VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT – X

VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT  –  X

SSPP ȘI FEMEILE

 

Dacă mă iubiţi la fel de mult pe cât vă iubesc eu, niciun muritor nu este mai iubit ca mine…

Papa Grigore al VII-lea, Scrisoare către Matilda, ducesă de Toscana, amanta sa[1].

 

« Există o rasă nouă de oameni, născută ieri, fără patrie nici tra­di­ţii, încârdăşiţi contra tuturor instituţiilor religioase şi laice, urmă­riţi de justiţie, universal consideraţi infami, glorificându-se înşişi de repulsia şi aversiunea generală: aceştia sunt Creştinii… Pericolele pe care le înfruntă Creştinii pentru credinţa lor au fost bravate de Socrate cu un curaj de neclintit şi o minunată imperturbabilitate. Preceptele moralei lor, în ceea ce conţin ele de mai bun, au preocupat filosofii mult mai înainte. Criticile lor la adresa idolatriei, ce constă în a spune că statuile, adesea făcute de oameni demni de dispreţ, nu reprezintă zeii, au fost deja enunţate de atâtea ori. De exemplu, Heraclit a spus: „A adresa rugăciuni imaginilor, fără a şti ce sunt zeii şi eroii pe care ele îi reprezintă, e ca şi cum te-ai adresa bolovanilor!”.

« Puterea pe care par să o deţină le vine de la numele misterioase şi de la invocarea anumitor demoni. Cele de mirare dintre acţiunile sale, maestrul lor le-a realizat prin magie. Apoi, a avut grijă să îşi averti­zeze discipolii să fie atenţi cu cei ce cunosc aceleaşi secrete, care ar putea face aceleaşi isprăvi, lăudându-se că şi ei participă la Puterea Divină. Asta nu-i decât o contradicţie amuzantă, strigătoare la cer. Dacă pe bună dreptate ei condamnă pe cei ce imită, cum ar putea face ca această condamnare să nu se întoarcă împotriva lor? Şi dacă ei nu sunt impostori nici perverşi, pentru că au comis aceleaşi lucruri, pe aceleaşi căi şi prin aceleaşi mijloace, cum ar putea imitatorii lor să fie mai mult decât ei?...». (Cf. Celse, Discours de Vérité[2], 1-3).

Ceva mai înainte, teribilul nostru autor a vorbit despre mediile familiale preferate, în care Creştinii încearcă să-şi recruteze prozeliţii:

« Iată-i pe scărmănătorii de lână, pe cizmari, ţesători, ultimii ignoranţi, fără niciun fel de educaţie, care în prezenţa maeştrilor lor experimentaţi şi cu capul pe umeri, se feresc să deschidă gura. Ei înşeală mai ales copiii din case şi femeile, ce n-au mai multă minte decât ei înşişi, cărora le debitează tot felul de minunăţii. Numai pe ei ar trebui să-i credem. Părinţii şi bărbaţii din familii, profesorii şi educatorii ar fi nişte nebuni ce habar n-au de adevă­ratul bine, de mântuirea pe care sunt incapabili să o propovă­duiască.

Numai ei ştiu cum trebuie să trăim; copiii trebuie să-i urmeze şi prin intermediul lor fericirea va poposi în toate familiile. Dacă cumva, pe când ei pero­rează, intervine vreun tată de familie, preceptor sau alt om seri­os, cei mai timizi o lasă moale; încăpă­ţânaţii însă şi imperti­nenţii continuă să excite copii şi femeile a scutura jugul, eventual insi­nuând că de fapt nu vor să-i înveţe nimic în faţa tatălui familiei sau a perceptorului, pentru a nu se expune brutalităţii acestor oameni corupţi, care i-ar pedepsi.

Totuşi, pretind ei, cei care doresc să afle adevărul trebuie să abando­neze tatăl sau perceptorul şi să vină cu femei cu tot în fraternitatea muierească sau în buticăria cizmarului, în prăvălia ţesătorului, pentru a cunoaşte viaţa perfectă ». (Op. cit., trad. Louis Rougier, ed. J. J. Pauvert, Paris, 1965).

Acesta este tabloul începuturilor creştinismului. Aşa ceva nu s-a putut inventa. Celsus, prietenul împăratului Iulian, colegul lui de studii la Atena, înălţat de acesta guvernator al Capadociei, Ciliciei, trezorierul Bithiniei, i-a cunoscut de aproape, a avut de-a face cu ei.

În cele ce urmează vom vedea acţiunea insidioasă a Creştinilor în chiar textele lor, acţiune îndreptată mai ales contra femeilor şi a domnişoarelor cunoscute ca mai slabe de înger. De multe ori, acestea erau date la măritiş, de taţii familiilor, ce nu-şi băteau capul cu dorinţele şi înclinaţiile fetelor, lucru interzis de legea reli­gioasă israelo-iudaică. Rezultatul, bineînţeles, era depresiunea morală şi sufle­tească a fetelor de măritat. Pe acest fond, predicatorii şi prestidi­gitatorii noii religii îşi etalau sfaturile ipocrite de virginitate şi puritate mânăstirească.

În Faptele lui Pavel, cunoscute şi sub numele de Faptele lui Pavel şi Thecle, ale cărei versiuni siriacă, slavă şi arabă sunt din secolul VI[3], întâlnim multe dovezi clare ale acţiunii ipocrite a lui SSPP faţă de femei. Având în vedere credinţele şi superstiţiile epocii, această acţiune a avut, deopotrivă, un foarte puternic caracter magic.

SSPP îndemna atât bărbaţii cât şi femeile să nu se căsătorească, să nu se gândească la însurătoare sau măritiş. Evident, pentru băr­baţi, efectele acestei îndoctrinări sunt mai puţin vizibile, în vreme ce, pentru femei, burta creşte indiferent că sunt măritate sau nu, aşa cum se vede clar din pasajul următor:

« Fericiţi cei ce au femei ca şi cum n-ar avea, pentru că ei vor avea ca moştenitor pe Dumnezeu din cer… ». (Op. cit., V).

« Pe când Pavel glăsuia astfel în mijlocul adunării din locuinţa lui Onesiphore, virgina numită Thecle îl asculta de la cea mai apropiată fereastră, împreună cu mama ei, ce se chema Theoclia şi cu logod­nicul, pe nume Thamyris. Pur şi simplu, Thecle asculta zi şi noapte cuvântul Domnului din gura lui Pavel… Nici nu se mai mişca de la fereastră… În plus, ea vedea multe femei şi virgine lângă Pavel, ale căror trăsături nu le distingea însă, doar le asculta vorbirea ». (Op. cit., VII).

« Iar Theoclia zise: Am noutăţi, pentru tine, Tamyris. De trei zile şi trei nopţu încoace, Thecla nu se mişcă de la fereastră. Îmbătată parcă de o bucurie nebună, nu mănâncă, nu bea nimic, stă şi ascultă un străin ce predică vorbe mincinoase. Mă tem că tinereţea şi pudoarea ei vor fi tulburate ». (Op. cit., VIII).

« Thamyris alarmă întreg oraşul Iconienilor, ca şi Theoclia; multe femei şi tinere vin la acesta (…) Fata mea, la fereastră, este ca păianjenul pe pânză, dominată şi înlănţuită de vorbele acestui om, cuprinsă de o dorinţă nouă, de o pasiune groaznică… Tânăra Thecle e dusă pe copcă… ». (Op. cit., IX).

« Toţi îl plângeau pe Thamyris, care-şi pierdea viitoarea nevastă, Theoclia îşi plângea fata, tinerii sclavi îşi plângeau stăpâna, casa era plină de tristeţe şi disperare, dar Thecle nu se mişca de la fereastră, nu pierdea nicio vorbă ieşită din gura lui Pavel ». (Op. cit., X).

« Văzând acestea, Thamyris era furios şi gelos. Cum s-a crăpat de ziuă, s-a ridicat şi s-a dus cu magistraţi, funcţionari şi o trupă înarmată cu bâte, la casa lui Onesiphore, şi i-a zis lui Pavel: Ai sedus întreg oraşul şi pe logoodnica mea, ce nu mai vrea să se mă­rite cu mine. Hai în faţa guvernatorului Cestillius. Întreaga trupă de faţă a strigat: Să ducem vrăjitorul ăsta care a sedus femeile noastre. Toată mulţimea era de aceeaşi părere ». (Op. cit., XV).

« În faţa tribunalului, Thamyris îşi strigă necazul: „Procon­su­lule, nu ştim de unde vine acest om ce împiedică fetele să se mărite. Să spună în faţa ta de ce predică aşa ceva”…». (Op. cit. XVI).

Interogatoriul lui Pavel a scos la iveală eă este creştin. Guver­natorul l-a arestat şi încarcerat în puşcăria oraşului, pentru a-l asculta pe îndelete, mai târziu.

« În timpul nopţii însă, Thecle s-a dus la temniţa oraşului, şi-a scos brăţările şi le-a dat temnicerului ca să-i deschidă poarta închisorii. Apoi i-a mai dat o oglinjoară de argint, ca să-l vadă pe Pavel, după care s-a aşezat la picioarele acestuia şi nu se mai sătura ascultând minunile lui Dumnezeu. Iar Pavel, fără să se teamă de nimic s-a condus cu toată libertatea lui Dumnezeu, iar credinţa lui profundă a întărit fata ce-l asculta sărutându-i lanţurile ». (Op. cit. XVIII).

Libertatea lui Dumnezeu, sau libertatea copiilor lui Dumnezeu? Ce înseamnă asta? Acestă expresie desuetă înseamnă orice acţiune, ignorând deopotrivă binele sau răul!

Aici deschidem o paranteză. Traducerea acestui vechi apocrif[4] aparţine abatelui Vouaux, profesor la Colegiul din Malgrange, agregat universitar, autorizaţia de imprimare datează din 1912, ediţia Librăriei Letouzey et Ane.

În ce priveşte ultimul verset citat, traducătorul, precaut, a făcut nota următoare: « Remarca previne orice scandal, iar acesta ar fi excepţional în situaţia dată şi poate că ar fi fost mai bună tăcerea deplină, decât să se defloreze această naivitate cu prea multă vigoare. Supuşenia în dragostea pură, iată virtutea păcătoasei pocă­ite (Luca, VII, 38), ca şi a lui Thecle…». (Op. cit., nota de la p.181)[5].

Faptele lui Paul şi ale Theclei sunt clasate printre apocrife iar papa Leon şi Turribius din Astorga le condamnă (către 450) întrucât sunt utilizate de către sectele eretice, nu şi din altă cauză, pentru că «… fără nicio îndoială, minunile şi miracolele descrise în apocri­fele cu sfinţii apostoli au fost împlinite chiar de către aceştia ». Iată-ne deci în cunoştinţă de cauză!

Am reprodus comentariul abatelui Vouaux pentru a arăta că este vorba de o atracţie sentimentală, justificată funcţie de convertirea finală. Am văzut însă că aspectul fizic al apostolului Pavel nu justifică succesul lui formidabil la cucoane. Este vorba de altceva, de un lucru pe care îl vom aborda imediat. Continuăm însă textul de mai sus, pentru că merită:

« Thecle era căutată peste tot, de către ai săi şi de către Thamyris. Crezând-o pierdută, aceştia băteau străzile după ea. O sclavă însă, prietenă cu paznicul închisorii, declară că Thecle a ieşit în timpul nopţii. Atunci l-au întrebat pe temnicer, iar acesta a spus că fata e lângă străin, în închisoare. Urmând această indi­caţie, au găsit-o, ca să spunem aşa, pătrunsă adânc de spovă­dăul dragostei. Atunci, ieşind din închisoare, au antrenat mulţimea şi au anunţat guvernatorului cele petrecute ». (Op. cit., XIX).

« Acesta a ordonat ca Pavel să fie adus la tribunal. Thecle se tăvălea pe jos exact acolo, în închisoare, unde Pavel o instruise. Guvernatorul a ordonat să fie adusă şi ea în faţa tribunalului. Plină de bucurie, ea plecă într-acolo. Mulţimea striga însă cu violenţă contra lui Pavel: „E un vrăjitor! Ucideţi-l!” În acest timp, guver­natorul îl asculta cu plăcere pe Pavel, care vorbea despre sfintele sale împliniri şi spovădăul atot­puternic cu care l-a binecuvântat Cel de Sus.

Apoi, reunind consi­liul său, guvernatorul o chemă pe Thecle şi o întrebă: „De ce nu te măriţi cu Thamyris, potrivit legii Iconienilor?” Ea îl fixa însă pe Pavel cu o privire de subjugată, de parcă era în transă. Pentru că nu răspundea, mama ei izbucni într-un strigăt: „Ardeţi-o pe această vicioasă perversă. Ardeţi această inamică a măritişului, ardeţi-o în mijlocul teatrului, pentru ca să se îngrozească toate femeile spovăduite de acest om”». (Op. cit., XX).

« Guvernatorului nu i-a fost uşor, a suferit violent, dar l-a biciuit pe Pavel, l-a gonit din oraş, iar pe Thecle a condamnat-o să fie arsă. Imediat guvernatorul merse la teatru şi tot poporul îl urmă să vadă această execuţie legală. Thecle însă, ca mielul în deşert, privea în toate părţile, către păstor, căutându-l pe Pavel ! Şi cum îşi plimba privirea peste mulţime. Îl văzu pe Domnul, care era aşezat, având însă figura şi trăsăturile lui Pavel. Iar ea spuse: „Ca şi cum aş pu­tea să mă arăt slabă, Pavel a venit să mă contempleşi îl fixa în continuare, cu privirea plină de adoraţie. El însă, s-a urcat la cer». (Op. cit., XXI).

Apoi a avut loc o revoltă a femeilor, care erau contra arderii pe rug a Theclei. Ele au reuşit să o salveze, iar Thecle a plecat pe jos, în haine bărbăteşti şi în mijlocul unei trupe de tineri şi tinere, pentru a-l găsi pe scumpul ei Pavel la Myre, alias Antiohia-de-Pisidia.

Lăsând la o parte supranaturalul abundant adăugat, ca în toate apocrifele, rămâne esenţialul: povestea sfântului apostol Pavel şi a Theclei « a fost în foarte mare veneraţie şi favoare pentru întreaga Biserică », după cum spune abatele Vouaux, traducătorul versiunii greceşti de mai sus.

Aşadar farmecele lui SSPP, faţă de femei, pentru a face propa­ganda doctrinei sale, nu pot fi negate, nici explicate, din punct de vedere raţional. Bineînţeles, ni se va spune că este vorba de acţiu­nea Sfântului Duh, drăguţul de el! Totuşi, dacă Sfântul Duh face pe o fată să se tăvălească la pământ, pe locul unde a fost pătrunsă de spovădăul scumpului ei Pavel, într-o temniţă, dacă Sfântul Duh o lasă cu gura căscată de admiraţie, pe când îl contemplează pe scumpul ei Pavel, dacă ea îşi împarte bijuteriile pentru a merge după el la peste o sută de kilometri de casa ei familială, toate acestea provoacă scepti­cismul, neînrederea în Sfântul Duh, a celor cu scaun la cap.

Episodul confirmă supoziţia noastră că Iudeul numit Simon, care, prin vrăji, a făcut-o pe Drusilla să-l părăsească pe regele Aziz, al Emesei, să se însoţească cu fostul sclav eliberat, procuratorul Anto­nius Felix, acest Simon poate foarte bine să fie Simon Magici­anul, adică Paul, alias Pavel, alias Shaoul-Saul, prinţul irodian…

A doua noastră supoziţie este și ea confirmată, anume că că Shaoul a obţinut consimţământul fetei lui Gamaliel tot prin vrajă, nu prin aspectul său fizic, iar acest lucru l-a determinat să se taie împrejur cu anticipaţie, nu-i aşa?

Ne-am pierde vremea dacă am refuza să admitem că magia a fost tehnica de toate zilele a sfântului apostol Pavel. Creştinii au folosit din belşug magia vindecării, textele vechi fiind pline de mărturii incontes­tabile, în acest sens. Probabil că magia a fost utilizată şi în anumite episoade cu animalele sălbatice, la Circul din Roma. Puţinii iniţiaţi în această ştiinţă, păzită cu stricteţe de rarii ei deţină­tori[6], a făcut ca aceste episoade să fie destul de rare, din care cauză detaliile enigmelor respective s-au pierdut în lungul secolelor.

Iată ce spune Origene în Contra Celsum : « Există doctrine ascunse mulţimii, care nu sunt descoperite decât după învăţământul esoteric, lucru ce nu este specific doar creştinismului ». (Op. cit.).

Există şi alte texte ce demonstrează acţiunea misterioasă a propa­gandei creştine asupra femeilor din sânul naţiunilor păgâne. Părintele Festugière O. P. în al IV-lea volum din La Révélation d’Hermès Trismégiste, le Dieu Inconnu de la Gnose, subliniază că într-un număr important din Faptele apocrife: « Avem într-una de-a face cu aceeaşi poveste, având una şi aceeaşi structură a literaturii apocrife. Un şef, un rege, rudă de rege sau magistrat local este căsă­torit, trăieşte în bună uniune cu soţia lui şi are copii. Cum apare apostolul, femeia e convertită, refuză ardoarea bărbatului şi decide să trăiască în neprihănire şi castitate ». (Op. cit.,p. 227).

În această privinţă, putem cita:

1). Faptele lui Petru[7] – Prefectul Agrippa şi cele patru concubine ale sale.

2). Faptele lui Filip (114), Proconsulul din Hierapolis şi soţia sa Nicanore.

3). Faptele lui Andrei – Magistratul Aigeates şi Maximilia, soţia sa.

4). Faptele lui Ioan – Andranicos, strategul din Efes şi Drusiana, soţia sa.

5). Faptele lui Toma (82) – Charisios, ruda regelui, şi soţia sa Migdonia.

6). Faptele lui Toma (134) – Regele Misdaios şi soţia Terţia.

 

În Faptele lui Andrei, Maximilia își refuză bărbatul, Aigeates, fuge de la acesta și se întâlnește cu sfântul apostol, în temniţa unde fusese închis. Cu această ocazie, apostolul îi vorbeşte într-un fel bizar, din care nu reiese dorinţa spiritualizării femeii ci ura faţă de soţul ei legitim şi dorinţa de a o subjuga pe ea :

« Îndură toate durerile de la soţul tău dar priveşte un pic către mine şi îl vei vedea cum se topeşte şi se veştejeşte departe de tine. Mai e ceva care mi-a scăpat şi trebuie să-ţi spun că n-am o clipă de odihnă până nu se împli­neşte opera care văd că se produce în tine. Adevărat, văd în tine pe Eva care s-a pocăit, iar în mine pe Adam, ce-şi revine. Ceea ce Eva a suferit din ignoranţă, tu, acum, repari, prin convertirea ta şi către tine tinde sufletul meu. Ceea ce spiritul a suferit, când a fost întors pe dos, de către Eva, şi a ieşit din el însuşi, acum eu îl repar prin tine, îndată ce te înţelegi ca repusă pe direcţie ». (Cf. Faptele lui Andrei, 40).

Dacă asta nu aduce a farmec, cuvintele n-au niciun sens!

În Faptele lui Filip reîntâlnim aceeaşi proastă reputaţie a aposto­lilor, ca seducători ai femeilor. Odată în plus, cităm pe Festugières :

« Apostolul Filip e pe punctul de a intra în oraşul Nicatera, din Grecia, dar locuitorii, mai ales Iudeii, se răscoală. Filip e cunos­cut ca separator al femeilor de bărbaţii lor și trebuie dat afară înainte de a se instala şi a începe să seducă femeile ». (Op. cit., p. 239).

După acest autor, acceași poveste cu Charisios şi Mygdonia, din Faptele lui Filip : « Refuzându-și soţul, Charisios, Mygdonia vrea să-l întâlnească pe apostolul Filip, în temniţa sa ». (Op. cit. p. 240).

Bineînţeles, în textele creştine mai date pe brazdă, atracţia impe­tuoasă a femeilor către spovădăul apostolic este totdeauna plato­nică. Nu se înţelege de ce atracţia se exercită total, precis către o singură, unică femeie, iar celorlalte, apostolul nu le inspiră decât un imens curent de simpatie pentru noua credință. Nu înţelegem de ce este indispensabilă separarea acestei femei unice de soţul ei legitim, de ce se suscită în ea dorinţa absolută şi fascinantă de a nu se depărta nicio clipă de apostolul în cauză, în vreme ce toate celelalte femei rămân unite cu soţii lor legali. Constatăm că, în toate aceste împrejurări, Sfântul Duh joacă un rol bizar, care, de regulă, este lăsat pe seama personajelor puţin recoman­dabile. Cum rămâne oare cu faimoasa taină creştină a căsătoriei?

Cei ce se îndoiesc n-au decât să-şi îndrepte atenţia către textele analoage ale unor Părinţi ai Bisericii, în care aceştia nu ezită să fie mai volubili, să pună anumite punct pe « i », mai ales când e vorba de eretici cunoscuţi. Cităm cazul lui Irineu şi al celebrului său tratat Contra ereziilor, în care îl stigmatizează pe gnosticul Marcos:

« El [Marcos] are de-a face mai ales cu femeile, îndeosebi marile doamne, suspuse din naştere, cele mai bogate. Adesea, el încearcă să le corupă printr-un limbaj adulator şi laudativ: „Vreau să-ţi dau partea mea de graţie, căci Părintele tuturor, văzutelor şi nevă­zutelor, vede continuu îngerul tău în faţa sa” (Matei, XVIII, 10). Grandoarea, frumuseţea, splendoarea au loc în noi înşine. Trebuie să ne topim în Unitate. Primeşte mai întîi Graţia, de la mine, prin mine.

Fii gata, ca tânăra soţie ce-şi aşteaptă tânărul soţ, pentru ca tu să fii în mine şi eu în tine. « Instalează sămânţa de lumină în camera ta nupţială şi ia din mâna mea pe tânărul soţ, dă-i lui locul său în tine şi găseşteţi locul tău în el[8]. Priveşte, Graţia coboară în tine, deschide gura, profetizează ». Dacă femeia răspunde: « Nu am profetizat niciodată, nu ştiu să profetizez », făcând noi invocaţii, pentru impresionarea celei pe care o corupe, el va spune: « deschide gura, spune ce vrei, va fi o prefeţie ».

Atunci, plină de orgoliu şi prinsă în cursa acestor vorbe ipocrite, cu sufletul în flăcări la gândul că va profetiza, ea va îndrăzni să spună niscai nimicuri, prostii şi impertinenţe demne de spiritul ce a incendiat-o… Din chiar această clipă, ea se va considera prefetesă, va fi recunos­cătoare lui Marcos, care i-a inoculat graţia divină prin sfântul său spovădău personal. Bineînţeles, va încerca să îl recompenseze nu numai cu averea ei (ceea ce explică bogăţia lui) ci şi cu propriul ei corp, căci arde de dorinţa de a fi unită cu el în toate, pentru ca, împreună cu el, să se topească în Unitate ». (Cf, Irineu, Contra Ereziilor, I, XIII, 3).

Marcos, cunoscut şi sub numele de Marcus, a fost fondatorul unei Biserici gnostice, către sfârşitul secolului al II-lea. N-a fost vorba de vreo sectă minusculă, nici de un ne-creştin. Devenind clar că, în numele noii religii, Marcos seduce femeile bogate, Irineu confirmă că toţi călugării și popârlăii fac la fel.

Într-un text redactat către anul 150 şi intitulat Pastorul, numitul Hermas, considerat unul dintre cei patru « părinţi apos­tolici », descrie lumea cealaltă: «… cei mai murdari sunt diaconii traficanţi şi trădători, care au deturnat bunurile văduvelor şi orfa­nilor, îmbogăţindu-se din funcţiile ce au exercitat…». (Op. cit., IX, 26).

Apostolul Pavel în persoană îl sfătuia pe Timotei să cins­tească văduvele, dar pe cele cu adevărat văduve (I Timotei, V, 3), iar Eugène Sue, cu Jidanul său rătăcitor, n-a inventat nimic.

Am rătăcii din greu dacă am presupune că acţiunea ocultă asupra maselor de femei, polarizată mai ales asupra uneia dintre ele, ar fi intervenit abia după moartea lui Isus, în anul 34. Din acest punct de vedere, cititorii dornici să se edifice pot consulta capitolul Isus şi femeile, din Isus sau secretul mortal al Templierilor. Exemplul venea de sus. Peştii s-au împuţit totdeauna de la cap!

Reluăm câteva rânduri: « Erau şi femei, care priveau de departe; între ele, Maria Magda­lena, Maria, mama lui Iacov cel Mic şi a lui Iosi, şi Salomea. Care pe când era El în Galileea, mergeau după El şi îl slujeau, şi multe altele care se suiseră cu El la Ierusalim…». (Marcu, XV, 40-41).

Despre aceleaşi femei, evanghelistul Luca spune că « Ioana, femeia lui Huza, un iconom al lui Irod, şi Suzana şi multe altele care îl slujeau din avutul lor », adică din banii lor, pentru că ele îşi părăsiseră locuinţele lor, deci nu beneficiau, pe lângă Isus şi Zeloţii acestuia doar de o simplă ospitalitate efemeră, de curtoazie.

Cei ce încă se îndoiesc pot reciti o foarte veche Evanghelie apocrifă, al cărei manuscris, pe care îl posedăm, datează din secolul al IV-lea şi se bazează pe un text mai vechi, de la sfârşitul secolului al II-lea, către anii 175-180.

« Salomea zise: Cine eşti tu, bărbate? Din cine ai ieşit tu pentru a te urca în patul meu şi pentru a mânca la masa mea?… Iar Isus îi spuse: Sunt cel apărut din cel care este egalul său. Mi s-a dat ceea ce este al tatălui meu (Lipsă din text). Isus spuse: Doi se odihnesc acolo pe pat; unul va muri, celălalt va trăi. Salomea zise: Cine eşti tu bărbate; din cine ai ieşit tu pentru a te urca în patul meu şi a mânca la masa mea? Isus îi spuse: Sunt cel apărut din cel care îmi este egal: mi s-a dat ceea ce este al Tatălui meu! – Eu sunt discipola ta!  Din această cauză, eu spun aceasta: Când…». (Evanghelia lui Toma[9], folio 43, manuscris copt din secolul IV, verset 65, trad. Jean Doresse, Paris, 1959, Plon, pe baza unui text iniţial de la sfârşitul secolului al II-lea).

Desigur, mafia vremii alimenta trezoreria zelotă cu sume consi­de­rabile, lucru de care ne-am ocupat în volumul precedent, din care am citat. Acestea justifică bine cunoscuta frază a lui Isus: « Adevă­rat grăiesc vouă, desfrânatele şi vameşii merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu ». (Matei, XXI, 31).

Este sigur că piesele justificative ale condamnării lui Isus, de către procuratorul Ponţiu Pilat, au fost trimise la Roma, pentru că era vorba de executarea unui Fiu al lui David ce pretindea tronul Iudeii, căruia, la un moment dat, împăratul Tiberiu înclinase să îi încredinţeze tetrarhia. Conservate în cancelaria imperială, aceste piese justificative au fost examinate de împăratul Iulian, succesor al lui Constantin, care se referă la ele, în polemica sa cu Creştinii. Iată o aluzie foarte clară cu privire la relaţiile existente între partidul zelot şi mediul sau mafia prostituţiei:

« La Molesse primi pe Constantin cu tandreţe, îl înlănţui cu braţele sale, îl îmbrăcă şi înveli cu veşminte în culori mângâietoare, apoi îl conduse în budoar… În acest fel, prinţul întâlni pe Isus, care colinda prin aceste locuri, strigând către orice nou venit: „Orice seductor, orice asasin, orice om lovit de blestem şi infamie, să vină cu toată încrederea. Scăldându-l în apa ce se vede, îl voi purifica imediat! Dacă recade în greşelile sale, dacă va fi bătut la piept şi lovit la cap îi voi acorda a doua purificare!”…». (Cf. Julien Cezar, Oeuvres Complètes, trad. J. Bidez, Paris 1932, ed. Les Belles Lettres.

După spusele multor episcopi creştini, Constantin a comis foarte multe crime: şi-a asasinat nevasta şi fiul, a continuat cu numeroase rude şi o serie de prieteni. Pe lângă asta, a fost mare afemeiat, un om stricat, pentru a nu spune curvar. Totuşi, la cererea expresă a lui Carol cel Mare[10], la începutul secolului al IX-lea, Constantin a fost sanctificat. Biserica l-ar sfinţii pe Satana în persoană, dacă acesta ar putea fi corupt să se compromită în aşa hal. Nepotul lui Constantin însă, împăratul Iulian, om între oameni, savant, iubitor al înţelep­ciunii care şi-a iertat adversarii, inclusiv propriul soldat creştin, care l-a asasinat pe la spate, acest mare împărat a fost insultat, denigrat, înjurat, asasinat la propriu, apoi fără încetare, de-a lungul celor șaptesprezece secole trecute de atunci.

Participarea femeilor la o sfântă împărtăşanie a provo­cat o vio­lentă ostilitate populară și reacţii legale contra lui SSPP şi a ciraci­lor lui de la Roma. În cursul acestei eucharistii, femeile beau vin, în sfinta agapă prealabilă, în timpul căreia nivelul de alcool și spăvă­daiele credincioșilor urcau vertiginos, cum mărturiseşte chiar sfântul apostol în prima sa Epistolă către Corinteni, XI, 21-22).

Efectiv, în urma mai multor beţii şi scandaluri de pomină, în anul 186, un senatus-consulte a interzis bacanalele în toată Italia, amintind că, încă de pe vremea lui Romulus, vinul era interzis cu desăvârşire femeilor. Oricum ar fi fost obţinută, beţia feminină prin băuturi fermentate şi fumigaţii era considerată de Romulus pe picior de egalitate cu adulterul, femeile în stare de ebrietate fiind considerate posedate de zeul tutelar al ingredientului asimilat, alcoolul sau alt drog. Pentru femei, singura beţie tolerată era orgasmul sexual, în braţele soţului legitim.

Textul original al acestui senatus-consult figurează pe o placă de bronz descoperită la Tiriola, în Calabria şi conservată la Viena, în fostul Cabinet imperial.

Femeile din Iudeea şi alte provincii ale Imperiului nu respectau acest senatus-consult contra alcoolului, pe care italiencele adevă­rate îl respectau. De aceea, băutul vinului euharistic în cadrul agapelor, adesea deviate către alte scopuri, implica sancţiuni penale inevitabile[11].

Spre Anti-Librărie

NOTE :

[1]. Citat de Georges Las Vergnas în Le Célibat polygamique dans le clergé, p. 23; v. referinţele bibliografice de la sfârşitul capitolului 11.

[2]. Cu priivire la acest autor, a se vedea capitolul ’’Falsa Înviere’’ din Isus sau secretul mortal al Templierilor. În ce ne priveşte, utilizăm excelenta traducere a lui Louis Rougier din Discurs adevărat contra Creştinilor, editura J. J. Pauvert, Paris, 1965.

[3]. Există şi fragmente ale unei versiuni greceşti, din secolul V.

[4]. Versiunea coptă este din secolul V, dar documentul este deja citat, în anul 200, de către Tertulian.

[5]. Nu este sigur că abatele Vouaux n-a îndulcit expresiile, lungind aghiasma cu apă chioară! Apocrifele Noului Testament, prezentate de abatele Amiot şi alese de Daniel Rops au fost pieptănate cu grijă înainte de a fi publicate! Este sufici­entă comparaţia cu Dicţionarul Apocrifelor, destinat clerului, al abatelui Migne.

[6]. Pentru aceştia, era vorba de o chestiune de prestigiu. În consecinţă, ei nu îşi băteau capul să culturalizeze pe scumpii lor fraţi întru Cristos.

[7]. Faptele lui Petru spun că apostolul a fost persecutat pentru incitarea doam­nelor înaltei societăți romane să se refuze bărbaţilor lor. (Cf. Faptele lui Verceil, 33). Pe de altă parte, unul dintre papirusurile Faptelor lui Paul afirmă că, la Efes, soţia numi­tului Diophantos, discipolă a lui Paul, rămânea lângă acesta zi şi noap­te. Iritat şi gelos, soţul a încercat să-l pună pe Paul să se bată cu animalele, în arenă. Bine­înţeles, n-a reuşit, căci rivalul său era cetăţean roman. De aici, pro­ba­bil, povestea ce i-a permis lui SSPP, mai târziu, să afirme că s-a bătut victorios cu animalele, la Efes. (I-a Epistolă către Corinteni, XV, 32).

[8]. Cititorul adult va înţelege totul din aceste cuvinte spuse pe jumătate.

[9]. Cf. Jean Doresse, Evangile selon Thomas ou les paroles de Jésus, Paris 1959, editura Plon. Versetele citate se găsesc la pagina 103.

[10]. Carol cel Mare era interesat în sanctificarea colegului imperial Constantin cel Mare. Viaţa lui e puţin edificatoare. În afara masacrului celor 4500 de ostateci saxoni, la Werden, în 782, a avut nouă soţii sau concubine (greu de făcut diferenţa, în epocă). În plus, a practicat incestul cu măiestrie. Cronicarul şi biograful său, călugărul Eginhard, spune că împăratul evita să-şi mărite fetele, de care « se servea ca de soţii ».

Asta n-a împiedicat Biserica să-l facă sfânt patron al şcolăriţelor şi şcolarilor! Papa Ioan al XXIII-lea l-a tăiat de pe lista sfinţilor, împreună cu alte false sfințenii. Constantin cel mare n-a beneficiat de faimosul labarum : In signo vinces ! (Vei învinge prin acest semn). Biograful său, panegiristul Eusebiu din Cezareea, n-a cunoscut acest miracol, inventat de către Lactanţius, preceptorul lui Crispus, beizadeaua lui Constantin. Acesta a transpus povestea unei mai vechi viziuni a lui Constantin, într-un templu de-al lui Apollon, pe care îl vizita. Se zice că l-ar fi văzut pe Dumnezeu întinzându-i o coroană. Lactanţiu a aranjat  restul.

[11]. Interdicţiea alcoolului nu se aplica curtizanelor, dansatoarelor, cântăreţelor, prostituatelor, etc.

Vezi Și

Roma

VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT – XIX

­­ VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT  –  XIX ANUL 64 – ROMA ÎN FLĂCĂRI …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *