VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT – V

VIAȚA  SECRETĂ  A  UNUI  PERSONAJ  IMPORTANT  –  V

APOSTOLUL PAVEL, UN SURPRINZĂTOR ȘI SUSPECT CETĂȚEAN ROMAN

 

                 Cu Iudeii, am fost Iudeu, ca să dobân­­­desc pe Iudei ; cu cei de sub lege, ca unul

de sub lege, deși eu nu sunt sub lege, ca să dobândesc pe cei ce nu au Legea !…

Epistola I către Corinteni, IX, 20 

 

Admitem zisa Faptelor Apostolilor, că Shoul-Saul-Paul-Pavel (SSPP), a deţinut calitatea de civis romanus, de cetăţean roman. Să examinăm mai de aproape valoarea acestei aserţiuni.

Mai întâi, e clar: dacă SSPP ar fi fost Iudeu adevă­rat, el nu putea să fie şi cetăţean roman. Atunci, niciun Iudeu din întregul Orient nu putea fi cetăţean roman. Asta ar fi însemnat exclu­derea automată din rândul Iudeilor înşişi, urmată de ceremonia teribi­lului herem sau blestem iudaic, excomunicare totală, definitivă şi absolută, valabilă deopotrivă în viaţa actuală ca şi în cea viitoare.

Cetăţenii romani erau datori să participe la cultul zeilor Impe­­riului, mai ales al divinităţilor tutelare ale oraşului Roma, fiindu-le interzisă participarea la cultul divinităţilor străine, nerecunoscute de Senatul roman, mai ales la slujbele divinităţilor ilicite. Romanii considerau că Iehova, zeul unic al Iudeilor, este de fapt Zeus sau Jupiter, ceea ce permitea înalţilor demnitari ai Imperiului să facă jertfe şi ofrande Templului din Ierusalim; totuşi, un Iudeu nu putea face acelaşi lucru în raport cu zei şi zeiţe precum Dea Roma, Vesta, Apollon, Dea Genitrix, Dea Victoria sau Venus, strămoaşa gintei Iulia.

Ce puteau crede Romanii despre un Iudeu adevărat care n-avea altă treabă decât să impună cultul rebelului Isus, răstignit de Pilat, pentru că se pretinsese rege al Iudeilor ? Fără să fie cunoscute de toată lumea, ideile doctrinaro-dogmatice ale lui SSPP erau mai mult sau mai puţin publice : «…Necunoscând pe Dumnezeu, slujiţi celor ce din fire nu sunt dumnezei », spune SSPP în Epistola către Galateeni (IV, 8) ; în prima Epistolă, către Corinteni, SSPP merge chiar mai departe : «… Cele ce jertfesc neamurile, jertfesc demo­­nilor, nu lui Dumnezeu. Şi nu voiesc ca voi să fiţi părtaşi ai demonilor ». (I Corinteni, X, 20).

Sprijinită pe texte neo-testamentare, afirmaţia noastră nu poate fi contestată. Repetăm : apostolul Pavel (SSPP) nu a fost Iudeu adevărat, adică Iudeu de rasă, de sânge. Aşa stând lucrurile, se înţelege că el putea fi şi cetăţean roman. Cum anume însă ?

Reamintim că Salomea I-a, mama bunicii sale, a fost foarte bună prietenă cu împărăteasa Livia, soţia împăratului Augustus, în care calitate a putut obţine cetăţenia romană pentru familia ei. Desigur, este vorba de o ipoteză, una însă care nu este deloc imposibilă, ci foarte plauzibilă. Împăratul putea cere asta Senatului roman. Mai târziu, Vespasian l-a făcut cetăţean roman pe Flavius Iosif, ceea ce explică ura Iudeilor pentru marele lor istoric, întrucât, pentru un Iudeu adevărat, cetăţenia romană însemna un fel de adulter spiritual faţă de iudaism.

Există şi alte argumente în favoarea romanizării lui SSPP. Ernest Renan ştia că Isus a fost fiul lui Iuda din Gamala, dar clericalismul epocii l-a determinat să nu sufle o vorbă despre asta. Totuşi, undeva, el recunoaşte acest lucru, în mod implicit : « Putem presupune că bunicul său o obţinuse [cetăţenia romană] pentru că l-a ajutat pe Pompei, cu ocazia cuceririi romane…» (Ernest Renan, Les Apôtres, p. 164).

Mai întâi, nu e vorba de bunicul lui SSPP ci de străbunicul lui, adică de tatăl tatălui său mare, strămoșul, Antipater. Apoi, dacă acesta ar fi fost Iudeu, el nu putea fi suficient de influent pentru a-l ajuta pe Cneius Pompeius în supunerea Orientului Apropiat : Fenicia, Liban, Palestina, totul încununat cu cucerirea Ierusa­­limului, în anul 63, era veche.

Antipater a fost însă Idumean, soţ al priţesei nabateene Cypros I-a, ministru al lui Hyrcan al II-lea (rege-preot impus de Pompei în locul lui Aristobul). El este cel care l-a determinat pe Hyrcan al II-lea să colaboreze cu Roma. Manevrând între cele două partide romane, între Cezar şi Pompei, Antipater optă finalmente pentru Cezar, căruia, într-o situaţie delicată, i-a trimis o armată iudaică, în Egipt (anul 48, era veche), ajutându-l să cucerească Alexandria, chiar salvându-i viaţa. Antipater a fost primul intrat în Peluse[1]. Ca recompensă, el a fost numit adminis­trator al Templului şi procu­­rator, în anul 47, era veche. Phasaël, fiul cel mare al lui Antipater a fost numit guvernator al Ierusalimului, de către Cezar; Irod (viitorul Irod-cel-Mare), fiul cel mic al lui Antipater a fost numit, tot de către Cezar, guvernator al Galileii. Iată ce spune Flavius Iosif despre acestea:

« Multele răni, primite în luptă, au fost semnul glorios al valorii sale. Terminând cu Egiptul, Cezar s-a întors în Siria, onorându-l pe Antipater cu cetăţenia romană şi toate privilegiile ce decurgeau din aceasta, adăugând alte dovezi ale stimei şi afecţiunii sale, care au provocat invidia multora…» (Cf. Flavius Iosif, Războaiele Iudeii, I, VII).

Iată deci strămoşul, tatăl tatălui mare al lui SSPP, despre care Ernest Renan ne asigură că a fost cetăţean roman. Asta înseamnă însă că Renan cunoştea originea familială a lui SSPP, pe care, din considerentele arătate, a trecut-o sub tăcere.

Spiritele bănuitoare vor spune probabil că fii lui Antipater, Phasaël şi Irod, erau deja mărişori când tatăl lor a intrat în graţiile Romei. Graţiile Romei se întindeau oare şi asupra copiilor lui Antipater? Este adevărat, în general copilul urma condiţia tatălui din momentul concepţiei, cel puţin în cazul căsătoriilor bine atestate juridicește. Problema se reduce la faptul că Antipater nu era încă cetăţean roman, în momentul concepţiei copiilor săi.

Acestei argumentări îi răspundem că nu se poate ca Cezar să nu fi atribuit calitatea de cetăţean roman şi celor doi copii, ştiut fiind că el a fost totdeauna foarte liberal în acest domeniu. Astfel, graţie lui Cezar, Legio Alauda, faimoasa Legiune a Ciocârliei, formată exclusiv din recruţi gali, a primit cetăţenia romană, până la ultimul soldat. (Cf. Suetoniu, Viaţa celor Doisprezece Cezari, Cezar, XXIV).

Franţa însăşi, înainte de Revoluţia de la 1789, era administrată după legi moştenite din Dreptul Roman. Pe atunci, înnobilarea unui oare­care se prelungea asupra întregii descendenţe a acestuia, inclu­­siv asu­pra copiilor născuţi înaintea promoţiei sociale respective. Copiii celui înnobilat erau şi ei înnobilaţi automat, regulă ce nu a cunoscut nicio excepţie.

Unii vor obiecta că SSPP a fost strănepotul lui Irod-cel-Mare, dar pe linie feminină. Vom răspunde că, în Imperiul roman, această nobleţe secundară se transmitea deopotrivă şi prin femei. În toate provinciile Sfântului Imperiu Roman de naţiune ger­mană a existat o nobleţe uterină, potrivit căreia, în virtutea Dreptului Roman, copilul urma destinul burţii ce l-a purtat.

Cei mai înverşunaţi vor replica, pretextând că Irod-cel-Mare a purtat doar titlul de amic şi aliat al poporului roman, iar asta nu implica cetăţenia romană efectivă. Nu trebuie însă uitat că Irod-cel-Mare a fost regele Iudeei, Samariei şi Galileii, suveran vasal Romei, însă deplin independent, stăpân peste regatul lui. El exercita liber funcţia regală; din motive diplomatice şi de curtoazie, formula amic şi aliat al popo­rului roman nu implica obligaţiile de toate zilele ale oricărui cetă­ţean faţă de Stat.

Pe de altă parte, totdeauna, Irod-cel-Mare s-a mani­festat ca cetă­ţean roman. Reconstruirea Templului din Ierusalim, recu­noaşterea drep­turilor sacre ale Iude­­ilor contra Grecilor, cam anti­semiţi, în materie de religie, constru­­irea şi restaurarea sanctuarelor păgâne (al lui Apollon Pythianul, la Rhodos, etc.) au fost făcute de el, în deplinul respect al datoriei de cetăţean roman. (Cf. Flavius Iosif, Antichităţi iudaice, XVI, V). Dacă nu s-ar fi considerat cetăţean roman, Irod-cel-Mare n-ar fi fost atât de favorabil păgânilor. Iudeii integrişti îl urau tocmai din această cauză.

În concluzie, SSPP s-a bazat pe filiaţia lui irodiană, când a declarat tribunului Lysias că a moştenit cetă­ţenia romană încă de la naştere. (F. A., XXII, 28).

Spre Anti-Librărie

NOTE :

[1]. Peluse (Pelusium), port egiptean pe braţul răsăritean al Nilului, la 35 de kilometri de Port-Saïd. (Nt).

Vezi Și

Roma

VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT – XIX

­­ VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT  –  XIX ANUL 64 – ROMA ÎN FLĂCĂRI …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *