VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT – I

 CAPITOLUL I : SSPP – APOSTOLUL CU TREI CAPETE

Legendele şi poveştile de demult sunt lecţii pentru cei de astăzi

 O Mie şi Una de nopţi

 

Studiul atent al Faptelor Apostolilor, al Epistolelor lui Pavel, al apocri­felor ce-i sunt atribuite, al Predicilor Clementine, Antichităţilor iudaice, Războaielor Iudeii, (Flavius Iosif) și altor texte antice, despre el, impun concluzia surprinzătoare pentru credincioşi : apostolul Shaoul-Saul-Paul-Pavel (SSPP), din Noul Testa­ment, este un personaj eponim, în care scribii anonimi din secolele IV şi V au topit şi frământat cuvinte, idei şi evenimente privind cel puţin trei actori diferiţi, doi dintre aceş­tia fiind imaginari, unul singur fiind real.

După Sinodul de la Niceea, din ordinul împăratului Constantin cel Mare şi sub oblăduirea autorităţilor bisericeşti (Eusebiu din Cezareea şi alţii), textele evanghelice au fost recopiate, unificate, auten­tifi­cate conform, în serii de cincizeci[1] exemplare, expediate tutu­ror dioce­zelor impe­riului, ce înapoiau vechile texte, evanghe­lice, şi ele, dar înlocuite cu altele, mai noi, mai conforme, bine­înţeles. În acest fel a fost creat Cristos[2], zeul special încarnat pentru mântuirea oamenilor.

Pentru a da însă o valoare inatacabilă acestei invenţii, şi pentru a o justifica, mărturiile apostolice ordinare nu puteau fi utilizate. De aceea, s-a fabricat un personaj nou, din combinarea sau reunirea altor trei, mai vechi. Bineînţeles, textele şi documentele indiscu­tabile ale acestora, au fost şi ele retopite, remaniate. Întrucât ele erau anterioare noilor Evanghelii, de acum canonice, ele dădeau personajului imaginar o oare­care notă de autenticitate istorică. Atunci și în secolele ce au urmat, mâna de fier a puterii Statelor era la ordinele Bisericii, care a împie­dicat descoperirea adevărului.

De aceea, în studiul său Sfântul apostol Pavel (Saint Paul apôtre), Înalt-preasfântul Cardinal Ricciotti recunoaşte deschis :

1). « Toate sursele sau izvoarele ce permit reconstituirea vieţii lui Paul-Pavel sunt în Noul Testament; practic, în afara acestuia nu găsim absolut nimic. Elementele desoperite totuşi în alte documente sunt nu doar foarte puţin numeroase ci foarte îndoielnice ». (§ 90).

2). « Anul naşterii lui Paul-Pavel nu reiese din niciun document ». (§ 149).

3). « Anul martirajului lui Paul-Pavel, atestările sau certificările antice sunt vagi, contradictorii… Nu ştim nimic sigur cu privire la ziua morţii sale…». (§ 671).

Fără să conteste existenţa istorică a personajului, abatele Alfred Loisy conchide că nu putem şti nimic sigur despre Paul-Pavel. Mergând ceva mai departe, Bruno Bauer şi o bună parte din şcoala exegetică olan­deză consideră că SSPP este un personaj imaginar sau eponim.

În ce ne priveşte, ne vom mulţumi să-l luăm pe SSPP aşa cum este prezentat în Faptele Apostolilor (F. A.), verificând totul cu mintea noas­tră, lăsând diverselor biserici responsabilitatea impos­turii istorice, dacă într-adevăr este impostură, totală sau parţială.

Pentru început, ne vom permite să punem mai multe întrebări.

Dacă SSPP este Iudeu, născut în primii ani ai erei creştine sau mai înainte, cum pretind istoricii Bisericii (Cf. Card. Ricciotti, Saint Paul Apôtre , § 149), înseamnă că el ar fi avut cam 35 de ani la moartea ofi­cială a diaconului Ştefan, în anul 36 al erei creştine. La această vârstă, se înţelege că SSPP putea:

1). Comanda poliţia auxiliară, cum rezultă din F. A. VIII, 3 şi IX, 1;

2). Obţine din partea marelui preot Gamaliel un ordin de misiune pentru a opera departe de Ierusalim şi a-i aresta pe creştinii de acolo (legalitatea sau corectitudinea acţiunii o vom discuta mai târziu);

3). În virtutea vârstei şi a funcţiei sale, să aprobe condamnarea şi executarea diaconului Ştefan (F. A., VIII, 1 şi XXII, 20).

Aşa stând lucrurile, cum se face că misiunea poliţaiului sau securis­tului SSPP, în cursul lapidării lui Ştefan, se reduce la rolul unui copil de mingii, pe stadioanele de astăzi. Poliţaiul ce a mers la Damasc, pentru a aresta creştinii de acolo, nu putea să se limiteze la paza hainelor celor ce-l lapidau pe Ştefan. Dacă era într-adevăr Iudeu şi în vârstă de aproximativ 35 de ani, el era de mult major, din punct de vedere civil şi religios, deci obligat, după lege, să participe la lapida­­rea lui Ştefan, din moment ce este de faţă, nu să se limiteze la paza ţoalelor. (Deuteronom, XVII, 7).

În caz contrar, dacă SSPP nu era Iudeu, el era Idumean, după cum vom demonstra în cele ce urmează.

Pe de altă parte, dacă în anul 36 el comandă o poliţie auxiliară, la ordinele Sanhedrinului şi ale marelui preot, şi dacă are în jur de 35 de ani, el avea deja această funcţie şi în anul 34 sau 35, cu ocazia arestării lui Isus, pe muntele Măslinilor. În acest caz, chiar el tre­buie să fii coman­dat detaşamentul de miliţieni ai Templului, ce însoţeau cohorta legionarilor romani şi tribunul din fruntea aces­tora, cu ocazia luptei finale de la Getsemani, mai exact de la locuinţa lui Irmeel-Ierahmeel[3], prenume iudeu ce înseamnă Iubit de Dumnezeu ( Cf. Dicţionarul rabinic al lui Sander).

Aşadar, SSPP l-a cunoscut pe Isus, a parti­cipat la arestarea lui şi are partea sa de responsabilitate în răstignirea acestuia. El, sau poate, secretarul său, ori scribul anonim, autorul F. A. a minţit, spunând că SSPP nu l-a cunoscut pe Isus… Mai mult : în acest caz, numai el poate fi furni­zorul santinelelor de pază la mormân­tul lui Isus, după cum ceruse Sanhedrinul. Având în vedere cele cunoscute, e limpede că santinele de pază, la mormântul lui Isus, nu şi-au făcut datoria. Putem deci considera că SSPP ştia ce s-a petrecut cu cadavrul lui Isus, lucru dove­dit de noi în volumul precedent, Isus şi secretul mortal al Templierilor.

În plus, această naştere a lui SSPP în primii ani ai erei creştine, dacă nu cumva chiar mai înainte (op. cit.) implică o minciună în plus din partea autorului Faptelor Apostolilor, anume : nu este posibil ca SSPP să fii fost crescut împreună cu Menahem şi Irod tetrarhul, cum spun Faptele Apostolilor (XIII, 1[4]), pentru că acest Irod-Agrippa II s-a născut abia în anul 27, era noastră, şi a murit la Roma, în anul 100. În anul 27, când s-a născut acest Irod, viitorul tetrarh, SSPP avea deja 27 de ani.

Pe de altă parte, examinând cu atenţie Epistolele zise ale lui Pavel, autorul lor apare ca un om cu două feţe :

– Unul dintre aceştia este elenist şi prozelit al Diasporei, cetăţean roman ce vorbeşte şi scrie greceşte, adversar ireductibil al tabuu­rilor legale ale iudaismului, mai ales al tăierii împrejur. Acesta se numeşte Paul, pe greceşte Paulos (ortodocşii l-au botezat Pavel).

– Celălalt este un Iudeu pios şi de rasă, din tribul lui Benjamin (altă dată unul dintre cele două triburi militare ale lui Israel) şi se numeşte Shaoul, pe greceşte Saulos.

Fiecare dintre aceşti doi oameni are doctrina sa. Primul s-a for­mat în cadrul culturii greceşti şi îl consideră pe Cristos un coborît din ceruri, un fel de intermediar în formă omenească, mort pe cruce şi înviat în spirit, pentru a asigura victoria Spiritului (pneuma) asu­pra Materiei (hylee) aducând astfel oamenilor eliberarea spirituală, fără vreo servitudine faţă de puterile intermediare şi inferioare.

Cel de al doilea este de tradiţie nazareano-ebionită, îl consideră pe Isus un om de carne, născut de o femeie din spiţa lui David, supus Legii şi mort pe cruce, înviat în carne şi apoi zeificat.

Al treilea om va fi magician, prezentat sub numele de Simon Magicianul.

Suntem în faţa a trei personaje şi trei doctrine contra­dictorii. În consecinţă, deschidem o anchetă asupra sfântului Pavel, apostolul Gentililor. Prevenim cititorii : vom merge din surprize în surprize, cum s-au petrecut lucrurile şi în primul nostru volum, consacrat lui Isus.

Punându-şi problema identităţii lui Epafras, tovarăş de captivi­tate al lui Pavel (Epistola către Filimon, 23), sfântul Jérôme vorbeşte despre fabula naşterii la Giscala[5], a viitorului apostol, numit pe atunci Shaoul, Giscala fiind situată în Galileea de nord, nu în Iudeea.

« Cine este Epafras, tovarăşul de captivitate al lui Pavel ?Am auzit şi noi povestea (fabula). O redăm aşa cum am cules-o. Se zice că părinţii apostolului Pavel erau din Giscala, în Iudeea. Pe când provin­cia aceasta fu devastată de armata romană, iar Iudeii dis­per­saţi în întreg universul, părinţii lui Pavel ar fi fost duşi la Tars, în Cilicia. Pe atunci foarte tânăr (adolescentum), Pavel a împăr­tăşit soarta părin­ţilor săi ». (Cf. Jérôme, Commentaires sur l’Epitre aux Philippiens, XXIII – M.L. XXVI, 617-643).

Prima întrebare.

Deportarea locuitorilor din Giscala a avut loc cu ocazia represiunii lui Varus (care a răstignit două mii de prizonieri iudei, pe înălţimile din jurul Ierusalimului), adică între anul 6 şi anul 4 era veche.

Ori, ni se spune că, pe atunci, SSPP era un tânăr adolescentum, născut către anul 21 al erei vechi, altfel nu putea să aibă în jur de 15 ani, la ora evenimentului respectiv. Această dată este însă greu com­pa­tibilă cu cronologia oficială a Bisericii, întrucât, dacă aşa stau lucrurile, în anul 36, când a fost lapidat sfântul Ştefan, SSPP ar fi trebuit să aibă 57 de ani. Faptele Apostolilor spun însă clar: « Iar martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit Shaoul ». (VII, 58). Ce fel de tânăr poate fi un bărbat în vârstă de 57 de ani ? În plus, peste asta, SSPP ar fi murit la 88 de ani (în anul 67 al erei noastre), ceea ce este greu de acceptat, având în vedere activitatea laborioasă, călătoriile numeroase, grele şi lungi.

Continuăm. În acelaşi capitol, Jérôme reia şi lărgeşte cuvin­tele lui SSPP: « Sunt ei Evrei ? Evreu sunt şi eu. Sunt ei Israeliţi ? Israelit sunt şi eu. Sunt din sămânţa lui Avraam ». (II Corinteni, XI, 22). La opt zile, am fost tăiat împrejur; sunt din neamul lui Israel, seminţia lui Veniamin, Evreu din Evrei, după lege fariseu ». (Filipeni, III, 5). Jérôme adaugă cu fineţe: « Magis judeum quam Tarsensem…», « Mai curând Iudeu decât Tarsiot ». (Op. cit.).

Întrebarea a doua.

De ce oare SSPP simte nevoia să precizeze că este din posteritatea lui Avraam, din rasa lui Israel ? Pentru că, pe vremea sfântului Jérôme, prin secolele IV-V, învăţaţii şi erudiţii cunoş­teau originea idumeană a lui SSPP, ştiau că acesta a fost prinţ din familia lui Irod, iar scribii anonimi sau politrucii Bisericii, care scriau acestea, în numele lui, au dorit cu tot dinadinsul să ascundă adevărata lui origine.

Bineînţeles, SSPP este din posteritatea lui Avraam, mai exact din aceea alui Ismail, primul născut al acestuia, cu Agar, sclava soţiei sale sterile, Sara. Acest Ismail, se ştie, este considerat părintele Arabilor, amănunt greu compatibil cu calitatea de viitor apostol creștin… Aşa stând lucrurile, SSPP nu poate fi Evreu, nici Israelit, nici Iudeu. Se înţelege, sfântul Jérôme nu îndrăzneşte să afirme că Isus ar fi cooptat un al 13-lea apostol, non Iudeu. În acelaşi sens, scribul anonim din secolul IV sau V, care aranjează textul primitiv al Faptelor Apostolilor, trebuie neapărat să ascundă acest adevăr jenant.

De aici, insistenţa suspectă în ce priveşte caracterul iudeo-evreiesc şi israelit al lui SSPP, care este subliniat în trei rânduri şi întărit prin precizarea tribului şi a sectei fariseice. De altfel, ulterior, sfântul Jérôme se arată şi mai afirmativ, cu privire la naşterea lui SSPP la Giscala : « Numit înainte Shaoul, apostolul[6] Paul, trebuie socotit peste cei doisprezece apostoli. El era din tribul lui Benjamin şi din cetatea Giscala, din Iudeea. Când aceasta a fost cucerită de Romani, el a emigrat cu părinţii săi, la Tars, în Cilicia, apoi a fost trimis de aceştia la Ierusalim, pentru a studia Legea, şi a fost instruit de Gamaliel, învăţat foarte savant, despre care vorbeşte Luca ». (Cf. Jérôme, De viris illustribus, M.L. XXIII, 615-646).

Întrebarea a treia.

Ceva mai înainte, sfântul Jérôme a precizat că populaţia Giscalei a fost deportată în Cilicia şi că părinţii lui SSPP, împreună cu fiul lor adolescent au ajuns la Tars. Deportarea colectivă a populaţiei unui oraş sau sat, ca represiune pentru nesu­punere ori ajutorare a zeloţilor rebeli, făcea din cei deportaţi sclavi ai Imperiului.

Aceştia nu erau neapărat vânduţi particulatilor, în mod individual. În cazul deportărilor într-un anumit loc, cei în cauză deveneau, în mod colectiv, sclavi ai lui Cezar, ai Imperiului. Iobagii din Evul Mediu, cei din Rusia ţaristă, până către sfârşitul seco­lului al XIX-lea, erau legaţi de pământ, supuşi acestei legături, căsătoriţi după decizia autori­tății tutelare, deportaţi în Siberia… Iobagii moderni din Imperiul ţarist ilustrau perfect situaţia sclavilor lui Cezar, ai Imperiului roman. Aşa stând lucrurile, copiii sclavilor erau ei înşişi sclavi. Deci SSPP nu putea părăsi domiciliul forţat, pentru a studia, în Ierusalim, la picioa­rele lui Gamaliel, în chip amănunţit legea părintească. (F.A., XXII, 3). Cine poate să creadă că Romanii bănuitori şi degrabă vărsători de sânge, ar fi tolerat fanteziile studenţeşti ale sclavilor deportaţi ?

După ce Pompei l-a învins pe Aristobul, ultimul rege din dinastia asmoneană, acesta a fost înjunghiat cu ocazia triumfului, în cadrul căruia figura un cortegiu de sclavi iudei, care au suportat la Roma o captivitate teribilă, ceafa fiindu-le marcată cu incizia distinctivă, care înlocuia mai vechiul guler metalic, ce îngreuna munca scla­vului. Încizia marca toată ceafa sclavului, de unde numele de jug, de semn al sclaviei. Unele formule catolice au păstrat expresia jugul lui Cristos, agreabil se pare, chiar delicios. Confesiunile sfântului Ciprian spun că pri­mele secole creştine utilizau expresia sclavii lui Cristos, cultul ortodox vorbind până astăzi, în neştire, de robii, roabele, oițele lui Cristos sau Dumnezeu, până una-alta ai Bisericii, nu-i aşa ?

Nu mai puţin însă, când scribul anonim îl face pe SSPP să spună că este cetăţean roman din naştere (F.A., XII, 28), el comite o nouă eroare, fără să ştie că împăratul Augustus interzisese conferirea acestui privilegiu liberţilor, deci cu atât mai puțin sclavilor ce purta­seră lanţu­rile robiei. În ce priveşte sclavii, Suetoniu vorbeşte de multiplicarea obstacolelor în calea eliberării lor, simple sau com­plete, împăratul Augustus fixând cu precizie numărul, categoriile şi situaţia sclavilor ce puteau fi eliberaţi, arătând că cei ce purtaseră lanţurile sclaviei sau fuseseră supuşi torturii, nu puteau în niciun fel să fie eliberaţi. (Viaţa celor Doisprezece Cezari, Augustus, XL).

Fără excepţie însă, absolut toţi deportaţii purtau lanţurile sclaviei pe timpul transportului, soldatul roman avându-le în raniţa regula­men­tară, după cum precizează Flavius Iosif în Războaiele Iudeii (III, V). Ca atare, dacă părinţii lui SSPP şi el însuşi au fost trans­portaţi din Giscala Iudeii în Tarsul Ciliciei, ei au fost obligaţi să poarte lanţurile sclaviei într-o călătorie de peste 400 de kilometri, pe jos. Aşa stând lucrurile, este imposibil ca odată ajunşi la Tars să fie nu numai eliberaţi ci şi făcuţi cetăţeni romani.

Întrebarea a patra.

Admiţând că SSPP ar fi reuşit cu timpul să dobândească resursele financiare şi protecţia administrativă indis­pen­­sabilă pentru a deveni liber[7], cum se face că şi-a sfârşit zilele prin tăie­rea capului, ca cetăţean roman, după ce a fost condamnat la moarte, în anul 67, la Roma? Liberţii sau orice sclavi eliberaţi şi ulterior condam­naţi pierdeau prin însuşi acest fapt eventuala calitate de cetăţeni romani. Altfel spus, ei redeveneau sclavi, deci erau răstig­niţi. Dacă SSPP ar fi ajuns libert, legea romană nu l-ar fi con­damnat la tăierea capului ci la răstignire. Întrucât însă el a fost condamnat la moarte prin decapitare, asta înseamnă că nu a fost deportat la Tars şi nici nu se trăgea din părinţi deportaţi. Aşadar, se pune atât problema veritabilei sale origini cât şi aceea a motivului ascunderii acesteia de către scribii anonimi din secolul IV sau din secolul V.

Dovediţi că ar fi comis vreo crimă, sclavii eliberaţi recădeau în sclavie şi erau supuşi pedepselor rezervate acestora. Practic, existau două categorii de liberţi sau sclavi eliberaţi:

1) Cei pe care stăpânul lor îi eliberase prin vindicta, adică în faţa unui pretor sau consul, care atingea umărul sclavului cu bagheta numită astfel. Aceştia erau pe deplin liberi, fără să fie însă şi cetă­ţeni romani.

2) Cei eliberaţi prin simpla decizie a stăpânului lor erau încă men­ţi­nuţi în sclavie, printr-o chiţibuşerie juridică. Este vorba de subtilităţile juridice romane, despre care vorbeşte Tacit în Anale XIII, 27 şi 32.

Libertul nu devenea neapărat cetăţean roman. Cine poate să creadă că un sclav eliberat, prin bunăvoinţa stăpânului, devenea automat cetă­ţean roman, câtă vreme prinţi şi regi străini, vasali şi aliaţi ai Romei, nu se bucurau totdeauna de această favoare.

În plus, un civis romanus nu putea să fie bătut cu vergile, nici biciuit sau răstignit, nici transformat în sclav. Legea Valeria, din anul 509 (era veche) interzicea lovirea unui cetăţean roman fără o decizie populară prealabilă şi definitivă, iar legea Porcia (248, era veche) interzicea în mod absolut şi în orice situaţie bătaia cu vergile sau biciuirea unui cetăţean roman.

Cu totul altfel stăteau lucrurile cu liberţii ce nu erau condamnaţi la moarte decât prin răstignire, întrucât condamnarea atrăgea automat recăderea în sclavie, lucru ce reiese clar din Analele lui Tacit (XIII, 26): eliberarea era totdeauna condiţionată, iar ofensarea fostului stă­pân de către un libert antrena depărtarea acestuia la peste o sută de mile, undeva la limita Campaniei[8]. Tacit aminteşte inclusiv cazuri de răstignire a liberţilor[9]. Astfel de măsuri nu puteau fi însă aplicate în niciun caz contra cetăţenilor romani.

Totuşi, dacă vreun libert celebru era promovat cetăţean roman, cazul lui Narcis sau Pallas, aceştia beneficiau de toate avantajele secundare ale oricăror cetăţeni romani. Admiţând că tatăl lui SSPP sau el însuşi ar fi fost printre norocoşii sclavi ai lui Cezar, deportaţi la Tars şi apoi eliberaţi – eliberarea nu antrena calitatea de cetăţean roman. Aşadar, dacă SSPP ar fi fost cu adevărat deportat la Tars, dacă ar fi fost sclav deportat, în caz de condamnare la moarte el nu putea fi decapitat ci neapărat răstignit.

După legea romană, copilul urma soarta burţii care l-a purtat. Copilul unei femei libere şi al unui sclav se năştea om liber. Invers, copilul unui om liber, făcut cu o sclavă, se năştea sclav[10].

Este limpede: aceste principii imprescriptibile ale dreptului roman nu puteau să nu condiţioneze şi soarta lui SSPP.

Întrebarea a cincea.

Admiţând că într-un fel sau altul SSPP a devenit libert, rămâne de văzut când şi în ce fel a putut el să ajungă cetăţean roman, titlu de care SSPP-ul din Faptele Apostolilor pare foarte mândru, după scrisele redactorilor anonimi creştini. Iată ce spune Voltaire despre acestea: « Paul a fost oare cetăţean roman, după cum se laudă ? Dacă era din Tars, în Cilicia, oraşul Tars nu a devenit colonie romană decât o sută de ani după el, lucru cu care toţi specialiştii antichităţii sunt de acord. Dacă într-adevăr era din orăşelul Giscala, cum a crezut sfântul Jérôme, acest oraş era în Galileea. Este absolut sigur că Galileenii nu erau cetăţeni romani…». (Cf. Voltaire, Diction­naire philosophique : Paul).

Veritabila captivitate localizată sau deportarea la Tars este ates­tată şi de Photius, savant şi exeget din secolul IX, fost patriarh de Constantinopol : « Paul… prin strămoşii lui după carne avea ca patrie Giscala (care acum este un mic târguşor în Iudeea, după ce altă dată a fost un mic oraş)… Cu ocazia cuceririi romane, părinţii săi şi majori­tatea celorlalţi locuitori au fost duşi în captivitate la Tars ». (Photius, Ad amphilocium, CXVI).

Repetăm : autorii antici situează Giscala în Iudeea, pe care o con­fundă cu Palestina, în general. În realitate, Giscala se găsea în Galileea de nord.

În sfârşit, Epiphane respinge teza Ebioniţilor (una dintre primele secte iudeo-creştine, împreună cu Nazarinenii) care afirmau că « Omul din Tars (sic) nu era Iudeu de origine ci fiu de prozelit…» : După Epiphane, « deşi SSPP s-ar fi născut la Tars, el nu era străin rasei iudaice ». (Cf. Epiphane : Contra Haereses, Panarion, XXX). Vom vedea că Epiphane s-a înşealat. Recunoscând că SSPP s-ar fi născut la Tars, el face din viitorul apostol un Iudeu din Diasporă.

Întrebarea a şasea.

Faptele Apostolilor spun că SSPP s-a con­vertit pe drumul de la Ierusalim la Damasc: « Iar Saul, suflând încă amenin­ţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului, a mers la arhiereu, şi a cerut de la el scrisori către sinagogile din Damasc ca, dacă va afla acolo pe vreunii, atât bărbaţi cât şi femei, că merg pe calea aceasta, să-i aducă legaţi la Ierusalim. Dar pe când călătorea el şi se apropia de Damasc, o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată. Şi, căzând la pământ, a auzit un glas, zicându-i : Saule, Saule, de ce mă prigo­neşti ? Iar el a zis : Cine eşti, Doamne ? ». (F. A., IX, 1-5).

Cităm câteva rânduri din alineatul 16 al Confesiunilor sfântului Ciprian, episcop în Cartagina, decapitat în 250, pe timpul perse­cuţiei împăratului Dece. Către sfârşitul secolului al IV-lea, SSPP a făcut obiectul unei apologii redactată în formă de trilogie: Conver­siune, Spovedanie şi Martiraj. Iată ce citim în alineatul 16 al Confesiunii: « Atunci, Eusebiu zise : Fără îndoială, apostolul lui Cristos, numit Paul, nu a fost magician[11], dar s-a numărat şi el printre marii persecutori ai sclavilor lui Cristos şi a consimţit, a fost de acord cu lapidarea lui Ştefan[12].

Mai mult, cu scri­sori din partea guvernatorului el i-a gonit din ţara lor şi din întreg terito­riul cetăţii pe cei ce-ll adorau pe Cristos la Damasc. El s-a convertit însă şi i-a devenit instrument preferat, după cum mărturi­seşte el însuşi : „Am obţinut iertarea lui Cristos, pentru că acţionasem din ignoranţă”. În Faptele Apostolilor scrie că cei care practicaseră artele rele şi-au dat foc la cărţile de vrăjitorie, deve­nind discipolii lui Cristos. (Cf. Ciprian, Confesiuni, 16).

Această a doua referinţă la artele rele, vrăjitorie sau magie, este foarte importantă. Vom reveni asupra ei, în legătură cu Simon din Samaria şi Shaoul-Paul, ambii fiind adversarii lui Simon-Petre. Nu întâmplător, Ciprian şi Eusebiu fac o subtilă referinţă la raportul dintre SSPP şi vrăjitorie sau magie.

Pe de altă parte, după Faptele Apostolilor citim că marele ierarh i-ar fi dat lui SSPP scrisori de misiune la Damasc. În Confesiunile lui Ciprian, aceste scrisori îi sunt date lui SSPP nu de către marele ierarh ci de către guvernator, termen care, în Noul Testament, este sinonim cu acela de procurator. Diferenţa este importantă întrucât ea permite preci­zarea autorităţii judiciare de care depindea SSPP. Faptele Apostolilor susţin că SSPP depindea de marele preot sau arhiereu. Confesiunile lui Ciprian afirmă însă că SSPP depindea de autoritatea romană. Cum se explică diferenţa ? SSPP a fost şeful unei poliţii paralele, în serviciul Romei, sau numai strateg al Templului, comandând miliţia levită ?

Întrebarea a şaptea.

După cum am văzut, potrivit Faptelor Apostolilor, convertirea lui SSPP a avut loc pe Drumul Damas­cului, expresia devenind sinonimă cu convertirea în general. În Confesiunile sfântului Ciprian, convertirea lui SSPP are loc după operaţiunea de poliţie plănuită, condusă şi executată de el însuşi. Confesiunile sfântului Ciprian a fost redactate către anii 360-370, deşi manuscrisele ce ne-au parvenit sunt mult mai târzii. Sfântul Ciprian citează Faptele Apostolilor, care existau deja la data respectivă. Cum se explică însă diferenţa considerabilă privind convertirea lui SSPP potrivit Faptelor Apostolilor, respectiv conform Confesiunilor sfântului Ciprian ? Ce trebuie să înţele­gem : viitorul apostol SSPP a avut viziunea de pe Drumul Damascului înainte de a pătrunde în acest oraş, pentru a-i aresta pe creştini, sau după ce i-a arestat pe aceştia ?

Răspunsul nu este dificil. La vremea redactării Confesiunilor sfântului Ciprian, în anii 360-370, exista deja o versiune a Faptelor Apostolilor, la îndemâna diverselor comunităţi creştine. Această versiune este însă diferită de aceea care ne-a parvenit, întrucât scribii anonimi au operat unele schimbări mai târziu, către sfârşitul secolului IV sau chiar în secolul V. În ce priveşte pasajul din Confesiunile sfântului Ciprian, el trebuie să fii fost conform versiunii Faptelor Apostolilor din epoca respectivă. La vremea aceea, Confesiunile sfântului Ciprian erau foarte răspândite şi apreciate  în bisericile orientale, care nu le-ar fi acceptat dacă ele ar fi contrazis Faptele Apostolilor.

Întrebarea a opta.

Ajungem astfel la chestiunea naturii relaţiilor dintre SSPP şi diversele mărimi sau autorităţi ale vremii, inclusiv problema cetăţeniei sale romane.

Dacă SSPP ar fi fost un Iudeu oarecare, fiu de deportaţi, de sclavi ai Imperiului roman, el însuşi sclav o bucată de vreme (presupu­nând că ulterior a fost eliberat), atunci nu îi putem recunoaşte calitatea de cetăţean roman, pe care de altfel nu i-o recunoaşte nici Claudius Lysias, tribunul cohortelor citadelei Antonia, din Ierusa­lim, după cum vedem imediat:

« Şi venind la el, comandantul i-a zis : Spune-mi, eşti [cetăţean] ro­man ? Iar el a zis : Da ! Şi a răspuns comandantul : Eu am dobân­dit această cetăţenie cu multă cheltuială. Iar Pavel a zis : Eu m-am şi născut ». (F. A., XXII, 27-28).

Ţinând cont de cele stabilite până acum, putem concluziona că este vorba de o minciună, de un mincinos. Ori SSPP este cel care minte, ori scribul anonim care a redactat acest pasaj din Faptele Apostolilor. Dacă SSPP este într-adevăr cetăţean roman, atunci vom înţelege uşor cele ce vor urma, iar acest privilegiu se va explica prin chiar faptul originii sale. Dacă SSPP este însă un Iudeu oarecare, cele ce vor urma sunt o pură minciună, întrucât, în acest caz, nu există nicio plauzabi­litate, nicio şansă ca episoadele de care vom vorbi să fie adevărate, să aparţină vieţii personajului de care ne ocupăm.

În materie de moştenire, legea romană cerea neapărat clarificarea faptului dacă mortul a fost om liber, libert ori sclav, pe o perioadă destul de lungă. Callistrat pare să spună că era vorba de o perioadă de cinci ani. Sclavul nu putea moştenii de la genitorii săi, de la părinţi. Dacă SSPP ar fi fost sclav deportat, fiu de sclavi deportaţi, în niciun caz nu ar fi putut moşteni de la părinţi calitatea de cetăţean roman, pe care nici aceştia nu o puteau avea. Această perioadă de cinci ani a fost redusă de Titus, după anul 80 al erei noastre. (Cf. Suetoniu, Viaţa celor doisprezece Cezari, Titus, VIII). Pe vremea lui SSPP, această perioadă legală era încă foarte lungă, ceea ce subliniază importanţa concluziei legale în materie de moştenire.

Spre Anti-Librărie

Note:

[1]. « Cincizeci » este numele sărbătoarei celebrate a şaptea duminică după Paşte, în memoria coborîrii Sfântului Duh peste apostoli. El este însă şi numele săr­bă­torii iudaice, celebrată şapte săptămâni după a doua zi a Paştelui, în memoria primirii Tablelor Legii, de către Moise. Creştinii penticostali actuali s-au înscris în această tradiţie, pe care nu o schimbă, pretinzând că Sfântul Duh coboară peste adunările lor, nu chiar la comandă, dar aproape. Constructorii textelor evan­ghelice au ales cu bună ştiinţă cifra de cincizeci, care avea magia ei, cum o are încă, nu numai pentru penticostali.

[2]. Credincioșia-i un ciudat daltonism mintal. Boala numită daltonism constă în confuzia culorilor, mai ales roșul cu verdele. Confuzii există și pe plan mintal, nu doar pe cel fizic. Unele dintre ele afec­tează grav societatea, depă­șind Codul Rutier, circulația stra­dală, falsul adulter femeiesc, cu Sfântul Duh, morții înviați la comandă, etc. Păcăliți o vreme, urmașii Dacilor revin la normala înțelep­ciune strămo­șească, refuzând bazaconiile iudeo-cretine. Cei ce le cred păcătuiesc ridi­când sprân­cenele către cei ce nu le cred. Cunoașterea omeneas­că nu se împiedică de moftangii ce se cred credincioși, militând pentru a păta întreaga omenire cu mof­tu­rile lor copilărești. După o viață în respectul adevărului, ajuns la o vârstă respectabilă, auto­rul aces­tor rân­duri e convins că n-a întâlnit niciun credincios în bazaconiile de mai sus, nici măcar printre numeroșii rabini, preoți, ierarhi sau predicatori ai diver­selor sina­gogi, biserici, moschei, bisericuțe.

[3]. Cf. Isus şi secretul mortal al Templierilor, finalul cap. XXI, Executarea lui Isus.

[4]. Cf. p.  … din Isus şi secretul mortal al Templierilor, ce justifică exegeza versetului XIII, 1 din Faptele Apostolilor, care este foarte important.

[5]. Astăzi, Giscala se numeşte Gush Halav, iar în arabă El-Ysch, fiind situată la aproximativ 4 kilometri de frontiera cu Libanul, la NV de lacul Tiberiada, în Galileea.

[6]. « Termenul de apostol trebuie înţeles în sensul iudaic, anterior celui creştin. Pentru Iudei, apostolul era emisar al Sanhedrinului din Ierusalim, însărcinat cu perceperea impozitului sinagogilor din Diasporă, pentru Templu, şi cu controlul ortodoxiei acestora ». (Cf. Robert Stahl, Les Mandéens et les origines chrétiennes, p. 135).

[7]. În astfel de cazuri, este vorba de liberţi, care nu puteau deveni cetăţeni.

[8]. Regiune din sudul Italiei, la Marea Tireniană, cuprinzând provinciile Avelino, Benevent, Caserte, Napoli şi Salerno. (Nt).

[9]. Anale XIII, 23. Asasinarea stăpânului de către un sclav antrena răstignirea tuturor sclavilor şi a liberţilor acestuia.

[10]. Totuşi, lex Minucia stipula: « copilul unei Romane cu un străin (peregrinus) urmează soarta tatălui, de vreme ce concepţia şi naşterea au loc în străinătate ».

[11]. Notăm această importantă dezminţire a faptului că apostolul SSPP ar fi fost magician sau vrăjitor. Vom reveni asupra acestui aspect.

[12]. De asemenea, notăm şi consimţământul lui SSPP la uciderea sfântului Ştefan.

Vezi Și

Roma

VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT – XIX

­­ VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT  –  XIX ANUL 64 – ROMA ÎN FLĂCĂRI …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *