construia piesă cu piesă, epistolă după epistolă, precum motoarele, automobilele. Vom reveni asupra acestui aspect.

Spre Anti-Librărie

Note:

[1]. Cf. Capitolele V, VI, VII, VIII din Isus sau secretul mortal al Templierilor.

[2]. Pentru a se lăuda? Iată dovada directă a relaţiilor matrimoniale, între dinastia irodiană şi părinţii lui Isus, după carne, cum se exprimă autorul acestor rânduri.

[3]. Adică din Istoriile » Nicolae din Damasc şi Ptolemeu din Ascalon.

[4]. În manuscrisul slavon al Războaielor Iudeii, Flavius Iosif raportează că atunci când Irod-cel-Mare a compărut în faţa lui Hyrcan, pentru a răspunde de moartea lui Ezechiel [din Gamala, tatăl lui Iuda din Gamala şi tatăl-mare al lui Isus], guver­natorul Siriei şi ruda lui Cezar îi scrise lui Hyrcan: « Nu-i face niciun proces lui Irod, indiferent că este vinovat sau nu ». Acest fapt arată favoarea de care s-a bucurat Irod-cel-Mare, din partea Romanilor.

[5]. Apostolul SSPP s-a putut naşte la Ascalon, căci Salomea I-a a primit palatal regal din Ascalon, de la împăratul Augustus. (Cf. Flavius Iosif, Antichităţi Iudaice, XVII, _XI, ₅). Nepoata şi nora lui Cypros a II-a, a putut foarte bine să îl nască pe SSPP şi pe ceilalţi copii ai ei, chiar în acest palat, la Ascalon.

[6]. Formula atracție pentru occultism derutează prin înscrierea lui Gilles de Rais printre atrașii de ocultism. Tovarăș de arme al Ioanei d’Arc, protectorul începu­turilor militare ale acesteia, Gilles de Rais a fost condamnat și executat pentru fapte de pedocidie: atragerea, coruperea tinerilor copii sau adolescenți, cât mai frumușei cu putință. După preliminarii sexuale, chinuri și tortură metodică, pentru creș­terea secreției de adrenalină, tinerii erau sacrificați, sângele lor servind pentru fabricarea a ceea ce, azi (după pedofilia/pedocidia americanului Jeffrey Epstein) numim adrenochrom.

[7]. Paredru, paredră = Divinitate secundară al cărei cult este asociat funcţiilor şi cultului unui zeu principal.

[8]. Abatele Alfred Loisy (1857-1940) a fost professor de ebraică la Institutul Catolic din Paris, apoi profesor de Scrieri sfinte, până în 1889. Constrâns să îşi abandoneze catedra, în 1893, a fost numit profesor la Şcoala de Înalte Studii (1900), apoi profesor de Istoria Religiilor la Collège de France (1909-1930). Deși a fost excomunicat în 1908, Alfred Loisy a putut să-şi continue opera.

[9]. Dacă nu-i Israel, atunci ce este ? Trebuie să înțelegem : Israel și cele zece tri­buri e una! Iuda și celelalte două triburi e alta ! Regatul Israel, al celor zece tri­buri, a fost cucerit de asirieni, în 722, era veche. Regatul Iudeii, al triburilor Iuda și Benjamin, a fost cucerit de Babilon, reînființat și retăiat cerebralicește împre­jur, după aproximativ șaizeci de ani, sub Ezdra și Neemia. Înainte de cuce­rirea babiloniană, regatul Iudeii a fost în incompati­bilitate ideologică și dușmănie religioasă cu regatul Israel. Incompatibilitatea și dușmănia dintre Israel și Iudeea este anterioară regilor Saul, David, Solomon, datând probabil de pe vremea lui Iosua. Uniunea celor douăsprezece triburi, sub David și Solomon, este expre­sia nostalgiei istoricilor, fără vreo bază reală. Nimic nu contrazice conti­nua incom­­pa­­ti­bilitate israelo-iudaică inclusiv astăzi, denumirea entității sioniste actuale, Israel, fiind o făcătură, denunțată de unii istorici și de unii credincioși ai iudais­mului.

[10]. Apropo de festinul messianic, a se vedea Matei: XXII, 1-14; Marcu: XIV, 25; Luca: XXII, 30. Este vorba doar de o masă festivă, între fraţi, nimic mi mult. Nu se devorează carnea niciunui zeu.

[11]. Teofagie, din francezul théophagie : masticarea unui simulacru dumnezeiesc ori a unei victime de substituţie.

[12]. Israelienilor le-a fost încredințat Cuvântul lui Dumnezeu. Nota bene : Cuvântul lui Dumnezeu nu a fost încredințat iudeilor, nici evreilor, jidovilor, iudeo-khazarilor. Din păcate, fără acoperire. acești termeni sunt utilizați ca și cum ar fi sinonimi, cei ce nu acceptă limbajul de lemn al politru­cilor regimurilor și ideologiilor totalitare, fiind considerați antisemiți exact de către aceștia !