VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT – IV

VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT  –  IV

PRINȚUL IRODIAN NUMIT SHAOUL

 

Fericiţi cei ce nu-l cunosc deloc; mai fericiţi cei ce nu au ce face cu !

Voiture, Poésies, Les princes

 

S-a văzut: respingem ipoteza oraşului Tars, care n-a jucat niciun rol în viaţa lui  SSPP , de care ne ocupăm. Ştim însă că acesta a fost nevoit să fugă noaptea din Damasc, într-un coş (F. A., IX, 25), lucru pentru care el însuşi îi scoate pe Iudei din cauză: «…Dre­gătorul regelui Areta păzea cetatea Damascului, ca să mă prindă. Şi printr-o fereastră, am fost lăsat în jos, peste zid, într-un coş, şi am scăpat din mâinile lui ». (II Corinteni, XI, 32-33).

Pe atunci, Damascul aparţinea lui Areta al IV-lea, regele Arabiei nabateene. În anul 36, era noastră, împăratul Tiberiu a iniţiat o campa­nie inutilă contra acestui rege. Anul următor, după Tiberiu şi potrivit multor istorici, Caligula cedă Damascul regelui Areta, în schimbul păcii, care convenea amândurora. Această ipoteză este confirmată de existenţa monedelor cu efigia lui Tiberiu, nu însă cu aceea a lui Caligula ori a succesorului acestuia, Claudiu.

Vom avea ocazia să revenim asupra motivului acestei tentative de arestare a lui SSPP, de către poliţia etnarhului Areta al IV-lea. De fapt, supra-numele de « tarsiot », cu care unii l-au blagoslovit pe SSPP, nu vine de la oraşul Tars ci de la grecescul tarsos, ce înseamnă târnă, coş, împletitură. SSPP din Tars, este în realitate SSPP din târnă, din coşara în care a fost coborît peste un zid, pentru a scăpa de cei ce veniseră să-l aresteze. Aşadar, tarsiotul este o poreclă umoristică a cunoscutului apostol. De altfel, după afirma­ţiile contradictorii privind naşterea sa la Giscala în Galileea de nord, povestea tarsiotă nu este chiar de mirare.

Întrebarea noastră rămâne însă fără răspuns : cine este, cine a fost cu adevărat cel pe care creştinii îl numesc apostolul Paul sau Pavel, omul care, rând pe rând, s-a numit Shaoul, Saul, Saulos, Paulos, Paul, Pavel, şi pe care noi îl numim SSPP, prescurtarea acestor nume. Reluăm Faptele Apostolilor :

« Iar ei strigând cu glas mare, şi-au astupat urechile şi au năvălit asupra lui. Şi scoţându-l afară din cetate, îl băteau cu pietre. Iar martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr numit Saul. Şi îl băteau cu pietre pe Ştefan, care se ruga şi zicea : Doamne, Isuse, primeşte duhul meu ». (F. A., VII, 57-59).

Shaoul-Saul-Paul-Pavel a fost părtaş la uciderea lui Ştefan (F.A., VIII, 1). Apoi, «… băr­baţi cucernici au îngropat pe Ştefan şi au făcut plângere mare pentru el ; şi Saul pustia Biserica, intrând prin case şi târînd pe bărbaţi şi pe femei, îi preda la temniţă…». (F. A., VIII, 2-3).

« Şi Saul suflând încă ameninţare şi ucidere împotriva uceni­cilor Domnului, a mers la arhiereu şi a cerut de la el scrisori către sinagogile din Damasc ca, dacă va găsi acolo pe vreunii, bărbaţi şi femei, că merg pe calea aceasta, să-i aducă legaţi la Ierusalim…». (F. A., IX, 1-2).

După cum se vede şi după cum spune logica, aceste patru frag­mente din Faptele Apostolilor sunt o ţesătură contradictorie.

Iată însă câteva detalii despre lapidarea judiciară la Iudei :

« La patru coţi[1] de locul supliciului, condamnatul era dezbrăcat de hainele sale, cu excepţia acoperământului din faţă, dacă era bărbat, respectiv şi din faţă şi din spate, dacă era femeie. Aceasta este opinia rabinului Iuda, dar alţi rabini declară că şi bărbatul şi femeia trebuie lapidaţi la pielea goală. Înălţimea amplasamentului trebuia să fie egală cu aceea a doi bărbaţi. Unul dintre martori (acuzatorul) răsturna con­damnatul, făcândul să cadă pe rinichi ; dacă acesta se îndrepta, acelaşi martor îl silea să rămână în poziţia dorită. Dacă cumva cel condamnat murea din simpla căzătură, Legea era satisfăcută.

Dacă nu, al doilea martor (tot acuzator) lua piatra şi o arunca, vizând inima. Această primă piatră (Ioan, VIII, 7) trebuia să fie grea, pentru că era nevoie de doi bărbaţi, să o ridice (cei doi martori necesari acuzării). « Amândoi martorii ridicau piatra în aer, dar numai unul o lansa astfel încât să lovească cât mai tare ». (Sanhedrin, 45 b). Dacă lovitura era mortală, justiţia era împlinită. Dacă nu, lapidarea era continuată de toţi Israeliţii, căci e scris : « Mâna martorilor să se ridice asupra lui, ca să-l ucidă înaintea tuturor, şi apoi să se ridice mâna a tot poporul ». (Deutero­nomul, XVII, 7).

Acesta este rezumatul regulilor judiciare privind lapidarea, aşa cum este aceasta prescrisă în Talmud, şi mai înainte în Tora sau Pentateuh, mai exact în Deuteronom.

Totuşi, dacă un tânăr bărbat, numit Shaoul se limitează a păzi hainele martorilor, înseamnă că el nu participă la lapidare, anoma­lie ce  nu are decât două explicaţii posibile.

Ori tânărul bărbat în cauză este un puştan ce nu are încă 12 ani, adică nu a atins majoratul legal, pentru a fi constrâns la toate obli­gaţiile Legii iudaice, detaliu în legătură cu care cititorul este rugat să revadă capitolul XII, [Isus în mijlocul doctorilor] din Isus şi secretul mor­tal al Templierilor.

Aşa stând lucrurile, cel ce păzeşte hainele lapida­to­rilor nu contează printre aceştia şi nu se poate spune că a aprobat con­damnarea lui Ştefan. Mai mult, cum ar putea acest păzitor de haine (Faptele Apostolilor, imediat după lapidare) să pustiască biserica şi să umble prin case, după bărbaţi şi femei, etc…, însoţit de inevitabila escortă de bărbaţi înarmaţi, miliţia levită a Templului, pusă la dispo­ziţia sa de către Strategul acestuia. Un simplu garderobier să smulgă oamenii din case şi să-i arunce în închisoare ? Cum ar putea un puş­tan, păzitor de ţoale, să meargă la marele arhiereu, să-i ceară scrisori de misiune pentru a opera la Damasc, oraş ce aparţinea unui alt regat ?

Aceste enormităţi şi extravaganţe, pentru a nu spune stupidităţi, comportă o cu totul altă explicaţie, pe care ne-o furnizează Flavius Iosif. Mai întâi, reamintim că, în Confesiunile sale, sfântul Ciprian spune că scrisorile de misiune ale lui SSPP, pentru razia din Damasc, i-au fost date de guvernator (termen sinonim cu acela de procurator), nu de către marele arhiereu sau marele sacrificator. Deci : SSPP este trimis în misi­une la Damsc nu de către marele preot iudeu ci de autorităţile romane de ocupaţie. Să vedem ce spune Flavius Iosif, mai exact ce a rămas din acesta, după cenzura politrucilor sau comisarilor Bisericii, căci cu asta s-au ocupat toţi călugării copişti.

« Festus fiind mort, Nero dădu guvernul Iudeii lui Albinus şi rege­lui Agripa (…). Costobar şi Shaoul aveau cu ei un număr destul de mare de războinici, iar titlul lor de prinţi de sânge regal le dădea mare autoritate. Ambii erau violenţi, totdeauna gata să oprime pe cei slabi. Atunci a început ruina poporului nostru, lucrurile mergând din rău în şi mai rău ». (Flavius Iosif, Antichităţi Iudaice, XX, 8).

Cuvintele lui Flavius Iosif trezesc un ecou în minţile cititorilor, astfel că nu mai revenim la cele din F. A. (VIII, 3 şi IX, 8), unde îl vedem pe SSPP, cu securiştii lui, pătrunzând în casele oamenilor din Ierusalim sau Damasc, arestând oameni şi aruncându-i în închi­soare. Shaoul din Faptele Apostolilor este acelaşi cu Shaoul din Antichităţile Iudaice.

Suntem în anul 63, era noastră, al nouălea din domnia lui Nero, dată precizată fără replică posibilă de moartea procuratorului Porcius Festus şi sosirea înlocuitorului său, Albinus Luccacius, pe care mai târziu, Nero îl va pune în fruntea Mauretaniei Cezariene şi care, bănuit că vrea să se proclame rege, sub numele de Juba, va fi înjunghiat cu ocazia debarcării, ca urmare a instrucţiunilor lui Vitelius. (Cf. Tacit, Istorii, II, 78-79).

Aşadar, în anul 63, SSPP nu se convertise încă, în vreme ce exegeţii Bisericii susţin că faimoasa sa creştinare ar fi avut loc imediat după lapidarea sfântului Ştefan, adică în anul 36. Iată ce mai spune Flavius Iosif :

« Văzând că răscoala a devennit atât de puternică încât autori­tatea nu o poate reprima, că relele cele mai de temut, de către Romani, vor cădea pe capul lor, pentru a le evita, cei mari deciseră să trimită procu­ratorului Florus o deputăţie în frunte cu Simon, fiul lui Ananias ; altă deputăţie fu trimisă regelui Agripa, capii ei fiind Shaoul, Antipas şi Costobar, rude cu regele. Scopul ambelor depu­tăţii era solicitarea de trupe la Ierusalim, pentru a ţine în frâu răs­coala, înainte ca ea să devină şi mai puternică ». (Flavius, Iosif, Războaiele Iudeii, II, 31).

Cele descrise în acest pasaj s-au petrecut în anul 66, înainte de 15 august, Gessius Florus fiind procurator încă din anul 63. Pe atunci, Menahem, nepotul de fiu al lui Iuda din Gamala, crescut împreună cu Irod tetrarhul şi Shaoul (F. A., XIII, 1), deşi abia apărut pe scena politică, reuşeşte să unifice răsculaţii şi să cuce­rească fortăreaţa Massada, pe care Iudeii o vor păstra până în anul 73, dată la care o vor pierde iar apărătorii ei vor pierii într-o eroică sinucidere colectivă. Continuăm :

« După nefericitul succes al lui Cestius, mulţi dintre fruntaşii Iude­ilor părăsiră Ierusalimul precum nava ce se scufundă[2]. Costobar şi Shaoul, care erau fraţi, şi Filip, fiul lui Ioachim, fost general în armata regelui Agripa, se retrăseseră către Cestius. Voi spune în altă parte cum a fost cu Antipa, care asediat cu aceştia în palatul regal, nu a vrut să fugă şi a fost ucis de către răsculaţi. Cestius trimise atunci pe Shaoul şi pe ceilalţi (Costobar şi Filip, fiul lui Ioachim, nota autorului) pe lângă Nero, pe atunci în Ahaia, pentru a-i aduce la cunoştinţă înfrân­gerea şi a da vina pe Florus, spre a-i devia mânia asupra altuia ». (Flavius, Iosif, Războaiele Iudeii, II, 41).

Acest Cestius Gallus era guvernator al Siriei, iar Gessius Florus, procuratorul Iudeii, îi era subordonat din anul 63. Sun­tem « după a opta zi din noiembrie, al 12-lea an din domnia împăra­tului Nero » (op. cit), adică în anul 66, pentru că Iosif încă este guvernator al Galileii iar Jean din Giscala va intra curând în scenă.

Iată-ne în faţa dublului impas în care s-au trezit imprudenţii scribi anonimi din secolele IV şi V. Cenzurând, interpolând şi extra­polând la întâmplare, cu scopul de a face credibilă o impos­tură, ei nu şi-au închi­puit că într-o zi aceasta va ieşi la lumină. Având în vedere monu­men­tala ignoranţă a epocii, speranţa lor părea să aibă oare­care bază. Iată însă că falsul nu rezistă lecturii lucide şi analizei atente. Recapitulăm :

1). Este indiscutabil că Shaoul sau Saoul din Faptele Apostolilor şi Epistole, care a fost crescut împreună cu Menahem şi Irod Tetrarhul.

Shaoul ce oprimă şi arestează creştini, care este rudă cu Irodion (micu­ţul Irod !), fiul cel mare al lui Aristobul III, regele Armeniei, şi al Salo­meei a II-a, soţia sa, care este văr cu ambii soți şi are relaţii cu cei din casa lui Cezar, care este protejatul lui Gallion, amicul lui Cezar şi pro-consul de Ahaia, frate cu Seneca…

Este indiscutabil că acest Shaoul-Saoul, căruia tribunul Lysias îi dă o escortă de 470 de soldaţi, care apoi este protejat de procuratorul Porcius Felix, care discută amical cu regele Agripa şi prinţesele Drusilla şi Berenice, care este primit de prefectul pretoriului Burrhus în persoană, consilier al lui Nero împreună cu Seneca, este indiscutabil că acest Shaoul ce întreţine corespondenţă cu Seneca este acelaşi Shaoul, fratele lui Costobar, ambii fiind prinţi de sânge regal, nepoţi ai Salomeei I-a, sora lui Irod-cel-Mare. (Cf. Flavius Iosif, Antichităţi Iudaice, passim), ambii oprimând anumiţi oameni din cadrul populaţiei.

Citind cu atenţie pe Flavius Iosif înţelegem că Shaoul-Saul-Paul-Pavel, adică SSPP, cum il numim noi, a obţinut uşor cetăţenia romană, întrucât « Salomea, sora lui Irod-cel-Mare, a lăsat prin testament împă­rătesei Livia (soţia împăratului Augustus) domeniul său din Jamnia, inclusiv superba plan­taţie de palmieri de la Pharaelide ». (Flavius Iosif, Războaiele Iudeii, II, XIII).

Salomea I-a, mama-mare a lui Shaoul şi Costobar a murit în anul 14, era noastră. Prietenia ei cu domina augusta este cunoscută şi s-a bazat pe relaţia specială dintre fratele ei, Irod-cel-Mare şi împăraţii romani. Ca atare, cu foarte mare probabilitate, Salomea I-a a putut obţine cetăţe­nia romană pentru soţul ei Costobar I-ul.

Shaoul din Faptele Apostolilor şi Shaoul din cărţile lui Flavius Iosif sunt una şi aceeaşi persoană. Anumite detalii nu corespund[3] exact şi totdeauna, fapt datorat cenzurii, interpolării şi extra­­polării haotice, despre care vom vorbi cu ocazia analizei pe care o vom face Faptelor Apostolilor.

2) Shaoul din Noul Testament nu este un Iudeu adevărat şi de rasă, din următoarele motive :

a) Nu i se cunoaşte numele primit cu ocazia tăierii împrejur, adică Shaoul-bar-X, după cum nu se cunoaşte nici numele de tăiat împrejur al tatălui său. Este vorba de ceva foarte important pentru familiile iudaice, care îşi păzesc cu mare grijă genealogia. Este clar că ni se ascunde ceva.

b) Orice Iudeu trebuia să aibă o meserie manuală, inclusiv rabi­nii, tradiţia aceasta având forţă de lege. Iudeul fără meserie era consi­derat tâlhar potenţial, după cum o şi spunea un vechi adagiu iudaic. Se zice că, pentru a trăi, Shaoul se ocupa cu corturile, făcea corturi… « şi pen­tru că erau de aceeaşi meserie, a rămas la ei şi lucrau, căci erau făcători de corturi ». (Faptele Apostolilor, XVIII, 3). Cel ce are aceeaşi meserie ca SSPP este Aquilas, originar din Pont, regat din nord-estul Asiei Mici.

Nu este vorba de un Iudeu diasporean, dintr-o ţară unde se trăieşte în cort. Numele Aquilas nu este iudaic. Ori, pe cât se zice, SSPP vine din Ierusalim, unde şi-a făcut studiile rabinice, la picioarele lui Gamaliel, marele doctor ( A., XXII, 3), ceea ce acoperă întreaga sa adolescenţă şi maturitate, până la convertire. Apoi, de o mie bună de ani, Iudeii se sedenta­rizaseră, în Palestina, nu mai locuiau în corturi, ci în sate şi oraşe, nu mai erau nomazi, numeroşi rabini fiind dulgheri sau ciopli­tori în piatră. Ţesutul cor­turilor din păr de capră, pentru folosinţa noma­zilor păgâni, era ceva nedemn pentru un Iudeu ce respecta Legea, corturile şi ţesutul lor fiind necesare popoarelor aflate în stadiul păstoritului, adică Arabi, Idumeeni şi Nabateeni.

Ori, acest Shaoul, fratele lui Costobar, este Idumean, după tată şi întreaga filiaţie paternă. Prin mama sa însă, şi prin Cypros, mama ma­mei sale, el este de filiaţie nabateană ; Flavius Iosif spune că ea apar­ţinea unei foarte ilustre familii din Arabia (Cf. Războaiele Iudeii, I, VI), că bărbaţilor din această familie li se spunea seniorii marilor corturi.

Este greu de admis că Shaoul, prinţ irodian de sânge regal, ar fi învă­ţat altă meserie decât aceea a armelor, mai ales că nu aristo­­craţii şi, în general, nu bărbaţii ţeseau corturi din păr de capră, aceasta fiind, la Arabi, o meserie rezervată femeilor din popor, sclavilor.

De altfel, când SSPP face cunoştinţă cu Aquilas şi Priscilla, aceştia tocmai sosiseră din Corint, de unde fuseseră expulzaţi prin edictul împăratului Claudiu. (Cf. Suetoniu, Viaţa celor Doisprezece Cezari, Claudiu, XXV). Faptele Apostolilor pretind că SSPP s-ar fi asociat în fabricarea şi comercializarea de corturi (F. A., XVIII, 3).

Iată însă alte două întrebări delicate :

1). Cât de plauzibil este că Aquilas şi Priscilla au trăit la Roma din fabricarea şi vânzarea corturilor, de vreme ce în Italia nu există popu­laţie nomadă ? Ţăranii Italiei trăiau în colibe mai mici sau mai mari, unii chiar în ferme impunătoare, orăşenii trăiau și ei în case urbane, din lemn şi piatră, adesea cu mai multe etaje.

2). Cât este de plauzibil ca Aquilas, Priscilla şi SSPP să fi trăit, la Corint, din fabricarea şi vânzarea corturilor, de vreme ce acest oraş este capitala provinciei Ahaia, cunoscută prin urbanismul ei ? În Grecia antică şi în Roma imperială n-a existat niciun fel de viaţă nomadă.

Imposibil ca aceste corturi să ia calea exportului, pentru că populaţiile itinerante şi de tip special, din Asia Mică, trăiesc de multă vreme într-o autarhie latentă, iar impresionantele lor turme de capre acoperă nevoile făcă­torilor lor de corturi. Fiecare clan fami­lial, din cadrul oricărui trib, posedă propriul său război de ţesut, pus în funcţiune de femei. Pe de altă parte, cu care bani, cu ce monedă ar fi putut plăti aceste popoare corturi de import, aduse din Corint ori din Roma ? Fără îndoială, mezelurile din Auvergne sau vinurile din Grecia se vindeau la Roma, dar numai aristocraţilor şi celor ce îşi permiteau astfel de rarităţi.

Suntem îndreptăţiţi să conchidem că, odată în plus, scribii ano­nimi ce au redactat acest pasaj din Faptele Apostolilor au imaginat verzi şi uscate, iar SSPP n-a fabricat niciodată corturi. El avea alte resurse. O vom devedi: « Argint, sau aur, sau haină n-am poftit de la nimeni ; voi înşivă ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine ». (F. A., XX, 33-34).

Nu ni-l putem imagina pe SSPP lucrând ore şi zile în şir, la un război de ţesut, pentru a asigura casa şi masa colaboratorilor săi ce se complac în a-l privi. De altfel, SSPP nu era cohen, adică preot, nici doc­tor al Legii, pentru că nu era Iudeu. În consecinţă, nu putea subzista pe baza dijmei sacerdotale, în comunităţile pe care le vizita. Tragem concluzia că ori era foarte bogat, ori se bucura de resurse misteri­oase[4]. Altfel cum putem înţelege cei doi ani petre­cuţi la Roma, fără să exercite vreo meserie, cum afirmă Faptele Apostolilor : « Pavel a rămas doi ani întregi în casa luată de el cu chirie, şi primea pe toţi care veneau la el ». (F. A., XXVIII, 30).

3). Provenit dintr-o familie de netăiaţi împrejur (repro­şul funda­mental al Iudeilor faţă de dinastia idumeană a Irozilor), SSPP-ul Noului Testament este adversarul acestei practici şi al altor tabuuri iudaice, ceea ce un Iudeu de rasă, prizonier al subconştientului ere­ditar şi al educaţiei primite încă din copilărie n-ar îndrăzni niciodată să discute, cu atât mai puţin să conteste.

Să recitim textele neo-testamentare :

Epistola către Romani (IV, 9) ; Epistola către Galateeni (V, 2 şi VI 12) ;

Epistola către Filimon (III, 3) ; Epistola către Coloseeni (III, 11) ;

Epistola către Corintieni (VII, 19) ; Epistola către Galateeni (VI, 15).

Constatăm că SSPP este inamicul riturilor iudaice fundamentale. În cartea sa Saint Paul, apôtre, (imprimatur 12 mai 1952), Giuseppe Riciotii remarcă pe bună dreptate că « Evanghelia specială a lui Paul nu impunea aceste rituri, ba chiar les excludea ». Aşadar, dacă evan­ghelia sa ar fi fost aprobată, riturile respective ar fi fost excluse, mai ales sau cel puţin cele care proveneau de la păgâni, cărora Paul adresa mesajul său. (Op. cit. p. 282 şi 355).

Acum însă vom aborda o nouă chestiune : ce fel de om a fost acest idumean, Shaoul-Saul-Paul-Pavel, frate cu Costobar, nepotul sorei lui Irod-cel-Mare (prietena împărătesei Livia), prinţ de sânge regal, şeful poli­ţiei politice iudeo-idumeene, cum şi de ce a ajuns el fondatorul mesi­anismului mistic, după ce întâi a ucis mesianismul politic al Zeloţilor ? Odată în plus, potrivit vechiului adagiu, va fi suficient să căutăm femeia… Vom vedea. Revenind la calitatea sa de civis romanus, pe care falsificatorii anonimi ai Faptelor Aposto­lilor i-o atribuie cu o vanitate ostentativă, într-o vreme când creşti­nismul devenise religie de Stat, vom găsi alte elemente de adevăr şi vom cădea peste alte surprize incredibile…

Spre Anti-Librărie

Note:

[1]. Veche unitate de măsură a lungimii, egală cu echivalentul distanţei ce separă cotul braţului de extremitatea degetului mare al mâinii, adică aproximativ 50 de centimetri. În cazul de faţă, cei patru coţi însemnau cam doi metri.

[2]. Potrivit lui Eusebiu din Cezareea, membrii Bisericii din Ierusalim părăsiseră oraşul înaintea izbucnirii războiului, retrăgându-se la Pella, oraş din Pereea (Istoria ecleziastică, III, 3). Este vorba de acelaşi episod, dar sub peniţa lui Eusebiu, principalii fruntaşi ai Iudeilor deveniseră creştini. De fapt el mărturi­seşte că ştirea fusese transmisă fruntaşilor locului prin profeţie, altfel spus ea fusese transmisă Iudeilor, nu creştinilor.

[3]. Printre detaliile ce nu corespund exact şi totdeauna intră grafia numeleor proprii, de persoane sau localităţi: Menahem, de exemplu, nume iudaic, cu semnificaţie pre­cisă (ca toate numele iudaice), devine în ediţiile româneşti Manain, nume fără semni­ficaţie; la fel, numele Agrippa, pierde un « p » deve­nind Agripa, Ezechia devine Ezechiel, etc., traducătorii fiind puşi în situaţia de a alege între numele adevărate, consacrate, de exemplu « Mena­hem », « Agrippa », nu cele adesea românizate, « Ma­nain », « Agripa », etc. Rugăm cititorul să ţină cont de aceste dificultăţi.

[4]. Tocmai de aceea, procuratorul Antonius Felix spera să fie plătit de către SSPP.

Vezi Și

Roma

VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT – XIX

­­ VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT  –  XIX ANUL 64 – ROMA ÎN FLĂCĂRI …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *