VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT – VIII

VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT – VIII

VERITABILUL DRUM AL DAMASCULUI

 

­­Toate drumurile visului nu duc la Katmandu…

  Michel Delpech, Je suis pour

 

Exegeţii criticii liberale au descoperit numeroase interpolări în textele neo-testamentare. Există diverse metode de interpolare a unui text străin în cadrul unuia autentic. Textul introdus poate fi mai lung sau mai scurt, el poate fi introdus într-un manuscris vechi sau cu ocazia unei noi ediţii manuscrise, interpolatorii aranjând totul astfel încât cititorul neavizat să nu-şi poată da seama.

Cercetătorul experimentat înţelege despre ce este vorba, consta­tând, de cele mai multe ori, ruperea firului naraţiunii şi perturbarea armoniei stilului. Iată exemplul unei astfel de interpolări în cadrul celebrului pasaj al lui Suetoniu, cu privire la incendierea Romei :

« S-au pus bariere în calea luxului, s-au redus sărbătorile şi ban­che­­tele publice, înlocuite cu simpla distribuţie de alimente. În resta­urante s-a interzis vânzarea bucatelor gătite, cu excepţia supelor şi ciorbelor de legume, deşi înainte se serveau tot felul de mâncăruri; cât despre noua şi periculoasa superstiţie a creştinilor, aceştia au fost supuşi la tot felul de chinuri ; s-au interzis amuzamentele birja­rilor carem potrivit unui vechi obiceim vagabondau noaptea prin oraş, pentru a se amuza, s-au inter­zis jocurile grupurilor de dansatori şi actori de pantomimă ». (Suetoniu, Viaţa celor Doisprezece Cezari, VI, Nero).

Stilul lui Suetoniu merita mai mult decât această înterpolare groso­lană şi stângace. După cum remarca Marcel Jouhandeau, acest autor nu pierde nicio clipă din vedere subiectul său. Ce caută condam­narea creştinilor între vânzarea supei de legume şi raidurile nocturne, pe trei cărări, ale birjarilor Romei imperiale? Majo­ri­tatea exegeţilor imparţiali consideră că fragmentul în caractere italice, din pasajul citat, este o interpolare străină textului lui Suetoniu.

În cadrul Evangheliilor canonice, una dintre cele mai îndrăzneţe inter­polări este aceea a faimoaselor « chei », prin care se afirmă prima­tul episcopului Romei asupra tuturor celorlalţi ierarhi ai Bisericii. Iată acest text celebru. Isus îşi întreabă discipolii, care de fapt sunt fraţii săi, «  Cine zic oamenii că sunt eu, Fiul Omului ? [Matei, XVI, 13-20 ; Marcu, VIII, 27-30 ; Luca, IX, 18-21). Evanghelia lui Ioan nu spune nimic despre acest episod]. Iar ei au răspuns : unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre prooroci. Şi le-a zis Isus : dar voi, cine ziceţi că sunt ? Răs­pun­zând, Simon-Petru a zis : Tu eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu (XVI, 16) ». În Evanghelia lui Matei, după acest verset XVI, 16, s-a intercalat textul ce a devenit versetele 17-19. Care este formulat astfel :

« Iar Isus, răspunzând, i-a zis : Fericit eşti tu Simone, fiul lui Io­na, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie acestea, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. Şi eu îţi zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră vor zidi Bise­rica mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile Împărăţiei Cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ce­ruri. Si orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat şi în ceruri ». (Matei, XVI, 17-19).

Această îndrăzneaţă interpolare este posterioară secolului al IV-lea, întrucât, atunci, am mai spus, din ordinul împăratului Constan­tin cel Mare şi sub supravegherea doctorilor-politruci ai Bisericii, precum Eusebiu din Cezareea, se lansase operaţiunea de unificare a Evanghe­liilor ofici­ale, care se expediau, în serii de câte cincizeci, către diversele epis­copii ale Imperiului, retrăgându-se concomitent, vechile Evanghelii, devenite non-conforme[1].

Dacă acest pasaj ar fi fost cunoscut de către redactorii anonimi şi copiştii manuscriselor vechi ale Evangheliilor lui Marcu, Luca şi Ioan, acestea l-ar fi conţinut. Pasajul în chestiune nu se găseşte însă decât în Evanghelia lui Matei, deşi împreună cu cea a lui Luca şi Marcu, aceasta formează cele trei evanghelii sinoptice, ale căror planuri sunt asemănă­toare !

Dintre toate interpolările succesive, prin care au trecut evanghe­liile canonice, aceasta a fost cea mai rentabilă şi mai justificată din punct de vedere politic. Abia acum înţelegem pe deplin constatarea papei Leon al X-lea, din fruntea studiului de faţă !

Urmează aşa numitele interpolări în reprize. Vechile manuscrise erau rulouri din benzi dreptun­ghiulare, de piele sau papirus, lipite cap la cap, formând o bandă lungă. Pentru intro­ducerea unui text nou într-un manuscris vechi, acesta se tăia într-un loc cât mai conve­na­bil, unde se intercala, printr-o nouă lipitură, bucata de piele/papirus cu textul sau textele noi.

Totuşi, prin acest procedeu politrucul sau comisarul interpolator era uneori obligat să taie o frază în două. În susul textului introdus trebuia, de bine de rău, construită o frază de lipitură, pentru înche­ierea frazei măcelărite. În josul tex­tu­lui introdus se construiau câte­va fraze de racordare/revenire la sensul frazei tăiate. Cele două construcţii, lipire-racordare, erau o repetiţie nejusti­ficată, mai mult sau mai puţin vizibilă, cea de a doua dublând-o pe prima, prin ter­me­nii şi structura ei. De aici numele dat acestui procedeu :  falsifi­care, interpolare în reprize. Metoda frauduloasă a scribilor anonimi a fost foarte răspân­­dită în primele secole creştine

Teologul protestant german, Wendt, a descoperit două cazuri clare de interpolare cu reprize, în Actus Apostolorum. Primul se referă la lapidarea diaconului Ştefan :

« Iar ei, strigând cu glas mare, şi-au astupat urechile şi au nă­vălit asupra lui. Şi scoţându-l afară din cetate, îl băteau cu pietre. Iar marto­rii şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit S[h]aul. Şi îl băteau cu pietre pe Ştefan, care se ruga şi zicea : Doamne, Isuse, primeşte duhul meu ! ». (F. A. VII, 57-59).

Pentru a-l introduce pe SSPP în naraţiunea Faptelor Apostolilor, comisarul interpolator a efectuat o tăietură între verse­tele 57 şi 59, fără îndoială o simplă bandă/panglică orizontală. Inter­polarea este însă stângace, iar abatele Loisy observă pe bună dreptate că « bietul Ştefan pare să fii fost lapidat de două ori…».

Iată însă o a doua interpolare descoperită de teologul Wendt. De data asta, falsificatorul nu a mai lucrat cu foarfeca şi pipeta ci de-a dreptul cu toporul, pentru a spune astfel, fiind vorba de o interpo­lare ce comportă mai multe capitole. Luăm Faptele Apostolilor, capitolul VIII, versetele  3-4 :

« Şi Saul pustia Biserica, intrând prin case şi, târînd pe bărbaţi şi pe femei, îi preda la temniţă. Iar cei ce se împrăştiaseră străbăteau ţara, binevestind cuvântul ».

Sărim întreg capitolul VIII, apoi IX şi X, până la XI, 18, adică disputa dintre Simon Magicianul şi Simon-Petre [apostolul Petru], apoi episodul cu diaconul Filip şi eunucul etiopian, dregător al regi­nei Candachia, a Etiopiei. Ne oprim o clipă, pentru o burtă de râs, căci diaconul Filip botează eunucul etiopian, pe drumul de la Ieru­salim la Gaza. După botez, hocus-pocus Sfântul Duh răpeşte dia­conul Filip, îl urcă în cer şi-l coboară exact în Azot (Ashdodul biblic, vechi oraş filistin, cam la 40 kilometri nord de Gaza, înălţi­mea Ierusalimului).

Sărim viziunea lui SSPP, pe Drumul Damas­cului, redarea vederii lui de către Anania, vindecarea lui Enea, care zăcea de opt ani, învierea Tavitei, ce se tâlcuia, Căprioara, înviere efectuată de Petre. Da, da ! Apostolul Petre făcea şi el Învieri !… Sărim şi peste conversiunea sutaşului Corneliu, peste faţa de masă ce cobora din cer cu toate dobitoacele pământului, sărim peste gla­sul din cer care îndemna pe apostolul Petru : înjunghie, mănâncă şi te hărăne… Ajungem la versetul 18, capitolul XI (F. A.) : « Auzind acestea, au tăcut şi au slăvit pe Dumnezeu, zicând: Aşadar, şi păgâ­­­nilor le-a dat Dumnezeu pocăinţă spre viaţă…».

Amin vom zice, după acest slalom peste două capitole întregi, IX şi X, plus aproape întreag capitolul VIII şi o bună jumătate din cel de al XI-lea… De data asta, inter­polatorul-comisar al Faptelor Apostolilor şi politruc al Bisericii n-a lucrat cu penseta şi forfecuţa, ci de-a dreptul cu drujba. După substanţiala interpolare ne găsim din nou, aproape cu aceleaşi cuvinte, în situaţia din fraza de plecare : « Iar cei ce se împrăş­tiaseră [din cauza persecuţiei produse după lapi­darea diaco­nului Ştefan) străbăteau ţara, binevestind cuvântul ». (F. A. VIII, 4) ; « Deci cei ce se risipiseră din cauza tulburării făcute pentru Ştefan, au trecut până în Fenicia şi în Cipru şi în Antiohia, nimănui grăind cuvântul decât numai Iudeilor ». (F. A. XI, 19).

Este evident că tot ce s-a introdus în Faptele Apostolilor, de la VIII, 4 la XI, 19 s-a făcut pentru a justifica apostolatul lui SSPP printre non-Iudei, accesul acestora la noua comunitate, abandonarea obişnu­inţelor alimentare iudaice, care, precum tăierea împrejur, constituiau o piedică în calea convertirii păgânilor. Cât despre poveştile supranaturale cu răpirea în văzduh, a lui Filip, tămăduirea lui Enea, învierea Tavitei-Căprioara, convertirea sutaşului Corneliu, acestea constituie decorul supranatural destinat să sporească autoritatea celor în cauză.

Data acestei interpolări, una dintre cele mai importante din întreg Noul Testament, poate fi situată în jurul anului 360, după cum am văzut din studiul Confesiunii sfântului Ciprian. Probabil, această inter­polare este concomitentă şi parte integrantă a copiilor conforme  de evan­ghelii şi alte texte sfinte expediate serii după serii, de cincizeci de exemplare, diverselor episcopii şi apoi biserici-parohii din Imperiul roman. Am mai spus-o, repetăm : munca de copiere, inter­polare şi clădire doctrinală, frază după frază, una mai sfântă ca alta, s-a făcut sub controlul şi supravegherea atentă a politrucilor Bisericii, al căror campion este Eusebiu din Cezareea. Sarcina acestuia a fost nu numai formularea definitivă a multor texte sfinte ci şi recuperarea celor vechi, anterioare. Bineînţeles, simpla anterio­ritate a acestora le dădea o valoare mai mare, poate chiar de original, în raport cu textele şi interpolările ulterioare, ce au continuat vreme de secole.

Pe de altă parte, vasta intreprindere de cons­trucţie, montaj-demontaj, falsificare, re-falsificare de texte tot mai sfinte n-a putut fi coordonată pe deplin, în timp şi spaţiu. Timpul în chestiune acoperă nu numai primele secole creştine ci o bună parte din primul mileniu, iar spaţiul însemna nu numai întreaga Europă ci tot nordul Africii şi Asia din sudul peninsulei Anatoliene, până la Marea Roşie.

Enorma întindere în timp şi spaţiu, a acestei intreprinderi de cons­trucţie şi reconstrucţie de texte sfinte, interpolare, reinter­polare nu putea fi coordonată ; pe de altă parte, nivelul intelectual al destinatarilor textelor sfinte, ce înlocuiau alte texte mai puţin sfinte, nu cereau scribilor anonimi şi şefilor acestora, politrucii şi comisarii (ce aveau cât de cât o viziune de ansamblu) cine ştie ce precauţii şi controale. Aşa se explică multe contradicţii, mai ales din Faptele Apos­tolilor, deşi acest text este atribuit oficial evanghelistului Luca, secretar şi confident al tovarăşului apostol-șef Pavel-SSPP, un fel de Popescu-Dumnezeu ! Fiecare să judece cu mâna pe inimă :

Capitolul IX, verset 7, Faptele Apostolilor spun că «… băr­ba­ţii ce erau cu el, pe cale, stăteau înmărmuriţi, auzind glasul, dar nevă­zând pe nimeni », pe când Isus apăruse poliţistului Shaoul-Saul-Paul-Pavel-SSPP, ce mergea, pe Drumul Damascului, la vână­toarea de creştini, ce urma să aibă loc la Damasc. Tot Faptele Apos­tolilor (XVI, 14), spun că « Şi noi toţi căzând la pământ, eu am auzit un glas care-mi zicea în limba evreiască : Saule, Saule, de ce Mă pri­go­neşti ? Greu îţi este să loveşti în ţepuşă cu piciorul ». În versetul IX, 7, poliţiştii, tovarăşi de drum ai poliţistului Shaoul-Saul-Paul-Pavel-SSPP, auziră vocea lui Isus adresându-se lui SSPP, fără să vadă însă nimic. La XXII, 9, tot Faptele Apostolilor spun : « Iar cei ce erau cu mine au văzut lumina şi s-au înfricoşat, dar glasul celui care îmi vorbea ei nu l-au auzit ».

Recent, conform comisiei autorizate a Vaticanului, orice catolic trebuie să admită pe Luca autor unic al Faptelor Aposto­lilor, în care caz, exegetul obiectiv, creştin sau necreştin, trebuie să conchidă că ideile evanghelistului Luca n-au fost foarte clare[2].

Redactate către anii 360-370, Confesiunile sfântului Ciprian ne informează că versiunea Faptele Apostolilor, din vremea respec­tivă, nu conţinea episodul viziunii lui SSPP, de pe Drumul Damas­cului care, potrivit versiunii oficiale actuale, ar fi avut loc puţin înainte de intrarea propriu-zisă în Damasc. Fără să vorbească de vizi­unea de pe Drumul Damascului, Confesiunile sfântului Ciprian, după cum am văzut, fixează convertirea lui SSPP după opera­ţiunea reuşită sau nereuşită, de la Damasc.

În opera sa principală, Adversus Haereses, Epiphane (mort în 403) se ocupă de tradiţia ebionită. Împreună cu Nazareenii, aceste cele mai vechi secte creştine recunoşteau că lumea este opera unui Dumnezeu Suprem. Dimpotrivă însă, cu privire la Cristos, ele relu­au învăţătura lui Cerinte şi Carpocras, ce vorbeau de acesta ca de un eon gnostic. În rest, ei se conformau întru totul iudaismului de toate zilele, pretinzând că-l împlinesc, respectând Legea. După ebioniţi şi nazareeni, Isus a deve­nit drept şi uns al lui Dumnezeu prin practi­carea legii, pe care nimeni nu o respectase sau cel puţin nu o înde­pli­nise întrutotul. Urmând aceeaşi cale, respectând şi împlinind aceeaşi Lege, oricine poate deveni un Cristos, pentru că, spuneau ei, « La început Isus însuşi a fost om ca toţi oamenii ». (Cf. Hippolyte de Rome, Philo­sophumena).

Interesul tradiţiei ebionite constă în faptul că ne aduce la cunoş­tinţă veritabilul motiv al convertirii lui SSPP. Fără să adere la acest punct de vedere, sfântul Epiphane arată că viitorul apos­tol Pavel se născuse din părinţi păgâni. Regăsim astfel întreaga noastră argu­men­­taţie, pe baza informaţiilor furnizate de Flavius Iosif. Îndră­gostit de fata marelui preot Gamaliel, SSPP s-a tăiat împrejur pen­tru a se putea însura cu ea. Căsătoria i-a fost refuzată, el s-a simţit umilit, rănit, înşelat în speranţele sale, din care cauză a început să predice contra Legii şi a tabuurilor iudaice, mai ales, bineînţeles, contra tăierii împrejur. (Cf. Epiphane, Adversus Haereses, XXX, 16).

Aşadar, minunea viziunii de pe Drumul Damascului s-a limitat la o poveste de dragoste neîmplinită, realizată doar în proporţie de 50% : Shaul-Saul-Paul-Pavel era gata să se însoare cu fata mare­lui preot Gamaliel, care poate s-a răzgândit sau căreia Sanhedrinul i-a interzis căsătoria cu un tăiat împrejur de dată recentă şi în vederea însurătorii, deci suspect şi contrar Legii.

Aşadar, faimoasa viziune de pe Drumul Damascului se reduce la o banală decepţie amoroasă. De ce nu ? Cântarea Cântărilor spune că focul dragostei este flacăra lui Dumnezeu : « Săgeţile ei sunt săgeţi de foc şi flacăra ei ca fulgerul din cer, Marea nu poate stinge dragostea, nici râurile s-o potolească… ». (C. C., VIII, 6-7).

Conştient de calitatea lui de străin faţă de Iudei, ascultând numai de iubi­rea sa pentru fata preotului Gamaliel, SSPP s-a tăiat împre­jur, ştiind că asta-i singura lui şansă de a se căsătorii cu ea. Altfel, fata lui Gamaliel ar fi fost exclusă din colectivitatea mistică iudai­că : « Dacă fiica preotului se va mărita după străin de neamul preo­ţesc, nici ea să nu mănânce din prinoasele sfinte, cuvenite lui ». (Lev. XXII, 12).

Convertirea chirurgicală, la maturitate, n-a fost suficientă. Pro­­babil, Sanhedrinul n-a acceptat căsătoria între fata unui mare preot (nu a unui simplu sacrificator) şi un convertit recent, exact în vederea acestui scop. Convertirea din motive de dragoste nu era valabilă, fiind considerată lipsită de caracter mistic. Bineînţeles, fata marelui preot Gamaliel se putea opune şi ea acestei căsătorii, totuşi nu din cauza aceasta însurătoarea proiectată de SSPP nu s-a realizat, deşi căsătoriile din motive străine de iubire erau interzise de religia iudaică. Nimeni nu o putea obliga pe fata lui Gamaliel să se căsătorească cu viitorul tovarăş apostol Pavel, legea iudaică fiind categoorică în ce priveşte respingerea celui ce se tăia împrejur pentru a se putea căsătorii cu o anumită femeie[3].

Pe de altă parte, potrivit tradiţiei vehiculate de Părinţii Bisericii, SSPP nu era ceea ce se cheamă un play-boy. Mai întâi, el suferea de o boală gravă, la care face aluzie în a II-a Epistolă către Corinteni (Cf. XII, 7) şi despre care în Saint Paul apôtre, Înalt Preasfinţitul Riciotti spune următoarele : « Din citatul respectiv [XII, 7] rezultă clar că el stabileşte o relaţie strânsă între boala necunoscută, şi răpirea lui în al treilea cer sau în Rai, considerând că betegeala de care suferă este un leac de la Dumnezeu, ca să nu se ocoşească prea tare ». (Cf. Op. cit. p. 168).

Reţinem acest lucru, nu este lipsit de importanţă. Propusă de K. L. Ziegler, epilepsia a fost susţinută cu argumente convin­­gă­toare, de către Krenkel, în 1890, teză îmbrăţişată de mai mulţi exegeţi şi medici care au amintit cazuri analoage, de boală cu mani­festări isteriforme, mistico-halucinante: Iulius Cezar, Mahomed, Rienzo di Cola[4], Ferdinand catolicul, Cromwell, Petru cel Mare, Napoleon. Aceștia au trecut și ei prin stări de viziune şi audiţie nevropatică de voci…

În ce ne priveşte, înclinăm către altă explicaţie. Am văzut că prin­ţii nabateeni şi idumeeni aveau anumite atribuţiuni de natură sacră şi religioasă, în care calitate utilizau droguri halucinogene, ce făceau posi­bil contactul cu planurile oculte. Pe de altă parte, Orientul Apropiat cunoştea haşişul de multe secole. Egiptul utiliza opiumul încă de pe vremea lui Ramses al II-lea, Grecii şi Romanii cunoşteau efectele macului, pe care primii îl numeau mekon. În vechiul Israel, şcolile de profeţi (I Regi, X şi XIX) foloseau vinuri tratate cu buruieni, ca în Siria, Fenicia, Idumeea, Nabatania şi Egipt.

Arabii cunoşteau aşa-numitul banj sau bang, drog extras dintr-o varietate de măselariţă numită sekaron, plantă ce produce un fel de beţie şi creşte în tot Egiptul, inclusiv peninsula Sinai. Numele ştiinţific al acestei varietăţi de măselariţă este Hyosciamus muticus, iar drogul extras din ea, funcţie de doză, poate fi haluci­nogen sau narco­tic. SSPP s-a putut droga intermi­tent întrucât, cum vom vedea, el a avut numeroase viziuni în călătoriile sale, toate ori măcar unele provocate, acestea fiind izvorul sfânt al talentelor și instrucţiunilor sale apostolice. Vom vedea că este vorba de ceva mai mult.

Să lăsăm deocamdată starea lui patologică, pentru a vedea ce fel de om era acest sfânt apostol Pavel, din punct de vedere fizic ? Potrivit Faptelor lui Pavel, SSPP a fost «… om de talie măruntă, chel, picioare împaran­tezate, bine construit, sprâncene împreunate, nasul groscior dar plin de graţie…».

Atribuite sfântului Ioan Gură de Aur, Principiile Apostolice dau apos­tolului Shaoul-Saul-Paul-Pavel o înălţime de trei coţi, ceea ce este exagerat, căci asta ar însemna o talie de abia un metru şi jumă­tate. În secolul VI, Jean Malala ne spune că «… Paul fu de talie joasă, chel, barba gri-alburie, deasă, nas frumos, ochi gri-albaştri, sprâncene împreunate, piele albă, zâmbăreţ de felul lui…». (Cf. Jean Malala, Chronographia, X, în Migne[5], Patrologie Grecque, 97).

Picioarele împarantezate sau arcuite pot fi o consecinţă a lungi­lor călătorii călare, ceea ce nu-i surprinzător pentru un prinţ din dinastia Irozilor. Totuşi, picioare arcuite pot fi şi o consecinţă a degenerării, subliniată de talia redusă a tovarăşului apostol.

Pe baza acestor descrieri sumare s-a ajuns la un fel de portret robot al apostolului SSPP, căruia i s-au conformat pictorii şi sculptorii, înce­pând cu secolul al IV-lea. Graţie acestor informaţii, putem spune că Apollon, zeul frumuseţii masculine, slăvit de strămoşul lui SSPP, preot al acestuia la Ascalon, cu patru generaţii mai înainte, nu l-a răsfăţat deloc pe SSPP.

Admiţând că tăierea împrejur acceptată de el în mod liber a fost consecinţa acceptării lui, ca soţ, de către fata marelui preot Gamaliel, ne-am putea gândi că SSPP s-a folosit, în acest scop, de cunoştin­ţele sale oculte, obţinând consimţământul fetei prin intermediul unor farmece sau vrăji, ceea ce n-ar fi de mirare pentru epoca respectivă, nici pentru mediul în care evolua viitorul apostol creştin, pentru moment simplu amorezat şi pretendent la mâna fetei marelui preot Gamaliel. Se înţelege reacţia negativă a Sanhedri­nului, pro­babil și a lui Gamaliel, întrucât magia era condamnată cu severitate atât de Legea iudaică cât şi de Legea romană a celor Douăsprezece Table. Către această ipoteză suntem îndrumaţi de următorul pasaj din Flavius Iosif :

« Curând după căsătoria Drusillei cu Aziz, căsătoria acestora fu ruptă din motivul următor : Felix, procuratorul Ideii, văzând-o pe Drusilla, pe care nicio femeie n-o egala în frumuseţe, a fost cuprins de o nestăpânită dorinţă de a face din ea propria lui nevastă, în care scop trimise pe lângă ea pe unul dintre prietenii săi, Simion, Iudeu născut în Cipru, care se ţinea mare magician şi care a făcut tot posi­bilul pentru a o lămuri pe Drusilla să-şi părăsească soţul în favoarea lui Felix, ce îi promitea toată fericirea posibilă. Vrând să scape de gelozia Berenicei, sora ei, ce se considera nedreptăţită pentru că nu era ea cea mai frumoasă, Drusilla procedă greşit, acţionă contra instituţiilor propriului ei popor, părăsindu-şi soţul şi recăsă­torindu-se cu Felix ». (Cf. Flavius Iosif, Antichităţi iudaice, VII, 2).

Aşadar, magia intervenea uneori în materie de căsătorie şi divorţ. Cititorul perspicace a ghicit probail că fragmentul de frază « Iudeu născut în Cipru » a fost interpolat pentru derutarea atenţiei posterităţii de la Simon Magicianul, adică SSPP, adevăratul autor al vrăjii sau farmecelor ce au făcut-o pe Drusilla să-şi părăsească soţul, Aziz, pentru a se recăsătorii cu Felix. Să nu uităm că operele lui Flavius Isif ne-au parvenit sub formă de manuscrise din secolele IX şi XII, fiind opera călugărilor copişti din Evul Mediu. Pe de altă parte, de când cu cru­ciada contra Catarilor şi distrugerea Ordinului Templi­erilor, Biserica ştia că unii dintre eretici cunosc adevărata origine a Creştinismului. În acest sens, cititorii sunt rugaţi să revadă primele pagini din al doilea capitol al volumului nostru anterior[6].

În acest caz, dacă SSPP, alias Simon Magicianul, este cel ce a făcut posibilă căsătoria Drusillei cu Antonius Felix, vechiul libert al Anto­niei, mama împăratului Claudiu, ne putem da seama nu numai de eficacitatea vrăjilor Arabilor nabateeni ci şi de faptul că aceasta nu s-a putut petrece decât după anul 52, când Antonius Felix a fost numit procurator al Iudeii, de către împăratul Claudius.

Aziz însă, regele Emesei (astăzi Homs, în arabă Hims, Siria), primul soţ al Drusillei, a murit în anul 54, fiind urmat la tron de fratele său Soeme. Aşa stând lucrurile, căsătoria Drussilei cu Felix este absolut normală, după moartea lui Aziz, survenită în anul 54, deşi Faptele Apostolilor insinuează contrariul :

« Iar după câteva zile, Felix, venind cu Drusilla, femeia lui, care era din neamul Iudeilor, a trimis să cheme pe Pavel şi l-a ascultat despre credinţa lui Cristos Isus. Şi vorbind el despre dreptate, înfrâ­nare şi judecata viitoare, Felix s-a înfricoşat şi a răspuns : acum mergi, şi când voi găsi timp potrivit te voi mai chema ». (F. A., XXIV, 25).

Mai întâi, o primă inexactitate : Drusilla nu este de origine iudaică ci idumeană, din familia Irozilor. Ca multe alte femei culti­vate şi de societate, indiferent de originea romană, greacă, siriană sau idumeană, ea avea preocupări filosofice şi religioase, care nu erau însă suficiente pentru a o face de origine iudaică. Iată însă şi o a doua inexactitate. Se înţelege că scribul anonim, ce a redactat pasajul din Faptele Apostolilor, a vrut să insinueze că SSPP a moralizat cuplul Felix-Drusilla, ca un nou Ioan Botezătorul, în faţa unei noi Irodiade.

În sensul acesta, SSPP le-ar fi vorbit celor doi de dreptate, de puritatea căsătoriei, că nu putem lua femeia altuia ca mărul din pom, nu putem trăi în stare de adulter fără pedeapsa ce va veni prin Judecată. Ori, această discuţie a avut loc în anul 58, la Cezareea, pe când Drusilla era văduvă de patru ani. Aşadar, nu se punea chestiunea vieţii în stare adulterină. Nu întâm­plător, inter­polările din versiunile mai vechi ale Faptelor Apostolilor repetă şi confirmă aluzia la Iudeul născut în Cipru. A existat însă un magi­cian iudeu în Cipru, pe nume Elymas-bar-Isus, nu Simon, apro­piat al proconsulului roman Sergius Paulus, guvernator al insulei, cu reşedinţa în capitala Paphos, cum aflăm din Faptele Apostolilor XIII, 6-12). Ne vom întâlni cu acest Elymas-bar-Isus.

De fapt, prietenia arătată de procuratorul Antonius Felix lui SSPP este recunoştinţa lui faţă de Simon magicianul, care l-a ajutat să câştige dragostea Drusillei. Nu este de mirare că iubirea bărba­ţilor pentru o femeie le influenţează acţiunile cele mai importante.

Aşadar, vraja de iubire, ce a dus-o pe Drusilla în braţele lui Anto­nius Felix, a fost opera lui SSPP. Probabil că acesta s-a servit de magie şi în interesul lui propriu, pentru a suci minţile fetei marelui preot Gamaliel. Recapitulăm datele problemei :

1). Shaoul-Saul-Paul-Pavel-SSPP nu este o frumuseţe de bărbat.

2). După ce că nu-i frumos, colac peste pupăză, nu e nici Iudeu. deci

Dacă fata lui Gamaliel a acceptat să se căsătorească cu el, nu fizicul lui Shaoul-Saul-Paul-Pavel a sedus-o.

Neapărat însă, fata lui Gamaliel a fost de acord să se mărite cu SSPP, altfel acesta nu s-ar fi tăiat împrejur, ceea ce, pentru un bărbat de însurat, nu era deloc agreabil, având în vedere chirurgia epocii.

Consimţământul fiicei lui Gamaliel a fost obţinut pe calea farme­celor de iubire. Efectele magiei tre­buie consi­derate din perspec­tiva unei fizici transcendentale. De peste un secol, mii şi mii de experi­enţe de hipnotism subliniază eficacitatea unor astfel de procedee. Ţinând cont de confidenţele magne­tizorilor-hipnoti­zori sfătuim fetele să nu se ducă în faţa unor astfel de oameni fără să fie însoţite de un apro­piat de nădejde.

Magia nu poate fi negată în viaţa lui SSPP. În acest sens, cităm două pasaje din Epistolele sale :

« Ci eu, deşi departe cu trupul[7], însă de faţă cu duhul, am şi jude­­cat, ca şi cum aş fi [fost] de faţă, pe cel ce a făcut una ca aceasta : În numele Domnului nostru Isus Cristos, adunându-vă voi şi duhul meu, cu puterea Domnului nostru Isus Cristos, să daţi pe unul ca acesta Satanei, spre distrugerea trupului[8]…». (Cf. I Corinteni, V, 3-5).

« Dintre aceştia, sunt Imeneu şi Alexandru, pe care i-am dat Satanei, ca să se înveţe să nu hulească…». (Cf. I Timotei, I, 20).

În primul caz este vorba de un tânăr ce se căsătorise cu văduva tatălui său, adică mama sa vitregă. Conform obişnuinţelor vremii, femeia trebuie să fii fost tânără.

În al doilea caz, este vorba de creştini obişnuiţi, convertiți la Gnoză, abandonând grupurile ce roiau în jurul lui SSPP. Sub numele de Samuel, Satana fiind îngerul dificultăţilor şi al ispitelor, constatăm că SSPP practică cu plăcere magia neagră, căci despre asta e vorba. El va suporta însă consecinţele, căci zisul Alexandru a fost martor al acu­zării, la Roma, în cadrul celui de al doilea proces al său : « Alexandru, arămarul mi-a făcut multe rele; Domnul să-l răsplătească după faptele lui. Păzeşte-te şi tu de el, căci s-a împo­trivit foarte mult cuvântărilor noastre ». (Cf. Pavel, II Timotei, IV, 14-15).

Mărturia acestui Alexandru, confirmată de prima Epistolă către Timotei va implica, pentru SSPP, pe lângă acuzaţia gravă, de care vom vorbi la momentul potrivit, şi pe aceea de magie neagră, pe care implacabila Lege a celor Douăsprezece Table o pedepsea cu moartea, din moment ce era vorba de « vrăji, far­mece, vorbe de descântec, nenorociri privind persoane, vite sau recolte ».

Sub domnia împăratului Augustus, printr-un ordin expres al aces­tuia, fuseseră arse toate cărţile de vrăjitorie găsite la Roma. Apoi, prin noi edicte imperiale, împăraţii Tiberiu şi Nero confir­mară şi întăriră legea respectivă, promulgată de împăratul Augus­tus. Sub consulatele lui Claudius Marcellus şi Valerius Flacus, ultimii doi împăraţi ordona­seră execuţia a 170 de magicieni şi vrăjitoare ce provocaseră pagube şi necazuri multor persoane, prin ungerea uşilor şi porţilor lor cu alifii speciale. (Cf. Leg. Duodecim Tabular, articolele 55, 68, 69, etc.).

Situaţia era identică şi în Grecia, unde legea condamna « pe toţi cei care prin vrăji, cuvinte, legături de vreun fel, imagini, păpuşi din ceară sau orice altceva vrăjeau şi fermecau pe cineva sau care provocau moartea oamenilor şi a vitelor ». (Cf.  De Lamarre : Traité de la Police, vol. I, titlul VII).

În cartea a II-a din De Legibus, Platon vorbeşte şi el despre această lege. În Cartea a V-a din In Elia, Pausanias dă un exemplu de aplicare a acestei legi : Lemnia, o vrăjitoare, fu condamnată şi executată, după ce a fost denunţată de o servitoare. Prin cuvinte potrivite şi gesturi, aceasta reuşise să-şi apropie o serie de tineri, dintre care unora le luase şi viaţa. Se pare că a fost vorba de o femeie ce fermeca tinerii bărbaţi, pe care şi-i dorea.

Oricum ar sta lucrurile, îl vom vedea pe SSPP în exerciţiul operei sale de magician, prin constituirea unor vaste reţele de complicităţi feminine, în cadrul unei mari intreprinderi pe care va încerca să o ducă la bun sfâtşit. Rămâne însă un aspect istoric ce trebuie clarificat.

Din Confesiunile sfântului Ciprian şi din versiunea de atunci a Faptelor Apostolilor am aflat că SSPP s-a convertit mult după episodul vizitei sale la Damasc, în cursul căreia etnarhul regelui nabatean Areta al IV-lea a încercat să-l captureze. El însuşi ne spune în ce fel prietenii l-au coborît dincolo de zidul oraşului, noaptea, într-un coş de nuiele (tarsos). În consecinţă, abia după aventura din Damasc s-a pus problema convertirii.

Pe de altă parte, din Manuscrisele de la Marea Moartă aflăm că, într-o zi, secta sadociţilor, adică fii lui Sadocc, au fost obligaţi să fugă din mânăstirea lor de la Qumrân, refugiindu-se la Damasc. La întoar­cerea din acest exil, o parte din sectă rămase la Damasc, fără să înce­teze a păstra legătura cu ceilalţi – afirmă cardinalul Jean Daniélou în cartea sa Les symboles chrétiens primitifs. Legat de acest fapt, intervine un detaliu pe care îl datorăm lui Lurie. Acesta arată că secta sadocită nu se stabilise chiar la Damasc (Cf. Document de Dams, VIII, 21 ; XX, 12) ci la 15 kilometri sud-vest, pe şoseaua către Galileea şi orăşelul Kokba (Cf. R. North : darea de seamă « Eretz Israel », IV, în Verbum Domini, nr. 35/1957).

În cartea sa Contre les Hérésies, Epiphane menţionează Naza­reenii, printre refugiaţii de la Kokba, adică iudeo-creştini ortodocşi aparţi­nând grupării fondate de Iacob Majorul şi de Arhonţii[9] iudeo-creştini de tendinţă gnostică. (Op. cit. XL, 1, 5). Iulius Africanul, citat de Eusebiu din Cezareea în Istoria Ecleziastică (I, VII, 14) spune că printre aceştia existau probabil şi « rude de-ale Domnului, după carne ». Asupra acestei chestiuni a se vedea şi H. J. Schoeps, Theologie und Geschichte des Juden-Christentums, pp. 273-277.

Ajungem astfel iar la Dosithée, maestrul lui Simon Magicianul, care a avut anumite relaţii cu Ioan Botezătorul şi ne este prezentat de Epiphane, în mod eronat, ca saducheu. Dosithée nu a fost sadu­cheu ci sadocit, a dus viaţă de ascet şi a practicat un foarte strict sabat. Potrivit vechilor ereziologi, el a fost un gnostic în sensul absolut al termenului. Potrivit Talmudului însă, Dosithée locuia la Kokba. (Cf. R. North, loc. cit. p. 49).

În ale sale Symboles chrétiens primitifs, Jean Daniélou spune ceva foarte semnificativ :

« O altă trăsătură curioasă este existenţa unei tradiţii după care convertirea sfântului Pavel s-ar fi petrecut la Kokba. Shaoul ar fi avut acolo un prim contact cu eleniştii, ce aveau apoi să îl instruiască la Damasc ». (Cf. J. Daniélou, Les symboles chrétiens primitifs, VII ; l’Etoile de Jacob).

Pentru Înalt Prea-sfinţitul Ricciotti (Cf. Saint Paul Apôtre, p. 213), tradiţia ar fi foarte veche, lucru confirmat de istoricul protes­tant Harnack în Die Mission und Ausbreitung des Christentums, II, 636, ca şi de S. Lösch în Deitas Jesu und Antike Apotheose.

« Ne putem întreba, spune Daniélou, dacă sejurul lui în Arabia (Cf, Epistola către Galateni, I, 17) nu înseamnă pur şi simplu Kokba. Atunci, regiunea Damascului era considerată parte inte­grantă a Arabiei ». Normal, de vremne ce regiunea Damascului aparţinea regelui Areta al IV-lea (care avea acolo un etnarh). Această parte a Siriei era o pro­vincie instabilă a regatului nabatean.

Recapitulăm concluziile noastre succesive :

1). SSPP este de fapt Simon Magicianul, după cum am văzut.

2). Simon Magicianul a fost mai întâi discipolul lui Dosithée.

3). Dosithée locuia la Kokba, la 15 kilometri de Damasc :

4). SSPP ar fi fost instruit la Kokba, unde locuia Dosithée.

Ţinând cont de cele precedente, silogismul este uşor de stabilit, atât majora cât şi minora acestuia arătând că SSPP şi Simon Magicianul sunt una şi aceeaşi persoană.

Cât despre improbabilitatea călătoriei lui SSPP în plin teritoriu nabatean, adică la Petra, capitala regatului, ea este confirmată de urmă­toarele două detalii :

1) Sejurul lui SSPP în zona Damasc, teritoriu nabatean, explică pasa­jul din Epistola către Galateeni, I, 17 : « Nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus în Arabia şi m-am întors iarăşi la Damasc ».

2). Se vede : în cursul numeroaselor sale călătorii misionare, SSPP nu s-a dus niciodată în Arabia nabateană. Se înţelege de ce : prinţ aparţinând dinastiei idumeene (pe linie bărbătească) şi nabateene (pe linie femeiască, prin străbunica sa Cypros I-a), SSPP şi-a trădat originea dublă prin acceptarea tăierii împrejur, în speranţa că se va putea însura cu fata marelui preot Gamaliel. Datorită acestui fapt, în lumea arabă el risca lapidarea imediată.

Efectiv, pe când aflându-se în palatul fratelui ei, Irod cel Mare,  bunica lui SSPP, Salomea I-a, a decis să se mărite a treia oară, era vorba de o legătură cu un Arab nabatean, pe nume Sylaios. Faţă de indignarea soţiilor lui Irod cel Mare şi simţindu-se bănuit, pentru relaţia lui discretă cu Salomea I-a, Sylaios plecă, deveni adminis­tratorul regelui arab Obodas, apoi se întoarse, peste trei luni, cerând-o pe Salomea I-a în căsătorie. Tânără încă, bine împicio­rongată ca femeie, Salomea era de acord, ca şi Irod, de altfel, cel puţin aparent. Totuşi, acesta a pus o condiţie : pentru a menaja susceptibilităţile Iudeilor, Sylaios trebuia să treacă la Iudaism, măcar de formă, fără acest lucru căsătoria fiind imposibilă, după Irod cel Mare. Sylaios refuză însă convertirea la iudaism « spunând că, pentru aşa ceva, Arabii l-ar lapida imediat ». (Cf. Flavius Iopsif, Antichităţi ioudaice, XVI, VII[10].

Aşadar, motivul pentru care, în cursul multelor sale călă­torii misionare, SSPP n-a mers niciodată în Arabia nabateană, era foarte serios. Aceasta este o dovadă în plus cu privire la origi­nea lui princiară şi arabă. Pe pământul Arabilor, tăierea împrejur, din iubire pentru fata lui Gamaliel, însemna lapidare automată.

Bineînţeles, situaţia nu putea fi rezolvată în niciun fel, ceea ce a însemnat o delicată problemă de viaţă, pentru SSPP.

În ochii familiei lui, a Irozilor, SSPP abandonase religia ances­trală, ceea ce era deja grav. Faptul că renunţase la religia lui în favoarea celei mozaice, care implica naturalizarea iudaică, era de neiertat. Pentru Iudei, religia şi rasa înseamnă exact acelaşi lucru : apartenenţa la comunitatea mistico-religioasă mozaică însemna automat aparte­nenţa la poporul ales, la comunitatea fizică a acestuia.

Apartenenţa la religia iudaică şi la poporul iudeu implica datorii imperioase, adesea direct opuse la ceea ce dinastia Irozilor consi­dera drepturile ei. Prin trecerea la Iudaism, SSPP devenise nu numai dezertor al religiei şi rasei sale, ci adversar al ambelor.

Fără îndoială, printre femeile cultivate ale aristocraţiei idumeene sau romane, situaţiile de acest fel erau relativ frecvente, cel puţin ca adeziuni discrete dacă nu şi convertiri veritabile, totul petrecându-se în limitele unei toleranţe extrem de şubrede.

Pentru bărbaţi însă, iudaizarea, convertirea la iudaism nu putea fi ceva discret, interior, fără un anumit semn exterior. În consecinţă, ea era foarte gravă, inclusiv pentru administraţia romană, după cum am văzut.

În ce priveşte relaţiile sale cu cele trei puteri prezente, după tăierea împrejur care l-a marcat definitiv, cu un semn de neşters, situaţia lui SSPP era următoarea :

1). Pentru iudaism, SSPP este un convertit nesincer, care s-a tăiat împrejur de dragul unei femei, nu din credinţă adevărată, fără să arate vreodată cel mai mic interes pentru doctrina iudaică. Pentru Iudei, deşi s-a tăiat împrejur, SSPP a rămas străin.

2). Din perspectiva dinastiei irozilor, SSPP este un dezertor. Prinţul irodian convertit la iudaism a devenit astfel ostil netăiaţilor împre­jur, pe care, după legea iudaică, în caz de nevoie, trebuie să fie gata de a-i masacra, obligaţie valabilă inclusiv faţă de familia sa irodiană, de origine.

3). Din punctul de vedere al Romanilor, părăsirea familiei aliate Imperiului, prietenă cu împăraţii (v. prietenia dintre Salomea I-a şi împărăteasa Livia, soţia lui Augustus), integrarea într-un popor care în 74 de ani (68 era veche, 6 era noastră), se răsculase de 36 de ori contra Romei, făcea din SSPP un adversar al Imperiului.

Situaţia lui SSPP este foarte critică, fiind suspectat şi respins de toate cele trei forţe, comunităţi şi religii. În plus, după cum vom vedea, SSPP trebuie să ţină cont de un al patrulea adversar.

Să reluăm însă afacerea Drumului Damascului.

Deşi s-a tăiat împrejur, Shaoul-Saul-Paul-Pavel n-a obţinut mâna fetei marelui preot Gamaliel, dar continuă să fie şeful poliţiei iudeo-sanhedrinice, funcţiune ce-i impune un minimum de activi­tăţi, dacă nu chiar anumite datorii.

Activitatea lui SSPP se reduce mai ales la supravegherea Zelo­ţilor, integrişti pe care comunitatea oficială îi consideră apostaţi. Ca integrişti, SSPP îi detestă, nu are pentru ei decât ură, căci spiritul integrist a provocat refuzul Sanhedrinului în ches­tiunea căsăto­riei, zdrobindu-i definitiv speranţele. Aşadar, el este foarte dispus să-i urmă­rească, ancheteze, să-i persecute pe zeloţi, context în care este plănuită expe­diţia la Damasc, oraş ce adăpostea un important centru zelot.

Totuşi, după cum am văzut, Damascul de atunci era o enclavă nabateană în Siria, fiind guvernat de un etnarh, în numele regelui Areta al IV-lea. Să reluăm cele două texte contradictorii : Epistola către Galateeni şi Faptele Apostolilor.

După cum spune şi sfântul Ciprian, în Confesiunile sale, SSPP şi trupa lui de securiști merg la Damasc pentru o razie generală de poliţie, contra ereticilor. Totuşi :

« În Damasc, dregătorul regelui Areta[11] păzea cetatea Damas­cului ca să mă prindă. Şi printr-o fereastră am fost lăsat în jos, peste zid, într-un coş, şi am scăpat din mâinile lui ». (II Corinteni, XI, 32-33).

De ce oare etnarhul regelui nabatean vrea neapărat să îl înhaţe pe Shaoul-Saul-Paul-Pavel ? Afacerea dura de multă vreme.

În anul 6, era veche, venind din Roma, Irod-Antipa a adus-o la sine pe Irodiada, soţia fratelui său Irod-Filip, şi pe Salomea a II-a, fata Irodiadei şi a lui Irod-Filip. Pe atunci, Irod-Antipa era căsătorit cu fata lui Areta al III-lea, care a fost nevoită să fugă, întorcându-se la tatăl ei, regele Areta al III-lea. Acesta, pentru a răzbuna insulta făcută dinastiei sale, i-a declarat război lui Irod-Antipa. După lupte de aproape 40 de ani, cu complicaţii de o parte şi de alta, întreruperi şi reluări ale osti­lităţilor, armata lui Irod-Antipa a fost învinsă. Din ordinul împăra­tului Tiberiu, în anul 36 Romanii intervin în favoarea lui Irod-Antipa, fără ca situaţia militară generală să se schimbe prea mult. A urmat o pace precară, în anul 37, pe care Caligula, noul împărat, a găsit de cuviinţă să o consolideze cedând Damascul regatului nabatean.

Organizând însă o razie la Damasc, SSPP comite imprudenţa unui atac contra suveranităţii lui Areta al IV-lea, fiul precedentului Areta al III-lea. Era normal ca etnarhul lui Areta al IV-lea să încerce capturarea lui SSPP, pentru a-i pedepsi îndrăzneala şi a pune la dispoziţia regelui său un ostatec de seamă, nepot de al doilea al lui Irod cel Mare.

Aşa stând lucrurile, Shaoul-Saul-Paul-Pavel se vede nevoit să facă ochi dulci Zeloţilor. Cum s-au petrecut lucrurile ? Faptele Apostolilor (IX, 17-18) ne spun că «… Anania a intrat în casă şi, punându-şi mâinile pe el, a zis : Frate Saul, Domnul Isus, Cel ce ţi S-a arătat pe calea pe care veneai, m-a trimis ca să vezi iarăşi şi să te umpli de Duh sfânt ». Nu trebuie să ne imaginăm că SSPP a devenit orb din punct de vedere fizic, că într-adevăr i-au căzut solzi de pe ochi, după ce a fost botezat. Acesta ar fi unicul caz de năpârlire retiniană din istorie. Înscenarea din Faptele Apostolilor trebuie înţeleasă în sens figurat.

Evident, SSPP nu este Iudeu adevărat, dar nebun nici atât. Ca şef al unei mici armate iudaice şi ca prinţ din dinastia lui Irod, SSPP cunoaşte enorma putere a Imperiului roman. Visurile deşarte ale Zeloţilor şi speranţele mesianice ale Iudeilor îl lasă rece şi nu trezesc în el niciun fel de ecou. Planul lui constă în orientarea mesianismului politic iudaic, adică zelot, către o poziţie speculativă mistică pură, care să-l pună la adăpost de orice reacţie din partea Romei, ba chiar să placă acesteia. Nu este exclus ca el să fi contat pe sprijinul Romei, întrucât reorientarea rezistenţei Iudeilor şi a luptei de eliberare a acestora însemna subminarea naţionalismului, a patriotismului Zeloţilor.

Totuşi, mişcarea zelotă era un bloc unitar, greu de deturnat de către un om suspect prin întregul său trecut, cazul lui SSPP. De aceea, prima idee a lui Shaoul-Saul-Paul-Pavel este cointeresarea Gentililor, a non-Iudeilor, la noua ideologie zelotă, urmând ca atunci când va dispune de o masă suficient de mare de fideli, să încerce fuzionarea celor două mesianisme, prin infiltrarea discretă şi inteligentă a mişcării zelote, nu a celorlalte popoare. Înţelegem astfel eforturile lui de a-i determina pe Iudei să renunţe la dogmele şi ritualurile lor mai impor­tante, în primul rând tăierea împrejur şi restricţiile alimentare.

În acest fel, treptat, prăpastia se va lărgi între Zeloţi şi iudaismul oficial, curentul zelot urmând să-şi dea sufletul în marea masă a viitoarelor popoare creştine.

 

notă complementară

 

În cartea sa Saint Paul apôtre[12], Înalt Preasfinţitul Giuseppe Ricciotti evocă tradiţia ebionită raportată de sfântul Epiphane, în secolul al IV-lea : « Paul s-a îndrăgostit lulea de fata marelui preot, iar pentru a o lua de nevastă a acceptat să se taie împrejur şi să treacă la iudaism. Însă, pentru că nu a reuşit să-şi atingă scopul, a decis să se răz­bune, trecând în opoziţie, începând să lupte, să scrie contra tăierii împrejur, a Sabatului şi a Legii ». (Op. cit., p. 82).

Dimpotrivă, interpretând aceeaşi traducere latină a sfântului Epiphane, pentru abatele Migne şi colaboratorii lui, lucrurile nu s-ar fi petrecut aşa: Paul « veni la Ierusalim unde îşi fixă reşedinţa, luă de nevastă fata marelui pontif, deveni prozelit, acceptă tăierea împrejur. Apoi însă a divorţat şi a început să scrie contra tăierii împrejur, a Sabatului şi a Legii ». (Cf. Migne, Patrologie grecque, Epiphane: Adversus Haereses, lib. I, voulmul II, 16, paginile 431-434 inclusiv, Paris, 1858).

Cine are dreptate, între ÎPS Ricciotti şi abatele Migne? Presu­punem că primul, întrucât, ca înalt prelat catolic, a avut acces la celebra Bibliotecă a Vaticanului, la cele mai vechi manuscrise ale lui Epiphane, în vreme ce abatele Migne şi colaboratorii săi s-au străduit să traducă într-o excelentă latină un text grecesc din secolul al XVI-lea, gravat pe lemn şi imprimat, parte a operelor complete ale lui Epiphane. Ca totdeauna, opera lui Epiphane a trecut probabil prin numeroase retu­şări şi variante, după cheful şi inspiraţia călu­gărilor copişti din secolele trecute, ceea ce explică diferenţele dintre diferitele manuscrise.

 

Damasc
Damasc

Extras din S. Epiphanii: Adversus Haereses, cartea I-a, vol. II, cap. III Patrologie grecque

Patrologie grecque Migne, 1858, pp. 431-434.

Concluzia ÎPS Ricciotti pare mai plauzibilă: lui SSPP i-a fost refuzată mâna fetei marelui preot, ceea ce explică mai bine pirueta dogmatică şi înverşunarea ideologică ulterioară a apostolului Paul-Pavel, care ar fi fost mai puţin fireşti dacă s-ar fi petrecut ca urmare a repudierii de către el însuşi a fetei marelui preot ce i-ar fi fost deja soţie. Divorţul după căsătorie n-ar fi putut interveni decât ca urmare a cererii soţului. După Legea iudaică, soţia nu avea acest drept.

Singura modalitate de a concilia cele două versiuni ar fi admi­terea faptului că SSPP a fost oficial logodit cu fata ponti­fului iudeu, logodna iudaică fiind un fel de căsnicie privată provi­zorie, căsătoria oficială fiind legalizarea acesteia. Astfel, odată oficiată logod­na, legile severe privind adulterul erau aplicabile logodnici­lor, tânărul însurăţel putând locui la viitorul socru şi împlini datoria lui legitimă de om căsătorit, de unde fraza evanghe­listului Matei pe care acum o înţelegem pe deplin: « Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup ». Aşadar, abia după căsătoria oficială şi legală, tinerii soţi puteau pleca să trăiască separat, sau la părinţii soţului.

Presupunem că logodna lui SSPP cu fata marelui preot a fost ruptă din cauza opoziţiei Sanhedrinului, ceea ce explică supărarea ulterioară a viitorului sfânt apostol creştin. În caz contrar, dacă SSPP însuşi ar fi rupt logodna, după ce ar fi uzat de drepturile sale legitime şi ar fi abuzat de încrederea familiei tinerei fete, înţele­gem, în egală măsură, furia Iudeilor faţă de acest păgân de rea credinţă.

Un ultim punct trebuie clarificat pe deplin: de fapt, cine era tatăl logodnicei viitorului sfânt apostol creştin? Era într-adevăr marele preot al Iudeilor, marele sacrificator, aşa-numitul cohen-ha-gadol, ori acel Gamaliel era doar rabban, adică maestrul maeştrilor şi doctorul doctorilor, eventual preşedintele însuşi al Sanhedrinului Hahan-ha-hahanim (savantul savanţilor), dacă nu Rosch-Galouta (prinţul Exilului) sau Daïon-di-baba (judecător suprem)?

Personal, înclinăm să credem pe Gamaliel mare preot al Iudeilor, întrucât Faptele Apostolilor aduc o dovadă, poate deformată, dar reală, a relaţiilor dintre SSPP şi Gamaliel (F. A.), XXII, 3), deşi, pe de altă parte, acelaşi text prezintă pe SSPP incapabil să recunoască şi să identifice pe marele preot! (F. A. XXIII, 1-5).

Spre Anti-Librărire

NOTE:

[1]. Așa se petreceau lucrurile în România comunistă și în toate țările comuniste. Nu-i vorba de o practică mai mult sau mai puțin comunistă, nici bisericească, ci de iudeo-jidovism, ajuns în partidele/țările comuniste prin idolatria iudeo-creștină (catolică, anglicană, protestantă, neo-protestantă, ideologiile masonico-iudaice ilu­ministă, pro­­gresistă, marxistă, socialistă, liberală, etc. În ce consta această prac­tică? În nevoia resimțită de fiecare șef comunist, mai ales cei noi, abia instalați în fruntea vreunui partiduleț-bisericuță, de a se legitima, prin ștergerea urmelor, uita­rea meritelor și numelor celor ce l-au precedat, pe cât posibil ștergerea acestora din istorie, din Cartea Vieții, de unde, prin herem, iudeii ștergeau blestemații din toate cele. Fiecare congres comunist era o astfel de ocazie. Proaspătul secretar general PCR, Ceaușescu, s-a legitimat prin Congresul IX PCR, din 1965, ce a urmat Congresului III PMR, (contabilitatea Gheorghiu-Dej), cu numărătoare PMR (parti­d muncitoresc român) în februarie 1948 (congresul unificare PCR-PSD).

Ceaușescu reîncepe numărătoarea cu Congresul I, din 1921, când s-a creat PCR-ul, astfel că, în 1965, câteva luni după moartea predeccesorului, se instalează călare pe nouă congrese PCR ! Altă viață ! Nu un simplu congres IV-PMR, cum ar fi fost dacă Gheorghiu Dej ar mai fi trăit. Exemplul clasic, ce atinge întregul creștinism, este Sinodul VIII Ecumenic (Constantinopol, 869-870). Majoritatea preoților actualei BOR habar n-au de acest Sinod, care nu se predă în seminariile/institutele teolo­gice, nici gând în școli sau universități. Incultura generală românească în privința istoriei creștinismului și a Bisericii este la nivelul Africii preistorice. Biserica Ortodoxă Română de Stil Vechi, calendar iulian, stil autentic, bun, rău, cum a fost așa a fost, totul fiind autentic, cu începuturi ce se pierd în negura veacurilor!).

Actualul BOR a șters Sinodul VIII ecumenic din istoria Bisericii și a crștinismului, după cum împăratul Constantin cel Mare, primul secretar general sau președintele consiliului de administrație al SRL-ului, ce începea să se intituleze creștinism, schimba evan­gheliile după cum decideau rabino-preoții din fruntea Bisericii vremii, adică banda de popârlăi, unu mai iudeu ca altul, ba chiar, fără exagerare, unu mai stalinist ca altul. Stalinismul n-a început cu Stalin ci mai curând cu Ezdra sau Neemia, înainte cu peste cinci secole de Golgota. Leninist, stalinist, maoist, ceaușist, oricum s-a intitulat, orice regim comu­nist, european, asiatic, american sau african a a fost de fapt o idolatrie de inspirație iudeo-creștină, la originea ei. Mao Tse-Tung, Enver Hodja, Ho Shi Minh, Stalin și alții au fost instruiți creștinește, în școli occidentale au de tip occidental, iudeo-creștin

[2]. Nu se spune nimic despre soarta subordonaților viitorului apostol Pavel, pe care acesta i-a abandonat. Ce s-a întâmplat cu ei? Răspunsul e simplu: sol­dații sau poliţiștii prizonieri de război, în orice Stat, din antichitate, intra în enorma masă a sclavilor. Era inevitabil ca însoţitorii lui SSPP să ajungă prizoni­erii etnar­hului regelui Areta al IV-lea, întrucât, în frunte cu şeful lor, toți căzuseră în cap­cana Damasc.

Desigur, ceafa acestora a fost marcată cu fierul roşu, semnul scla­viei. Faptele Apos­tolilor nu conţin niciun cuvânt de milă sau regret pentru aceşti oameni aban­donaţi pe pământ străin. Versetul 32, capitolul XI al celei de a II-a Epistole către Corinteni ne infor­mează că « dregătorul regelui Areta păzea ceta­tea Damascului, ca să mă prindă ». Versetul următor (XI, 33) adaugă « printr-o fereastră, Shaoul a fost lăsat în jos, peste zid, într-un coş » de nuiele, care se numea tars, de unde porecla de Tarsiot, sub care sfântul apostol SSPP este ade­sea desemnat. În toate Statele lumii, în toate timpurile, ofiţerul ce-şi aban­do­nează subordonaţii în mâinile inamicului este considerat un laş.

[3]. « Cel ce se converteşte pentru o femeie, de temă să n-o piardă, sau din dragoste, nu este cu adevărat iudeu. Numai cel ce se converteşte pentru Cer devine un adevărat prozelit, adică Iudeu ». (Cf. Talmud : Masseket Guerim, I, 7).

[4]. Rienzo sau Rienzi di Cola, am politic Italian (1313-1354) care a restabilit vechea republică la Roma, fiind până la urmă răsturnat şi executat, cu toporul, în urma răscoalei nobililor conduşi de familiile Colonna şi Savelli. Tragedia lui Rienzo di Cola a inspirit o operă lui Wagner.

[5]. Abatele Migne, iniţiatorul primei ediţii sistematice a operelor Părinţilor Bisericii, începută în 1844 şi care numără un total de 218 volume. Se vorbeşte de « Migne », operă clasică a literaturii creştine. (Nt).

[6]. Volumul anterior este Isus sau secretul mortal al Templierilor, iar capitolul în chestiune este intitulat « Piesele Dosarului ».

[7]. Acest fragment de frază arată că SSPP a acţionat conform riturilor la distanţă.

[8]. Evident, distrugerea trupului este lepra sau moartea. Ce rămâne deci, din iubirea lui Isus? – acest om pe care Faptele lui Pavel îl descriu plin de graţie, altfel spus : vrăji dăunătoare, piedici de tot felul.

[9]. Titlu dat în Grecia (apoi în comunităţile greceşti din alte ţări) magistraţilor din fruntea Statului. Prin extensiune, acelaşi titlu a fost purtat şi de unii întemeietori sau conducători ai grupărilor gnostice din perioada elenistă şi apoi primele secole creştine. (Nt.).

[10]. Condiţia lui Irod cel Mare însemna respingerea cererii în căsătorie a surorii sale, de către Sylaios. Nici Irod cel Mare, nici fii lui nu erau tăiaţi împrejur, acesta fiind principalul motiv al urii Iudeilor pentru dinastia netăiaţilor împrejur, cum numeau ei întreaga familie a lui Irod.

[11]. Numele de Areta a fost purtat de mai mulţi regi ai Arabiei-Petreea (capitala la Petrea), care au domnit de la 170 era veche, până în anul 40, era noastră. Despre primii doi regi Areta, nu ştim aproape nimic. Areta al III-lea, numit Enea, de către Greci, a trăit în prima jumătate a primului secol al erei noastre, fiind contemporan cu împăraţii Augustus, Tiberiu şi socrul lui Irod-Antipa. Împăratul Augustus i-a fost mai întîi ostil lui Areta al III-lea, apoi l-a confirmat ca stăpân peste regatul nabatean, cu capitala la Petrea, ale cărei vestigii au fost dezvelite în zilele noastre.

[12]. Volum tradus din italiană de către F. Hayward, Robert Laffont, Paris 1952.

Vezi Și

Roma

VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT – XIX

­­ VIAȚA SECRETĂ A UNUI PERSONAJ IMPORTANT  –  XIX ANUL 64 – ROMA ÎN FLĂCĂRI …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *