VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT – INTRODUCERE

VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT

INTRODUCEREA SAU NAȘTEREA PERSONAJULUI IMPORTANT

 

                                                                                   Costobar şi Shaoul aveau pe lângă ei mulți războinici.

                                                              Pe de altă parte, fiind de sânge regal, rude cu regele, se bucurau de

                                                       consideraţie, erau violenţi, totdeuna gata să oprime pe cei mai slabi

                                                             Flavius Iosif, Antichităţi iudaice, XX, VIII.

AVERTISMENT ISTORIC GENERAL

Pentru a-și merita numele, Stiința Istoriei trebuie să fie exactă, să se bazeze pe documente, verificarea şi confruntarea acestora, pe un sever control cronologic. Adesea, legenda nu-i decât deformare a istoriei, amplificată de setea de minuni şi minunăţii, deliberat întreţinută de interese evidente.

Istoria este pentru adulţi, iar legenda pentru copii și neîmpliniţi, pentru nu tocmai terminaţii, omeneşte vorbind. Cu multă dreptate, s-a spus că prima datorie a istoricului este restabilirea adevărului şi distrugerea legendei. Fără adevăr, Istoria popoarelor ar fi un vast poem, în care faptele exagerate şi dramatizate de imaginaţia mulţimii, înfrumuseţate sau inventate de curtezanii şi lingăii regilor, în culori aurite sau însângerate, nu foarte clare.

În cele ce urmează, unele citaţii documentare se vor repeta. Deși pot fi jenante, repetiţiile acestea sunt indispensabile, fiecare capitol fiind un întreg, o operă în sine, acelaşi argument dovedindu-se important în diverse împrejurări şi scopuri, argument care, desigur, a putut fi uitat de către cititor…

De peste cincisprezece secole, după cum am spus în volumul nostru precedent[1], psihismul Europenilor a fost supus unei veritabile şi dogmatice spălări de creier sau unei tăieri cerebrale împrejur, care l-a făcut mai mult sau mai puţin refractar la critică, ba chiar la logica cea mai evidentă.

Contra acestei tâlhării intelectuale, ce continuă în zilele noastre, istoricul are datoria să servească adevărul, folosind aceleaşi metode și procedee de care totdeauna s-au servit istoricii.

Cu anticipație, rugăm cititorul să ne scuze. Fără să fie elegante, repetiţiile se justifică, mai ales într-o carte ca aceasta, care nu este operă literară ci o anchetă, cum vom vedea. Demarăm ancheta unei afaceri criminale, în cadrul căreia precizia și oportunitatea unei observații sunt mai importante decât puritatea stilului.

 

Guinneth-Saar, Parcul prinţilor ...

Pentru rabini şi predicile sau scrierile lor, această vale se numea Kinnereth, dar kanaimii sau zeloţii, din ură față de netăiaţii împrejur, înstăpâniţi peste averea şi bogăţiile lor, au numit-o Gehenne-Aretz, căreia, cu pronunţia lor defectuoasă, Gentilii îi spuneau Genezareth, adică Valea aridă, ca ţinutul Memfisului, capitala religioasă a Egiptului duşmănit, pentru negritudinea sa, deşi, în egipteana sacră, acelaşi cuvânt însemna strălucire. Inversiunea sau jocul de cuvinte era de fapt un blestem, ce nu putea şterge vechiul dicton rabinic: Dintre cele şapte mări create de Cel Veşnic, Valea Kinnerethului era bucuria lui cea mai mare...

În această fericită vale situată pe malul occidental nord al Mării Galileii, cresc în deplină libertate toate varietăţile de palmieri şi portocali ce amestecă aromele curmalelor cu parfumul eucaliptului argintiu. Arborii fructiferi, prunii, caişii, piersicii, smochinii se înfrăţesc cu măslinii, oferind cu dărnicie beneficiul savuros al roadelor pământului, de parcă s-ar teme de concurenţa aristocratică a dafinilor roz sau albi, a aloelor, agavelor, narcizelor, anemonelor şi celorlalte flori. Peste acest buchet, când intuiţiile migdalului anunţă primăvara, se aşterne voluptoasa mireasmă a salcâmului sălbatic, ce veghează de pe vremea lui Solomon, cedrul lui Adoniram, prodigiosul fondator al coloanelor Templului şi spaţiul secret al misterioasei Balkis[2].

Peste această floră îmbătătoare, pe malul râului se încrucişează flamanzii roz, cormoranii, găinile de apă, raţele sălbatice, pelicanii, uneori chiar ibişii roşcaţi, aventuraţi în afara piosului Egipt. Pe timpul zilei, înaltul cerului este brăzdat de vulturul regal, ce se intersectează cu vărul lui mai lent, iar seara, la lumina ei roză, prin stufărişul înmiresmat de ienuperi, fistici şi alţi arbuşti, cu ochii în patru şi urechea la pândă, mândru şi majestuos, se furişează ghepardul.

În larg, către nord, pânzele albe aşteaptă imobile vântul de seară, din Marea Feniciei, doi paşi către vest, ce permite pescarilor să-şi arate dibăcia, descărcând năvoadele la Capernaum şi Betsaida.

Aşa arată orice zi din acest al optulea an al domniei împăratului Tiberiu. Marea Galileii şi fermecătoarea deltă a lui Zaïmon se înscriu perfect în axa văii Guinneth-Saar. Noaptea însă, ambianţa e cu totul alta.

Pe când începe povestea noastră restituantă, undele tulburi ale apei sunt scăldate de luna în ultimul ei sfert, desenând lanţul muntos de pe malul oriental, puzderia de stele şi strălucirea de velur nocturn, de pe cerul Galileii, iar păstorii, cunoscători ai constelaţiilor, admiră la răsărit masivul Ibt-al-Jauza, Umărul uriaşului, pe care Gentilii îl numesc Betelgeuse, în vreme ce Yed-Alpheraz, umărul Carului Mare, pe care aceiaşi îl numesc Markab, culminează la zenit. Noaptea este dulce şi răcoroasă, încetul cu încetul umiditatea ei începe să se condenseze.

Pe mica peninsulă, cu zidurile ei de peste cinci coți, ce avansează în pantă ușoară către mijlocul apei, ce desenează o masă neagră, urcând spre cer, superba alee circulară izolează şi pune în valoare promontoriul transformat într-o vastă terasă pietruită. Nu prea largă, tăiată în stâncă, poarta de bronz este singura cale de acces către frumoasa vilă de tip grecesc, cu trei etaje şi pergole suprapuse, ale căror coloane susţin masa de iasomie, caprifoi şi alte plante mirositoare. O lumină roşiatică traversează deschiderea către briza nocturnă dinspre munţii malului oriental, desenând pe terasă un fel de pată de sânge uscat, în mijlocul căreia, imobil, rezemat de parapet, arcaşul nubian pare o statuie ce rupe monotonia locului.

Monoton ca ecoul, la intervale regulate, din mijlocul liniştii nocturne şi al zidului circular creşte şi descreşte acelaşi strigăt nocturn, ce pare foarte apropiat: Schêmêro… Schêmêro… Schêmêro[3]. Santinelele schimbă între ele acest apel regulamentar, ce le ajută să învingă somnul şi să păstreze legătura între ele.

Superba vilă aparţine prinţesei irodiene Cypros a II-a, soţia lui Antipater al II-lea, nepotul lui Irod cel Mare. Situată la aproape o milă romană de Tiberiada, noua cetate ridicată de fratele ei, Irod-Antipa, în onoarea împăratului Tiberiu, vila e foarte izolată, din care cauză necesită supraveghere atentă zi şi noapte.

Văile înălţimilor Galileii sunt populate de clanul muntenilor bărboşi, înarmaţi cu lănci, iataganul numit sicca şi scutul rotund. Bărboșilor li se spune Boanerges, adică Fii Tunetului. Numele lor vine de la o teribilă ciupercă halucinogenă[4] şi de la constanţa cu care ei se străduiesc să jefuiască bogatele palate ale dinastiei idumeene şi ale ofiţerilor acesteia. Jafurile în chestiune se explică nu numai prin ele însele ci şi prin ura localnicilor faţă de netăiaţii împrejur, din care Romanii, în proasta lor inspiraţie, au fabricat dinastia veneticilor istalaţi în fruntea provinciilor iudeo-galileene. Sub efectul amanitei muscaria, dintre băştinaşii galileeni, Romanii recrutează aceşti Feciori ai Tunetului, cărora le spun sicari sau cuţitari, iar Grecii din Decapole îi numesc zeloţi. Ei înşişi însă, pe limba lor, îşi spun kanaïm.

Cele câteva zeci de arcaşi nubieni întreţineau permanent focul, pe care, în caz de primejdie, noaptea îl înteţeau iar ziua îl făceau să afume, anunţând astfel cohortele romane din Tiberiada că Feciorii Tunetului pregătesc o expediţie.

Noaptea asta, atenţia arcaşilor nubieni se îndreaptă mai ales către importanta adunare a zeloţilor, pe malul de sud al Mării Galileii, unde Iordanul îşi reia cursul. Printre zeloţii, spionii recunoscură mai mulţi dintre fii lui Iuda Gaulonitul, printre care faimosul Isus. Aşadar, arcaşii nubieni pândeau cu săgeata în coarda arcului, de pe umărul drept, cu sabia scurtă şi lată, fixată în centură. Mercenarii sirieni, dimpotrivă, aveau lănci cu vârf de fier, săbii lungi şi scuturi de lemn din piele de rinocer sau de hipopotam, adusă de caravanele din înaltul Nilului, fără să mai socotim rezerva de suliţi şi pumnalele de la brâu, căştile metalice de pe cap, fără viziere, nici podoabele obişnuite printre Orientali.

Totul părea calm. Demetrios, şeful gărzii, îşi terminase inspecţia de noapte, în fruntea oamenilor săi şi a celor doi gheparzi, bine ţinuţi în lesă. Noaptea asta nu-i ca celelalte, iar Demetrios, grec din apropiata Decapole, ştie despre ce este vorba : Cypros, nevasta stăpânului Antipater, naşte al doilea copil al ei, după primul, care fusese o fată. Moaşa anunţase naşterea iminentă, iar Demetrios îşi prelungise inspecţia până la corturile de lângă lac, ale arcaşilor negri şi lăncierilor sirieni, care noaptea asta supraveghează totul cu cea mai mare atenţie.

Cât despre vilă, în marea cameră dinspre terasă, bronzul lămpilor cu ulei de naftă răspândeşte o lumină dansantă, în mijlocul căreia un trepied de argint susţine parfumoarul cu jar de santal, al cărui fum albăstrui şi mirositor urcă în diagonală, către deschiderea dinspre lac. Covoare groase, aduse din Catay şi Ecbatania, altele din Edessa sau Nyssa, par aşternute la întâmplare, unele peste altele, acoperind dalele de marmură albă. În lungul pereţilor, incrustate cu fildeş sau nacru, sunt aliniate mai multe scrinuri din lemn preţios. Perdelele înalte de in, pânzeturile şi broderiile se armonizează cu destinaţia şi decoraţiile încăperii separate de camera prinţesei şi sălile alăturate.

Ghemuite într-un colţ, câteva servitoare beduine sau jidovcuţe aşteaptă în linişte, pe când moaşa pipăie încă odată abdomenul femeii în durerile facerii. Cămaşa de mătase roşie a acesteia este ridicată până către subţiori. Prinţesa pare frumoasă, dar trăsăturile-i deformate de angoasă şi durere împiedică părerea să se exprime. Foarte înalt, patul de bronz este garnisit cu panglici de piele mirositoare şi pături groase, ce acoperă rinichii născătoarei, sporind parcă, prin prezenţa lor, suferinţa acesteia.

– Ouakhaiti, s-a întors stăpânul?, întreabă ea cu vocea-i joasă, parcă sfârşită.

– Nu, Lallah[5]! Stăpânul Antipater întârzie la Tiberiada, împreună cu tetrarhul. Sunt puţine şanse să se întoarcă înainte de a se lumina…, răspunde moaşa.

– Ouakhaiti, ia lăuta, cântă-mi Imnul Victoriei profetesei Deborah. Reginei Mariamne, mama mea, i s-a cântat acest imn când am venit pe lume, căci ea spera să nască un băiat, cum ar fi dorit tatăl meu, Irod cel Mare[6].

Ouakhaiti, sora de lapte a lui Cypros a II-a, luă lăuta şi începu cântecul: « Deşteaptă-te, Debora, deşteaptă-te! Deşteaptă-te, deşteaptă-te şi cântă! Când ieşeai tu, Doamne, din Seir, când treceai prin câmpiile Edomului, pământul se cutremura, cerurile se topeau, norii picurau… Satele au fost pustii până m-am sculat eu, Debora, până m-am ridicat mamă în Israel, care îşi alesese dumnezei noi, din care cauză războiul bătea la poartă…Toţi regii veniră şi rândurile oştirii tăbărau la fântâni… Stelele de sus au luptat şi ele, s-au războit cu Sisera… Blestem cetăţii Meroz, striga îngerul Domnului. Blestem celor ce locuiesc în ea… Binecuvântată, între femei, fie Iaela, femeia lui Heber Chenul… Sisera i-a cerut apă… iar ea i-a zdrobit capul şi i-a străpuns inima… Aşa să piară toţi duşmanii tăi, Doamne, iar cei ce te iubesc să fie ca soarele »[7].

Imnul se termină iar femeia murmură cu voce plângătoare: Dă-mi Doamne un băiat!…, Tu cântă Ouakhaiti…, cântă gloria viitoare a fiului meu!

Ouakhaiti improviză un nou cântec, anticipând înaltele fapte de arme ale tânărului prinţ, aşteptat cu ardoare. Excitată de geniul profetic naţional al Iudeilor, Ouakhaiti imagina viitoarele expediţii nocturne ale celui ce încă nu se năcuse. În fruntea oştirii, fătul aşteptat cucerea cetate după cetate, ţară după ţară, femeile captive treceau ca pe bandă rulantă prin sculele violatorilor celui Preaînalt, soţii geloşi crăpau pe vecie. Ouakhaiti cânta fuga disperată a războinicilor cananeni, cenuşa caldă a taberei, strigătele de groază ale copiilor, gemetele femeilor ce năşteau pe spinarea cămilelor gonite din oază în oază.

Ouakhaiti cânta fără gesturi inutile, vocea calmă şi surâsul cel mai tandru însoţeau viitoarele isprăvi, grozăvii şi sălbăticii ale războinicilor comandaţi de prinţul ce urma să se nască. Celelalte femei băteau din palme, cântau osanale, aleluia…

La un moment dat, lăuta trecu în alte mâini, mai multe voci continuând preamărirea isprăvilor războinice ale Deborei, în vreme ce moaşa făcea ultimele gesturi în vederea apropiatei eliberării. Mai întâi, în jurul pulpei stângi a femeii cuprinsă de durerile facerii, ea legă pielea abandonată de vipera ce năpârleşte în călduri: Aşa cum şerpoaica îşi abandonează pielea fără dureri, fie ca roaba Domnului, Cypros II, să nască la fel de uşor.

Apoi, deasupra capului lui Cypros II, moaşa fixă pergamentul în cerneala rituală al preoţilor Templului, exorcismul tradiţional contra demonilor ce persecută lăuzele şi pruncii lor: Nu ne persecuta Lilith, Depărtează-te Nahema…. Prăpăstioasele zeiţe ale Adâncului se vor lăsa oare intimidate de cuvintele unui rabin oarecare? Nu cumva se vor răzbuna pe noul născut? Din pruncul aşteptat, ele ar putea face inamicul mortal al religiei ce îndrăzneşte să le înfrunte.

În sfârşit, cum un precedent copil venise pe lume gata mort, moaşa depuse sub patul viitoarei mame o oală nouă, fără fund, din ceramică, al cărei fund fusese decupat cu grijă… Abia ieşit din burta mamei, copilul va fi trecut rapid prin vasul fără de fund, astfel încât, de-a lungul vieţii lui, să nu se teamă niciodată a înfrunta şi traversa situaţiile cele mai fără de ieşire aparentă. Toate precauţiile fuseseră luate pentru ca fiica lui Irod cel Mare să nască fără probleme, să-şi crească copilul fără grijă, iar acesta să ajungă cât mai vestit şi mai celebru cu putinţă.

Preparativele picaseră la ţanc: fătul începu să coboare, moaşa îi privea capul avansând către lumea ce-l aşteapta. Cypros scăpă un geamăt fără sfârşit, bătând patetic lenjeria scăldată în lichidul amniotic. Pieptul şi sânii grei erau prinşi în spasmul fără sfârşit, pulpele se mișcau într-un dute-vino tot mai rapid, depărtaţi la maxim, genunchii urcau şi coborau fără încetare. Negru şi parcă uns cu o sudoare grasă, părul acoperea pe jumătate faţa femeii, a cărei gură larg deschisă încerca să prindă cât mai mult aer. Dintr-o dată izbucni ţipătul noului venit pe lume, pe care moaşa îl trecu imediat prin ceramica fără de fund, pregătită din vreme.

Imediat izbucniră strigătele de bucurie isterică ale servitoarelor ce preluau băiatul de toată frumuseţea, abia venit pe lume… Moaşa eliberă copilul de ultima lui legătură cu mama, fără să spele imediat nici copilul, nici resturile amniotice şi placentare. Conform tradiţiei din bătrâni, acestea trebuiau lăsate câtva timp, pentru a împiedica spiritele rele să pătrundă în mamă şi copil, odată cu primele respiraţii de după naşterea propriu-zisă.

– Priveşte, Lallah…, spuse moaşa prezentând mamei copilul gol-goluţ. Priveşte! Fiul tău are între rinichi semnul tâlharului. Mie-n sută că va fi un drac de războinic, drac fără de pereche…

În ciuda slăbiciunii evidente, mama scoase şi ea obişnuitele strigăte de bucurie, în astfel de situaţii:

Shaoul, fiul meu. Fie ca tu să ajungi mai mare ca orice alt muritor! Areta îţi va plăti tribut… Braţele nevestelor tale vor fi pline de brăţări, vei da iama prin corturile dintre Petra şi Topfel… Ascultaţi, suratelor! Acest copil va răpi cămilele inamicilor, transportând femeile şi fetele acestora, pe care le va da sclave războinicilor săi… În lăncile războinicilor lui vor fi înfipte căpăţânile duşmanilor, care apoi vor împodobi mormintele şi cimitirele părinţilor noştri. Mâna lui va aprinde ţările şi oraşele duşmanilor, cu toate palatele şi templele lor…

Epuizată de efortul la care o obliga obiceiul, proaspăta lăuză recăzu pe aşternutul murdar, iar servitoarele o aşezară pe partea dreaptă, apăsând cu toată greutatea lor, rând pe rând, pe pulpa stângă. Apoi, de la sâni la pubis o înfăşurară cu o bandă lată de in, pe care au strâns-o cu toate forţele lor.

În vremea asta, moaşa masă cu răbdare noul născut, insistând pe pielea craniului, frunte şi obraji, ciupindu-i nasul, trăgându-l de urechi, de buze, fără să-i pese de urlete, după care îl imobiliză la fel de strâns ca pe mamă, sau mai degrabă ca pe o mumie egipteană, de la picioare până la gât, braţele lipite în lungul corpului, cu o bandă de in lată de câteva degete. În sfârşit, după ce supse ea însăşi o gură de lapte din sânul stâng al mamei, plasă copilul la pieptul acesteia pentru prima alăptare.

Considerând că misiunea ei este împlinită, moaşa se aşeză la capul mamei ce dădea primul sân noului ei copil.

– Aşadar, Lallah, îl vei numi Shaoul?…, îndrăzni Ouakhaiti.

– Da, răspunse irodiana. E un vechi nume idumean. Seniorul Antipater vrea să îl numim astfel. Printre regii ce au domnit în ţara Edomului[8], mult înainte ca fii lui Israel să priceapă ideea monarhiei, cronicele vorbesc de Shaoul din Rehobot, înălţatul la tron după Samla. La moartea lui tronul reveni lui Baal-Hanan, fiul lui Acbor[9]. Acest nume înseamnă care a fost cerut şi dorit[10]. Numai Dumnezeu din cer ştie cât de mult mi-am dorit şi am cerut acest flăcău.

– Acest nume înseamnă vacarm, furtună, tumult, dragă Lallah, completă Ouakhaiti. În acest fel, dorinţele pe care le-ai formulat îţi vor fi cu siguranţă îndeplinite de către zeii din cer.

Apoi, Ouakhaiti şopti câteva cuvinte la urechea lui Cypros.

– Pofteşte-o, să intre, spuse aceasta.

După câteva clipe, îmbrăcată în negru, parcă fără de vârstă, pătrunse în cameră o femeie cu un voal pe figură. Înclinându-se cu respect în faţa lăuzei ce-şi alăpta pruncul, scoase dintr-o traistă o farfurie de ceramică, plină cu un soi de gudron solidificat. Apoi aruncă un pumn de parfum, compus din koussoubra, louben, djaoui şi helbenah, peste jeraticul din cassoletta de bronz, trecând şi retrecând cu răbdare farfuria cu bitum prin fumul mirositor, psalmodiind în surdină cuvinte numai de ea ştiute. Apoi se apropie de patul lăuzei ce continua să-şi alăpteze copilul, îi luă mâna stângă şi îşi concentră atenţia pe suprafaţa bitumului, continuând să psalmodieze.

Dintr-o dată, se opri. Faţa i se crispă, ochii îi crescură cât cepele, strângând puternic şi în convulsii mâna irodienei. Orpa, după nume, ghicitoarea era feniciană şi fusese adusă în secret din fostul Akko, devenit Ptolemais, căci cei din branşa ei îşi riscau viaţa în Iudeea. Ademenită cu o importantă sumă de bani, ghicitoarea îşi luase inima în dinţi, iar Ouakhaiti şi doi soldaţi sirieni o aduseseră de mai multe zile în vila lui Cypros.

Cu o voce ieşită parcă nu din piept, ci de nicăieri, ori poate din fundul pământului, Orpa începu să vorbească:

Acest copil va îmbrăţişa de timpuriu cariera armelor… Îl văd călărind printre războinici, deşi încă în fragedă vârstă… Totdeauna este victorios, nimeni nu îl învinge, face prizonieri peste prizonieri, nu lasă în urmă decât sânge, lacrimi, bocete… O femeie însă îi traversează viaţa. Foarte frumoasă, tânăra fată îi taie calea, iar el îşi pierde norocul personal şi zeii în care crezuse… Gloria lui apune pentru o vreme, el însuşi începe să fie urmărit şi învins, toate uşile se închid în faţa lui. Totuşi, nu are astâmpăr, umblă de colo-colo, traversează mări peste mări, ajunge din nou mare şef şi comandant, îl văd alături de un prinţ, într-o vilă imensă… tratează cu cei mai puternici prinţi din lume, dar duce şi un război secret… văd cum oamenii lui dau foc unui mare oraş, incendiul este imens, durează aproape două săptămâni…

– Continuă, ordonă Cypros. Ce vezi mai departe?

– Nimic, Lallah, spuse ghicitoarea cu vădită prudenţă. Flăcările mă orbesc, nu mai văd nimic. Nu văd decât foc, foc, numai foc. Oamenii ard ca muştele…

– Ce se întâmplă însă cu fiul meu? – întrebă Cypros.

– Îl văd fugind… Urcă într-o corabie, se ascunde cât mai departe de marele oraş… Este urmărit, dar scapă.

Cypros devine albă ca zăpada. Un rictus implacabil îi schimbă întreaga figură…

– Ouakhaiti, cheamă-l pe Demetrios, ordonă ea.

Ouakhaiti se îndreaptă către un fel de gong din cupru frumos ornamentat, pe care îl loveşte de patru ori cu un ciocănaş din ebenier, făcându-l să răsune de patru ori. Aproape imediat, şeful gărzii se prezintă, însoţit de doi dintre subordonaţii săi.

– Ouakhaiti, spune-i să tragă cincizeci de bice acestei blestemate, ce îndrăzneşte să spună că fiul meu va sfârşi ca un laş… Apoi să o ducă la Ierusalim, în faţa lui Cohen-ha-Gadol[11], care va şti să obţină aprobarea procuratorului Valerius, pentru a o arde pe rug, ca vrăjitoare ce este.

Apoi, pe când mercenarii sirieni încercau să o scoată din cameră, opunându-se şi turbată de furie, Orpa urlă încă în direcţia lui Cypros:

– Încă nu ţi-am spus tot, prinţesă… La preţul ăsta, află că fiului tău i se va tăia capul în chiar oraşul căruia i-a dat foc, cadavrul său va fi aruncat la groapa tâlharilor, unde va fi devorat de păsările şi animalele de pradă…

Pe când Cypros îşi căuta cuvintele pentru a agrava ordinul dat, o bufniţă de afară cucuvăi de trei ori. Înfricoşate şi tremurând de groază, servitoarele se ridicară în picioare iar Ouakhaiti se aruncă la picioarele prinţesei irodiene:

– « Lallah, în numele zeilor, fie-vă milă de fiul vostru… Nu agravaţi profeţia. Nu provocaţi bâalimii…».

Mută, disperată, turbată, contemplându-şi fiul ce adormise la sânul ei, irodiana nu mai auzea nimic.

Spre Anti-Librărie

Note:

[1]. Isus sau secretul mortal al Templierilor.

[2]. Numele sub care Coranul şi autorii arabi vorbesc de regina din Saba.

[3]. În arameană: Santinela… Santinela… Santinela! Până către mijlocul secolului al XIX-lea, armatele Europei au păstrat tradiţia acestui strigăt nocturn, prin care santinelele se controlau şi încurajau reciproc: Santinelă, urechea la pândă, ochii în patru!

[4]. Cuvântul accadian boanerghes era numele ciupercii halucinogene amanita muscaria, ce creştea după furtună, din care cauză i se spunea Fiica Tunetului. Muntenii o consumau, pentru viziunile lor profetice, devenind ei înșiși Fii Tunetului. Isus, Simon-Petre, Iacob, Ioan, Andrei, ceilalţi tovarăşi apostoli erau consideraţi Feciorii Tunetului, după cum spune evanghelistul Marcu (III, 14-35).

[5]. În arabă, Lallah înseamnă Doamna mea, iar Ouakhaiti scumpă soră (de lapte).

[6]. Prin mama ei, Cypros a II-a era Iudeană sau Jidovcuţă, iar prin tatăl ei, Irod cel Mare, ea era Idumeană.

[7]. Judecătorii, V, 1-31. Pe atunci, Debora, femeia lui Lappidoth, prefetesă, era judecătoare în Israel. Ea a condus războinicii lui Neftali şi Zabulon la victoria contra Cananeenilor, iar imnul respectiv îi perpetuează Gloria.

[8]. În vechime, Idumeea s-a numit Edom, acesta fiind regatul lui Esau, geamănul lui Iacob.

[9]. Facerea, XXXVI, 36-38.

[10]. Traducerea numelui Baal-Samîn, zeul suprem al Idumeenilor şi Nabateenilor.

[11]. Cohen-ha-Gadol, este numele marelui preot la Iudeilor.

Vezi Și

Roma

VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT – XIX

­­ VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT  –  XIX ANUL 64 – ROMA ÎN FLĂCĂRI …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *